Restaurant Blanduziei, specific românesc în centrul Bucureştiului

Căldură mare, moncher, mai ales sâmbătă. Căldură dar şi foame, sete şi, mai ales, dorinţa de a sta undeva la umbră. Fiind ora prânzului, paşii au început să miroasă urme de cârciumă, respectând directivele sosite dinspre sus. Am găsit locaţia, să vedem prestaţia.

Pe strada Academiei numărul 2 se află restaurantul Blanduziei. Privit din afară, aduce cu tipul de restaurant românesc, în care este imposibil să nu apară şi elemente de kitsch. Terasa, acolo unde am profitat noi de munca bucătarului, este decorată simpluţ, cu elemente tradiţionale neaoşe, cu multe flori şi cu umbrele de terasă marcate cu nume de bere. Nici mică, nici mare, terasa ofera, totuşi, un colţ de linişte şi bun pentru a servi ceva de-ale gurii. Poate senzaţia este dată şi de faptul că mai sunt doar două mese ocupate. Ospătarii, doi la număr, fac parte din categoria celor care o viaţă numai asta au făcut, orice urmă de zâmbet fiindu-le ştearsă de pe faţă, de timp probabil. Foamea şi setea fiind din ce în ce mai presante, am trecut direct la comandă , lăsând analiza detaliilor pentru mai târziu.

Câte o adiere de vânt mai alunga puţin din toropeala ce ne-a cuprins în aşteptarea mâncării. Băutura a venit repede, foarte normal pentru o terasă goală. Am observat dalele de pe jos, nu prea în ton cu mesele de lemn şi rogojinile de pe pereţi. Pentru nişte beri, după o zi de muncă, merge. O muzică populară se auzea pe fundal iar mirosul de grătar îşi făcea simţită prezenţa uşor, uşor. A, a venit mâncarea. Gustoasă şi, ca de obicei, ciorba în cantitate dublă faţă de felul doi. Fiind restaurant pe lângă Universitate, nu am clipit din ochi prea des la vederea notei: două ciorbe de fasole (cu salată de ceapă roşie), o mămăligă cu brânză şi smântână, o porţie de ficăţei cu pireu (din cartofi, nu fulgi), o salată de vară, două ape minerale şi o cafea ne-au costat 80 de lei. Şi nişte chifle, să nu uit. Oricum, meniul oferă o bogată paletă de mâncăruri româneşti, tentante numai prin denumire.

Restaurantul Blanduziei are, pe lângă terasă, o încăpere de aproape 50 de locuri dar şi o cramă cu aproximativ 60 de locuri. Am înţeles că au o ofertă bogată de vinuri româneşti în meniu precum şi o trupă de lăutari care se joacă cu timpanele clienţilor. Data viitoare o să-mi fac timp să descopăr mai în amănunt aceste aspecte. Nu există wireless pentru doritori dar nici nu cred că este nevoie. Am să mai dau o tură pe acolo, să ştiu dacă bila neagră din buzunar o voi scoate la lumină sau nu. Între timp, puneţi mâna să munciţi, să aveţi bani de bere!

Legendele se pot naşte printre noi

De multe ori ignorăm fapte şi persoane care ne schimbă viaţa sau ne călăuzesc ani din existenţa fiecăruia, în sensul bun al ideii. Prea ocupaţi cu temerile noastre, cu invidiile sau cu tendinţa nativă de nepăsare, trecem pe lângă valori, momente de glorie, surse de progres şi evoluţie generală. Băgăm totul în aceeaşi oală a cotidianului, fără a discerne detaliile care, aşa cum sună clişeul, fac diferenţa. Nu suntem pregătiţi pentru a afla adevărul şi pentru a recunoaşte capetele care ies din turmă, fiind mulţumiţi cu ce avem şi apărând cu disperare valorile din buzunare. Mai târziu, unii din noi vor plânge, adunând regrete din urmele paşilor trecuţi.

