Al doilea single de pe albumul Panikon al formației Grimus, In A Glimpse, a fost lansat în cursul aceastei săptămâni. Noul single beneficiază de un mixaj diferit față de cel de pe album, fiind realizat de producătorul britanic Adam Whittaker. Cel mai recent proiect al acestuia îl reprezintă ultimul album Doves, Kingdom of Rust, care s-a aflat în fruntea topurilor britanice ale acestei veri. Adam Whittaker a mai lucrat cu Peter Gabriel, Amy Winehouse, Mark Ronson, Starsailor, The Rakes, Kate Nash, Lily Allen, Pure Reason Revolution, Tears for Fears, The Damned, Julian Cope, Saw Doctors, etc. Noul single Grimus, cu un mixaj semnat de Adam Whittaker, se aude începând cu această săptămână la Radio Guerrilla. El va putea fi ascultat de luni, 14 Septembrie și pe paginile oficiale de Myspace și Facebook ale trupei.
Videoclipul piesei In A Glimpse, în regia lui Tudor Giurgiu, se află în faza finală de editare și va fi lansat cu ocazia concertului Grimus din 3 Octombrie din Irish & Music Pub, Cluj Napoca.
Am asistat ieri, martor involuntar, la simularea unui incendiu într-o clădire de birouri, aparţinând turcilor proprietari de mall-uri în Bucureşti. Un exerciţiu necesar, probabil, dar văzut altfel prin ochii potenţialelor victime.
Alarma a început să urle strident în jurul orei zece, când o mare parte din corporatiştii care înotau după pereţii de sticlă ai clădirii era în plin proces de comutare pe modul transă birocratică. Evident, primele reacţii au fost scoase din bogata desagă a limbajului josnic-stradal, la adresa zgomotului aruncat de sistemele de avertizare. Nimeni, însă, nu a catadicsit să facă ceea ce era normal, respectiv să o ia uşurel spre ieşirile de incendiu. Lipsa instructajului, probabil…
A urmat o a doua repriză de urlete din difuzoare şi, parcă, a apărut brusc un curent de părăsire a clădirii căci, cine ştie, „poate chiar arde ceva”. Rupţi de tabele, e-mailuri şi telefoane, pitzi şi mitzi corporatişti au avut câteva momente de rătăcire, confruntaţi cu situaţia în sine. Nefiind înştiinţaţi în vreun fel şi neprimind nici un mesaj electronic cum că trebuie să facă aia şi aia, băieţii şi fetele office au rămas cu privirile în gol, enervaţi de gălăgie, aşteptând un semn…
O fi venit, n-o fi venit semnul, nu mai contează. Important este că lumea a trecut la următorul nivel intelectual şi a luat-o uşor, uşor, pe scara de incendiu. Şi spun uşor nu pentru că aşa vroia mulţimea să se deplaseze, ci pentru că acestea erau posibilităţile. Îmbulzeala a dat naştere unor gâtuiri ale şirului undeva, pe scări, diminuând viteza de deplasare către zero. Iar asta se întâmpla în condiţiile unei simulări, fără fum, foc şi panică. Mă întreb care ar fi fost evenimentele în cazul în care imaginarul se transforma în real…
În fine, ajunşi afară, am putut observa „impresionanta” desfăşurare de forţe pompiereşti, cu cele trei autospeciale sosite acolo şi schemele de stingere a incendiului virtual. S-a ridicat o scară către acoperiş, impresia fiind de urmărire a unei scene rulată cu încetinitorul, s-a aruncat un jet sau două peste o fumigenă plantată pe acoperiş, scara a revenit la sol şi gata. Încă o oră scursă din viaţa unora.
Nu contest faptul că verificarea sistemelor de stingere a incendiilor este necesară şi că simulările de acest gen trebuie făcute regulat. Dar, aşa cum s-au petrecut lucrurile la exerciţiul la care am asistat ieri, îmi sporeşte doza de îngrijorare dacă mă gândesc la o situaţie reală. Instructajele făcute la locul muncă ar trebui bifate obligatoriu iar existenţa unor ieşiri de siguranţă largi şi care ar evita blocaje grave nu au cum să lipsească din schema oricărei clădiri de acest gen. Ca să nu mai spun că maşinile de pompieri s-au chinuit destul de mult să intre în parcarea de la bază, din cauza unei bariere mulate după comoditatea top-managementului (sunt curios dacă urmează o modificare a accesului). Simulare, simulare, da’ să ştim şi noi…
Vă prezentă-m ediţea de azi a Gazetei Sporturilor, cel mai citit şi titrat ziar de sport al tuturor timpurilor, totdeauna la curent cu ştirile care este la zi, de la mari conducători de cluburi până l-a vieţile de noapte ale folbaliştilor şi prietenelor lor.
Iată că în urma meciului de folbal dintre România şi cocoşul galic (căci după cerbul de aur, a urmat cocoşul de aur), domnia sa, Marian Iancu, nu crede că criticile pe care conducători de cluburi din România l-eau adus lui Răzvan Lucecu î-i vor afecta pe jucătorii şi pe antrenor. Şi nu au fost afectat în vre-un fel ci în nici-un fel. Dimpotrivă, selecţionerul va canaliza toate aceste energi negative către elevi săi pentru meciul cu vienezii de la Austria, spunându-le să nu bage de seamă toate măgări care apar în presă, mai puţin în Gazeta Sporturilor, cel mai corect şi la obiect ziar de sport (şi nu numai!), cu cei mai buni jurnaliştii! Răzvan îi linişteşte pe jucătorii, ei sunt varză oricum, nu aşa cum zice lumea şi trebuie să dea totul pe teren, să mănânce tot ce e de mâncat pe toate părţile de teren, să se dăruiască aşa cum o fac şi în timpul liber, să-şi dorească, nu-i aşa, mai mult victoria decât austrieni şi să facă fericiţi toţi suporteri.
Nu urmează o ştire cu Gigi Becali pentru că noi nu suntem ca concurenţa noastră care toată ziua dă ştiri neinteresante despre patronul din Ghencea. În schimb vă informăm că domnul Copos este bine sănptos şi că Rapid este viaţa lui.
Vă dorim o zi bună şi vă aşteptăm ti de zi s-ă ne citiţi ştirile cele mai interesante de pe piaţă şi nu numai! de la cel mai tare ziar de sport din România care face toată concurenţa decât să existe şi atât!
-Vă rog..vă rog să vă controlaţi! Nu suntem la uşa cortului ca să ne înjurăm ca caii pe sacul de ovăz!
-Ba tu eşti la cort, băh, hă, hă, hă!
-Deci, în consecinţă, de ce m-aţi sunat?
-Că aşa am vrut eu, băh, smoală!
-Deci, eu nu sunt smoa…smoală! Şi dacă nu vă convine culoarea care am fost înzestrat de la natură, să…
-Hai, gata, băh! Nu mă interesează culoarea ta, poate cea politică dar nici aia. Oricum, tot repetent rămâi, hă, hă, hă!
-Deci, vă rog, începeţi să mă ener..enervaţi cu aceste inepţii incomensurabile lipsite de catharsis intelectual şi pline de o fadă introspecţie…
-Băh, ţi-e rău? Ce-i cu tine? Ai învăţat să citeşti, hă, hă, hă!
-Deci, în consecinţă, vă rog să-mi spuneţi care este scopul mârşav care îl aud în acest telefon!
-Băh, scopul este să-ţi vezi de treaba ta!
-Deci, eu îmi văd de treba mea, aşa cum îşi vede şi piti..piticul de Boc de-a lui!
-Băh, nu te lua de Boc că arunc cu el în tine! Boc îşi vede de treaba mea iar tu să-ţi vezi de a ta!
-Deci…
-Mai termină cu deci, deci, deci! Alte cuvinte nu mai ştii?
-Ba da, mai ştiu dar le folosec când vreau pentru că fac parte din vocabula…vocabularul meu şi nu este al altuia!
-Hă…??