În general, istoria ne-a dovedit faptul că valorile contemporane fiecărei perioade au renăscut în mâinile urmaşilor. Orice domeniu îşi are reprezentanţii săi de vază. Sunt rare cazurile în care amprenta pozitivă a pus în umbră lumea pătată a celor care, mai târziu, au fost trecuţi în cartea aurită a omenirii. Şi hiba tocmai aceasta este: mai târziu echivalează cu post-mortem. Abia atunci reuşim să vedem ceea ce a fost lângă noi tot timpul. Abia atunci ne dăm seama că dacă am fi citit o carte în plus, dacă am fi ascultat încă o melodie, dacă am fi fost la încă un meci, dacă am fi donat încă un bănuţ, dacă am fi sprijinit încă o cauză, dacă…Atunci ne dăm seama că s-ar fi putut face mult mai mult. Ignoranţa în care ne-am scăldat ne-a aruncat într-o lume a regretelor. Recunoaşterea de după este, în cele din urmă, omagiul pe care îl mai putem aduce. Optimist grăind, niciodată nu este prea târziu.

Ar trebui introduse în şcoli cursuri de recunoaştere a celor care ies din turmă. Să-i ajutăm, să-i sprijinim şi, mai ales, să-i apreciem prin prisma a ceea ce fac pentru evoluţie. Să le acordăm meritul de avangardişti atunci când încă ne mai aud. Să nu ne fie ruşine de nivelul la care se află, să nu fim invidioşi, să zâmbim în faţa lor. Desigur, într-o lume utopică ar fi posibil. Legendele se nasc în Rai. De ce nu le ajutăm să se nască printre noi?

Dosar de vară

Ţrrr!

-Da, să trăiţi!

-Băh, Boc…ce prost am fost!

-Hi, hi..ăăă, pardon! Cum, prost?! Nu se poate aşa ceva!

-Boc, dacă eu spun că am fost prost, am fost. Au râs oamenii ăia de mine.

-Cine, unde?

-Boc, tu nu te uiţi la televizor?

-Păi, ieri am fost pe şantiere…

-Şi ce, ai fost şi noaptea?

-Nu…Dar am ajuns târziu şi mi-era somn. Nu am urmărit ştirile…

-Cum, băh? Şi azi de dimineaţă ce-ai făcut?

-Păi, am mâncat grişule…ăăă, am băut cafeaua şi am plecat la muncă.

-Boc, ce naiba cu vrăjelile astea? Ai fost la grătare ieri?

-Nu, pe şantiere, v-am spus…

-Boc, te pleznesc! Ai fost dimineaţă pe şantier, nu mă păcăli! Ai fost la grătar!

-Da, am fost…Da’ un pic, nu mult…

-Şi de ce nu te-ai uitat la ştiri?

-…

-Aha! Nu-şi pasă de ţară, băh, Boc! Numai mie îmi pasă!

-Nu, şi mie îmi pasă…

-Boc, nu mă fă să-mi crească tensiunea pe vremea asta! Tu ştii prin ce am trecut eu zilele astea? Băh, tu ştii?

-Nu…

-Păi, normal, că eşti mai prost, băh, Boc!

-Vă rog…

-Boc, tu ştii cât m-am consumat eu? Tu ştii ce demoni m-au secat de putere zilele aste? M-au secat, Boc!

-Păi, da..

-Boc, am fost un prost! Ah, ce mă enervezi Boc, când sunt prost! Şi ţie nu-ţi pasă…Boc, eşti un pitic nefolositor preşedintelui ţării!

-Nu, vă rog, nu-i aşa…

-Boc, tu ştii ce greu este să te abţii? Când toată lumea în jurul tău flutură mireasma de ţuică iar tu nu poţi să bei din cauza derbedeilor lui Voiculescu şi Vântu…Tu ştii cum e?

-Nu, nu ştiu, că eu am fost la grătare, na!

-Boc, eşti nesimţit? Îţi arde de glume proaste?

-Păi, dacă mă tot acuzaţi…

-Băh, linişteşte-te că schimb foaia! Cere-ţi scuze pentru nepăsarea ta!

-Nu!

-Boc!

-Nu!

-Boc!!

-Păi…

-Acum îţi ceri scuze!

-Mâine…

-Te pleznesc, Boc! Vrei să umblăm la dosar?

-Mă iertaţi.

-Aşa..Acum râzi, să mă înveseleşti!

-Hi, hi.

Clanc!

Proba alergarea de urs

Proba la educație fizică de la un liceu din Curtea de Argeș a fost întreruptă din cauza apariției unui pui de usr pe terenul de sport.

Profesorii au decis întreruperea probei pentru că nu au găsit ursul înscris pe listele liceului respectiv și nu au reușit să ia legătura cu părinții acestuia pentru clarificarea situației

Duo românesc

Caz tipic românesc la Focșani, unde Poliția Comunitară plătește o firmă de pază pentru asigurarea de servicii pe care instituția în cauză ar trebui să le facă.

Pe aceeași linie, sugerăm medicilor din Focșani să plătească vracii din sate pentru asigurarea de servicii medicale iar profesorilor să plătească părinții pentru predarea lecțiilor.

Prima bere și mă duc

În Coreea de Nord a fost lansată prima reclamă tv la bere, printr-un spot care durează aproape trei minute.

În curând vor fi lansate și primele reclame la  sucurile de lămâie reci și pastilele contra durerilor de cap.

Agicultura, sursă de putere

Se pare că ministrul Agriculturii, Ilie Sârbu, a mărit sporurile directorilor din instituție cu aproape 50 la sută, deși ne aflăm în plină criză.

Probabil ministrul se bazează pe ploile din ultimele zile, trăgând speranța că vor crește lanuri de bani în țară.

Buldozerul Piedone

Adrian Năstase a afirmat despre Marian Vanghelie că este ca un buldozer, mergând până acolo unde un zid nu-i mai permite.

În aceste condiții, probabil că primarul de la 5 va apela la sprijinul colegului de la 4, Piedone, pentru că, nu-i așa, unde-s doi puterea crește.

B’estfest 2009, scurt comentariu din public

Iată că se mai duse o zi de B’estfest. Lume mult mai multă decât în Ziua 0, în care concertele au fost stropite din plin cu o ploaie ce s-a încăpățânat vreo trei ore să plece. Cei de la The Killers au fost cap de afiș, prestând într-un mod corect reprezentația lor de pe scenă deși sonorizarea a fost un pic slăbuță. Sunt de remarcat și cei de la White Lies dar și Patrice, care a adunat destulă lume încă de la început.

Așadar, pe 2 Iulie, distracția a debutat cu recitalul trupei Les Elephants Bizarres, formație care a acordat de curând un interviu Revistei Cioburi. Din păcate, deși au sunat destul de bine live, având melodii ce pot concura oricând pe piața vestică, lumea nu s-a înghesuit să-i vadă, mai ales că debutul acestora s-a petrecut undeva  în jurul orei 17.30. Oricum, Les Elephants Bizarres promit prin stil și mod de abordare al cântecelor și suntem convinși că vom mai auzi de ei.

O altă formație care, personal, m-a impresionat sunt clujenii de la Grimus, aceștia abordând un rock alternativ bine distribuit pe instrumente. Prestația live a celor de la Grimus a fost una excelentă iar vocalul Bogdan, cu ale sale inflexiuni ce pe alocuri aduceau cu Matthew Bellamy de la Muse, a fost cireașa de pe tort pentru recitalul clujenilor. Lume un pic mai multă, să spunem, mai ales că se apropia Motorhead. De remarcat sincronul făcut de băieții de la Grimus, la finalul reprezentației lor, în memoria lui Michael Jackson, sincron făcut pe Thriller, arhicunoscuta melodie a regelui pop. Grimus, în concluzie, prezintă potențial și ne dovedește (încă o dată) faptul că resursele muzicale românești sunt nelimitate.

Ayo., îndelung așteptată de mulțime, a demonstrat că rithm&blues-ul, folk-ul, funk-ul și reggae-ul pot fi împletite senzațional, dacă ai în spate instrumentiști pe măsură iar vocea te ține să te joci cu publicul așa cum îți dorești. Lumea s-a adunat să vadă cântăreața nigeriano-română iar aceasta nu i-a dezamăgit pe cei care au aplaudat-o la final.

Un alt nume care a pășit pe scena B’estfestului ieri este Polarkreis 18, trupă germană apărută recent pe piața muzicală din România. Stilul electro organizat, combinat cu riff-urile chitaristului, denotă, parcă, un gen ce se potrivește în totalitate nemților. Vocalul, cu alura sa androgină, s-a achitat cu brio de sarcina unei cântări live.