-Deci, aşadar, vă comunic că dacă nu aveţi ceva să-mi spuneţi mă duc să îmi fac treba pe care cetăţenii acestui sector m-au ales, nu ca un preşedinte pe care cetăţenii onorabili ai acestei ţări se plâng că nu face nimic, că se bagă în treburile politice pe care domnul Geoană ar fi bucuros să le drămuiască…
-Ho, băh, că mă tâmpeşti! Băh, da’ ce sămânţă de vorbă ai! Ai rămas fără floarea soarelui, hă, hă, hă!
-Deci, vă rog să vă vedeţi cu doamna Udrea de treabă şi să lăsaţi un om harnic să-şi vadă de probleme care oamenii năpăstuiţi din sector l-au votat să le rezolve, nu ca un preşedinte tiran care nu face nimic pe care…
-Băh, lemn de abanos! Ce ţi-a făcut Elena, băh? Te legi de o biată doamnă, care se zbate pentru ţara asta, mânca-i-aş…pardon, mânca-ţi-aş sectorul!
-Deci, este treaba mea să mă preocupe problemele obş..obş..obşteşti ale ţării care este abandonată de preşedintele său care cetăţenii cu capul pe umăr îl regretă şi doresc schimbarea cu domnul Geoană, un om care ţara îi va mulţumi pentru ceea ce va face ca preşedinte şi care…
-Ho, băh, că nu te pot urmări! Mi se schimbă iar poziţia ochilor când te ascult! Cum te suportă ăia, băh?
-Deci, aşadar, pe mine, cel mai harnic şi cinstit primar care sectorul şi ţara asta nu regretă că i-au încredinţat frâiele destinelor pe care cetăţenii gospodari ai sectorului le folosesc în sufragerie la mutarea ăăă…mobilei… Vă rog, deci care este scopul acestui telefon?
-Pfuai, m-ai obosit..Mi-e sete…
-Şi pe deasupra, un preşedinte care se urcă la volan după ce bea, ce exemplu care ţara asta îl vede la televizor de la un preşedinte tiran care bea şi care se urcă la maşină, la volan…Se urcă la volan, în maşină, pardon…
-Auzi, băh, curcubeu bicolor, antimaterie politică, tu ia-o pe Androneasca ta şi las-o pe Elena mea, că o să fac eu o şedinţă cu părinţii şi nu o să te mai lase la şotron, da?
-Deci, cu ameninţări şi discuţii în contradictoriu, venite pe eşicherul acestei convorbiri telefonice care eu o reneg de la prima frază, aşa cum cetăţenii gospodari şi săraci ai ţării îl reneagă pe preşedintele tiran şi care bea la volan când se urcă în maşina de conducere a poporului care este reprezentat cu succes în sectorul cinci de cel mai harnic şi gospodar primar care l-au votat şi îl vor votează în curând toată ţara pentru că este…
-Hooo, băh, că mi-ai urcat sângele în cap! Mă faci să ameţesc şi nici n-am servit nimic, înţelegi?
-Deci, în consecinţă…
-Să vezi ce consecinţe îţi arăt eu. Termină cu prostiile!
-Domnule preşe…preşedinte, vroiam să spun că totul a fost un pamflet!
Tot timpul m-am întrebat care sunt rapoartele cu lumea din exterior a celor care mai tot timpul îşi petrec existenţa prin pieţe. Piaţa ştie mai toată lumea ce este. Locul acela de unde cumpărăm de-ale gurii, unde ne târguim cu vânzătoarea de pătrunjel, unde miroase a legume şi gunoi, unde se află o mare parte din segmentul otv-ist sau al ştirilor de la ora cinci. Piaţa reprezintă o lume în interiorul altei lumi, cu valorile sale, cu regulile sale şi cu eroii mai mult sau mai puţin murdari ai săi.
Lăsând la o parte cele vândute acolo, imaginea „pieţarului” o asociez mereu cu cel aflat de cealaltă parte a tarabei, pe tărâmul său de saci, lădiţe şi hârtii pătate de mâncare. Zi de zi, cel puţin cât este sezonul în toi, vânzătorii din piaţă sunt acolo, la locul lor, făcând acelaşi lucru. Aceleaşi discuţii, aceleaşi invidii, aceleaşi îndeletniciri. Teoretic, nu pot aspira la mai mult, la un alt nivel. Taraba este tot ce au, mai departe nu pot ajunge. Pentru că nu există mai departe. Lumea lor este mică, limitată, fără orizonturi aşa cum, poate, şi le imaginează cei diferiţi de ei. Îşi pot compara morcovii, cartofii, pepenii, ţelina. Pot compara poziţia tarabei. Atât. Ei se retrag în spatele produselor, sperând că şi azi vor avea bani pentru acasă. Şi când pleacă de acolo, nu vor aduce nimic, bun sau rău, din exterior.
Piaţa poate fi o ţară. O ţară unde regulile sunt făcute de oameni, în felul lor, respectate doar dacă li se pare normal. Acolo unde indivizii stau ascunşi în spatele a ceea ce-şi vând, chiar dacă acesta este sufletul. Zi de zi, fără a aspira la o ieşire din transa colectivă, târguindu-se pentru orice şi încercând să-şi submineze vecinul de parcelă. Bârfind fiecare ştire pătată cu sânge sau sclipici şi aruncând cu zâmbete retarde în oricine este din afară. O ţară fără orizonturi legate de progres.
România este o piaţă. Iar pieţarii ei vor atârna tot timpul în spatele tarabei proprii, mulţumiţi de lumea lor dar, paradoxal, privindu-i cu invidie pe cei care vin şi cumpără. Iar când se închide poarta, aşteaptă ziua de mâine, ştiind că vor face la fel.
Nici n-a plecat bine Madonna și parcul Izvor a avut parte, în aceste zile, de o altă mutilare. Festivalul berii organizat de Tuborg a contribuit din plin cu o șarjă sănătoasă de tălpi și gunoaie, desăvârșind eficient distrugerea ierbii, a unor copaci și a puținelor urme de verdeață sănătoasă din parcul patronat de primăria lui Marean. Primărie care se face vinovată de acordarea autorizației pentru desfășurarea acestui eveniment dar, până la urmă, Marean și gașca lui sunt obișnuiți cu iarba bătucită, gunoaie și miros de urină. Plus miros de șpagă.
Nu am nimic cu evenimentul în sine și cu cei veniți pe acolo. Mă oftică, în schimb, faptul că acest gen de festivaluri se organizează într-un parc, în condițiile în care existau alte spații propice. Parcul Izvor este unul relativ nou, cu arbori tineri dar puțini, așezat apropae de centrul capitalei. Un centru plin de noxe, praf și poluare. Acum, după un concert Madonna și un festival al berii, zona arată deplorabil și va trebui muncit mult până să redevină un spațiu curat, numai bun pentru relaxare. Și așteptăm, a-propos de asta, ca primarul Oprescu să planteze cei o sută de copaci promiși în schimbul distrugerii părculețului unde va fi ridicat un monument al holocaustului…
Cum bine, însă, îmi spunea o prietenă, cineva are nevoie de bani (că tot e criză și an electoral) iar refacerea spațiilor verzi a devenit o afacere la modă. Sunt curios ce sumă va intra în joc la repararea zonei.
În perioada 11 și 13 Septembrie, în București, se va desfășura ONGFest, „cel mai mare eveniment al societații civile românești, un promotor al comportamentului filantropic și voluntar, precum și al participării publice, care își propune să contribuie la sporirea numărului de cetățeni implicați activ în comunitate, la dezvoltarea spiritului asociativ și la creșterea implicării asociațiilor și fundațiilor din România în societate.
ONGFesteste conceput ca un oraș subdimensionat, cu propriile lui evenimente, de la teatru stradal, expoziții, spectacole și până la concerte ale artiștilor în vogă. Toate acestea vor cotribui la crearea unei atmosfere de expoziție în aer liber care va fi prielnică organizării de dezbateri și seminarii în teatrele și cafenelele din zonă.”