În sfârșit, Motorhead, așteptați cu nerăbdare de cei zece mii de rockeri români și străini, au demonstrat de ce au ajuns un nume pe greu pe scena heavy. Timp de aproape o oră, britanicii au dat o reprezentație în forță a hiturilor care i-au consacrat de-a lungul vremii, nepăsându-le în niciun fel de vârstă. Publicul a fost în delir, de la cei mai tineri la cei mai bătrâni, savurând la maxim sunetele venite de pe scenă. Aș acorda o bilă neagră sonorizării, din păcate.

Finalul de zi l-a avut pe Moby la timonă, americanul făcând un show plăcut. Recitalul live a sunat bine, publicul rămânând până la final alături de cântece ale trupei devenite hit-uri în timp. Lumină, voci feminine și multă mișcare a fost, pe scurt, finalul celei de a doua zile B’estfest București.

Fotografiile nu sunt pe măsura recitalurilor de ieri dar până la urmă nu acest aspect contează. Important este ceea ce s-a cântat și faptul că publicul a apreciat sunetele. Revenim mâine, cu alte detalii.

Cafe Bistro Vilacrosse, mâncare şi băutură în centru

   cafe bistro

   Într-una din peregrinările serale către zonele curgătoare cu bere, gastronomie şi privelişti voluptoase de vară, am nimerit în Pasajul Vilacrosse, un gang celebru al Bucureştilor, aflat apropape de Universitate şi pătat cu influenţele rustico-orientalo-neaoşe. Nu excelează în curăţenie, estetic sau confort dar se pot găsi câteva opţiuni de testare a stomacului şi gâtlejului.  Să purcedem, în consecinţă…

   Aseară am ales Cafe Bistro Vilacrosse, un restaurant ascuns printre multitudinea de mese din pasaj. Înăuntru ne aştepta o atmosferă destul de caldă şi simplă, împrăştiată peste cele opt sau nouă mese acoperite cu feţe de masă în carouri roş-albe. Pereţi bej, lustre cu abajur şi decor având urme de rustic oferă la o primă aruncare de privire un spaţiu intim, numai bun de servit masa şi citit presa. Aerisirea destul de bună te face din când în când să uiţi că te afli într-un local de fumători. Personalul este destul de amabil şi uşor de reperat, ceea ce mi se pare de bun simţ pentru un restaurant mic. Hai să consumăm ceva, dacă tot am intrat.

   Prima pagină a meniului afişează definiţia straielor gastronomice: „o bucătărie ungurească cu accente ardeleneşti”. Foamea din mine mă îndeamnă să trec repede peste analiza de preţ însă, într-o perioadă de criză, reuşesc să desluşesc cu brio cifrele din dreptul fiecărui fel de mâncare. Să spunem, deci, că localul  Cafe Bistro Vilacrosse nu este unul ieftin, chiar un pic peste medie. Adică, băutorii de Ursus lasă 6 lei pe o bere, cei de Tuborg lasă 7 lei. O iahnie de fasole de post costă 9 lei iar o ciorbă de văcuţă este tot 9 lei. Plusăm şi cu ficăţei+cartofi ţărăneşti care ne uşurează de 16 lei. Bîrrr! A-propos de uşurat, toaleta este una singură, universală şi are intrarea printr-o cabină telefonică similară cu cele londoneze. Cum s-ar spune, mersul la toaletă echivalează la propriu aici cu datul unui telefon.

   Dar să revenim la mâncare. Porţiile nu sunt proporţionale cu preţul acestora dar sunt gustoase. Mâncarea poate fi servită mai repede sau mai târziu, în funcţie de felul comandat, jumătatea de oră fiind, până acum, plafonul maxim. Recomand castraveţii muraţi care sunt excepţionali. Pentru cei care suferă de transpiraţii de după masă există aer condiţionat. Iar pentru pofticioşii care vor să caute pe google pastilele care sunt recomandate pentru digestie avem o veste proastă: nu există reţea wireless.

   Măcar o dată merită să încercaţi o experienţă la Cafe Bistro Vilacrosse, chiar dacă este sezon estival şi terasele sunt la putere.  Cine ştie, poate vă place.

 

P.S.: Aseară, pe nota de plată era trecută o bere în plus. O fi fost greşeală, n-o fi fost…