Evenimentul se va desfășura, așadar, în centrul vechi al Bucureștiului, pe străzile Franceză, Stavropoleus și Smârdan.
Și pentru că este un eveniment cultural, în esență, va exista și muzică. Printre cei care vor concerta, menționăm următoarele trupe:
–Evo, pe 11 Septembrie, de la 20.20;
–Interzis, pe 11 Septembrie, de la ora 21.00;
–Zgârie Nori, pe 12 Septembrie, de la ora 16.30 (oferit de Asociația Culturală Amphion);
-trupa Noise Phobia, pe 12 Septembrie, de la ora 17.45;
–Vunk, pe 12 Septembrie, de la ora 20.30;
–Les Elephants Bizarres, pe 13 Septembrie, de la ora 20.30.
Programul complet al evenimentului îl puteți consulta direct pe site-ul oficial, ongfest.ro .
Am zărit chipul unei lacrimi de întuneric în oglinda lăsată pentru suflet pe fundul oceanului de gânduri. Diafan, dunele formate de fantasmele ascunse în spatele ramei zâmbeau sadic un cântec viclean, dulce precum gustul rănilor crestate pe mâinile destinului primit la întâia rază de lumină. Un grup de meduze, străine de venin, mă purtau pe brațele lor false către luciul tremurând, șoptindu-mi negru și alb, fără nuanțe păcătoase, privind ascuns către lacrima mea de întuneric, reflectată din ce în ce mai clar în oglindă…Deasupra, firele suave ale zeului Soare spuneau noapte bună fiecărui por al pielii invadate de mici servitori grotești ai oceanului de gânduri, trăgând deasupra teatrului închipuit o pânză opacă, lipsită de esență. Eu cu lacrima mea ne-am strâns în brațe, refuzând cântecul oglinzii devenită un portret macabru al timpului pierdut de nepăsare, căutând un refugiu în fiecare colțișor al inimii îngreunate de portretele faptelor, actorilor, ploilor, rugăciunilor. Somnul deveni, pe rând, coral, prunc, oaste, sunet…
Un zâmbet apăru dinspre abis,
O mână cade peste pleoape,
Culori se tânguie din paradis
Visând un cântec peste noapte…
În 2005, fantasmele ancorate în negru au dat luminii pe văduvaBOB. Demoni transpuși muzical, idei pictate în monoculori și imagine de altfel au conturat un început de drum în trei. Multă vreme, Peter, Costin și John au dat publicului o altă nuanță de sunete, nuanță care le-a oferit locul lor în ochii celor care i-au urmărit îndeaproape. Porniți în explorarea „sufletului, psihicului și a morții”, văduvaBOB reprezintă, cel puțin până acum, o altfel de trupă, componentă a peisajului muzical românesc.
Prima lor apariție s-a consumat la Timișoara Underground Festival, repetată după un an și urmată, bineînțeles, de concerte în București. B’estival 2007 i-a făcut mai cunoscuți ascultătorului român de gen, motivându-i, probabil, și mai tare spre calea de comunicare pe care o aleseseră. Albumul The Secret Mouth of the Cyanide Erotique, lansat tot în 2007, a expus publicului acel Psycho Sexual Dirge Punk, astfel definit de vocalul Peter Stoica, care lipsea din peisajul underground de până atunci. Mulți i-au comparat cu Placebo, analizând la suprafață oferta lor muzicală dar, mai ales, datorită stilului vestimentar și estetic îmbrățișat pe scenă. Fiecare cu părerea sa, pâna la urmă. Important este crezul trupei, în fond, detașat de spusele „analiștilor” și înrădăcinat în adâncurile metafizicii proprii.
Combinând interesant analize ale psihicului, sexualității, să-i spunem decadente, tabuuri și frustrări, versurile văduvaBOB, transpuse complementar pe elemente de punk, grunge, un pic de goth sau alternativ, oferă ascultătorului o armonie ciudat de plăcută, îndemnându-mă să-i urmăresc și în viitor. Au planuri, cum este și firesc, mai ales că 2009 îi găsește într-o nouă componență.
VăduvaBOB se regăsește acum în următoarea formulă:
Peter-vocal, chitară,
Costin-bass,
Dim-chitară,
Edi-tobe.
Revista Cioburi a pus câteva întrebări lui Peter, vocalul trupei, acesta oferindu-ne părerea sa vis-a-vis de chestiunile abordate mai jos:
RevistaCioburi: văduvaBOB înseamnă mai mult decât muzică?
Peter: văduvaBOB s-a născut pe tărâmuri onirice. Fiind întrebat frecvent „de unde vine văduvaBOB?”, am răspuns mereu că simbolistica numelui și a conceptului este una mult prea intimă, o metaforă pentru fantasmele subconștientului, mitul androginului în opoziție cu mitul dedublării, narcisul care ura oglinzile… Pentru mai multe detalii, muzica vorbește de la sine.
R.C.: Care a fost impulsul care a generat ideea de formaţie?
Peter: Introvertit fiind, am avut nevoie de o metodă pentru a comunica cu ceilalți. Impulsul a fost unul extrem de puternic, conștient fiind că există posibilitatea de a dezvălui mult prea multe despre mine, a fost și este singura formă de catharsis. O infinită introspecție a sufletului, psihicului și a morții de până acum…
R.C.: Primele acorduri au avut la bază un scop sau un vis?
Peter: Țin minte primele acorduri și cât de mândru am fost când am compus primele melodii. Pentru prima oară, tot spleen-ul avea un sens. Au fost schițele de bază ale unui desen complicat care se continuă și se va continua.
R.C.: Stilul abordat a fost ales de la început ori s-a conturat pe parcurs?
Peter: Nu am plecat cu un „stil” muzical impus. Am cântat doar ce am simțit. Evident, cum este și natural, procesul de creație evoluează iar cu fiecare melodie am încercat să nu mă repet, nici muzical, nici la nivel liric. Perfecționist fiind, și foarte greu de mulțumit, evoluez odată cu muzica pe care o compun.
R.C.: Raportul vers/muzică este unul egal?
Peter: În mare parte, da. Simbioza trebuie să fie perfectă altfel melodia sau
„copilul” nu va fi mulțumit și nu va vrea să-i fie ascultată povestea. Sunt momente când versurile sunt mult mai importante, muzica fiind scara pe care se înalță conturul, pentru a da intensitatea poeziei.
R.C.: Nu înţeleg similitudinea cu Placebo…Voi?
Peter: Hmm… La început eu am rămas foarte surprins de această „asociere”, de multe ori răutăcioasă. Din lipsă de cunoaștere, mulți neștiind că Brian nu a fost și nu va fi singura persoană de gen masculin care se machiază, se îmbracă în negru și își face unghiile, asemanarea era una „la sigur”, evident, neargumentată muzical ci doar superficială, la nivel de „look”. Dar, na, Placebo îmi plăceau mult înainte de ultimele albume dar nu sunt nici pe departe chintesența muzical/estetică văduvaBOB.
R.C.: Influenţele externe sunt definitorii pentru trupă?
Peter: Influențele sunt strict interne. Ce este în văduvaBOB, rămâne în văduvaBOB.
R.C.: De câtă vreme rezistaţi în underground?
Peter: Ne-am format prin 2005. Cu basistul meu, Costin, am fost încă de la început, tobarii s-au tot perindat. Din 2008 ni s-a alăturat al doilea chitarist, Dim iar din iulie avem cel mai bun tobar de până acum, Edi. Cred că este cea mai puternică formulă de până acum. Mă bucură faptul ca am lângă mine cei mai buni instrumentiști.
R.C.: Ultimul concert este mereu cel mai bun?
Peter: Nu neapărat. Aici, într-adevăr, există factori externi care pot influența desfășurarea unui concert. Detalii profane care țin de sonorizare, toposul concertului, oamenii care vin, care nu sunt întotdeauna receptivi. Am avut concerte foarte reușite și altele mai puțin reușite. Noi am cântat mereu cu aceeași intensitate.
R.C.: Cât de dificil este să ai statut de indie, în sensul original al cuvântului?
Peter: Nu văd lucrurile astea ca fiind dificile sau ușoare. Este un proces foarte natural. La noi mulți nu cunosc etimologia termenului de muzică „indie” în sinonimie cu termenul de „underground”, o trupă care nu are casă de discuri cu un „major label”. Dar nu în asta constă calitatea unei opere de artă. Nu statutul de „indie” sau de „mainstream” este esențial. Independent de acești termeni, muzica este profundă sau superficială. Este fie doar „de ascultat” sau de „to die for”.
R.C.: Vor exista multe albume văduvaBOB?
Peter: Ca albume finite, ambalate și distribuite, sperăm. Vrem să scoatem al doilea album care probabil va fi scos la aceeași casă de discuri „independentă”, unde l-am scos și pe primul, sau va fi 100% DIY. văduvaBOB oricum nu o să dispară cât timp va exista venin să fie împărtășit și cât timp vor exista cei care vor să primească veninul.
R.C.: Apariţia scenică face parte din spectacol sau este o componentă spirituală?
Peter: Pentru mine muzica, și arta în general, trebuie să fie un tot unitar. Muzică, versuri, estetică. Nu sunt de acord cu „aparițiile scenice”. Este pur și simplu o prelungire a muzicii. Fie o ai, fie nu.
R.C.: Cei care vă ascultă este obligatoriu să vă şi înţeleagă?
Peter: Nu mă aștept la înțelegere. Mă aștept să fie simțită la un nivel cât mai adânc. La o empatie metafizică, să-i spunem.
R.C.: Muzica înseamnă, cu adevărat, artă?
Peter: Da. Cu cât este mai profundă, arta vindecă iar în același timp otrăvește. Muzica este balsamul și vitriolul.
R.C.: Decadenţa apare din frustrare?
Peter: Depinde de gradul de decadență. Decadentul fără „background” îmi este egal cu zero. Pentru mine, decadenții au fost niște vizionari. Nu le-a fost teamă să pătrundă în fântânile fără fund ale psihicului și să împărtășească și cu alții. Și da, există și oarecare frustrare, să-i zicem, mai degrabă o tristețe care provine din neînțelegerea din partea celorlalți.
R.C.: Orizontul poate exista fără paşii lăsaţi în urmă?
Peter: Zeii prezentului nu pot exista fără demonii din trecut. Fără continua analizare a ceea ce a fost, nu poți evolua.
R.C.: Ce este frumosul?
Peter: Pentru mine, frumusețea a avut întotdeauna miros de Thanatos. Frumusețea mă face să plâng în hohote, cere să fie devorată cu toate simțurile pentru inaccesibilitatea și pentru efemeritatea ei. Nu există „frumos” fără demonic. Frumosul nu umple, secătuiește.
R.C.: Daţi-ne un exemplu palpabil de ură…
Peter: Ura, ca și dragostea, nu este palpabilă. Când devine palpabilă, devine gratuită, prozaică. Ura este o parte componentă din văduvaBOB, din frumos. Urăsc ceea ce nu am avut niciodată, ceea ce am avut și am pierdut și ceea ce nu voi avea niciodată.
R.C.: Dacă aţi lua-o de la început, ar fi ceva ce nu aţi repeta?
Peter: Da. Ar fi câteva lucruri.
R.C.: Vă place România?
Peter: Este o țară frumoasă. Păcat că este populată.
R.C.: Mulţumim pentru discuţie. Un sfat pentru progres?
Peter: Progresul se poate doar prin cultură. Iluminarea se ascunde în întunecimea sufletului.
Mulțumim pentru interesul acordat. Și vă așteptăm la următorul concert, care va fi prin octombrie, în noua formulă. Behold! văduvaBOB is back!
Mulțumim și noi lui Peter Stoica pentru discuție, urându-i un drum plin de lumină în evoluția muzicală și nu numai. Intrați și pe http://www.myspace.com/vaduvabobofficial , pentru a asculta câteva idei muzicale ale trupei văduvaBOB.
