PERSONA, muzică aleasă

iulie 1, 2009 • Interviu, Promo • robert

O muzică bună înseamnă muzica pe care poţi scrie poezie. Aşa aş defini eu, în baza reperelor personale, orice melanj de sunete care ia forma unui cântec îndelung şi tacticos mestecat de ureche şi creier. Lumea din jurul nostru oferă o listă pantagruelică de zgomote, de multe ori dăunătoare spiritului şi fără legătură cu setea de armonie a portativului. România încă ascunde muzica bună, în ciuda sacrificiilor realizate de gardienii acesteia. Timpul va arăta dacă a meritat sau nu.

Timişoara este o sursă de energie muzicală destul de activă în ultimii ani. Numeroase formaţii plecate de aici au ajuns repede printre preferatele publicului de underground, indiferent de stilul adoptat. Persona este o descoperire relativ recentă, dacă putem numi aşa cei şase ani trecuţi de la apariţia ei în tabloul underground românesc, respectiv din 2003. Persona este un nume inspirat din filmul omonim al lui Ingmar Bergman (de precizat că „Persona” nu este ultimul său film, pour les connaisseurs J ). Toţi membrii trupei au fost implicaţi în alte proiecte muzicale, corespondente generaţiei de muzicieni apăruţi după 1989, înainte de reunirea sub actuala titulatură. Astfel, Gaben (Gabriel Cherlia) a cântat la chitară aproape şapte ani în Neurotica, formaţie cu care a înregistrat un album şi a concertat în România dar şi în Ungaria sau Germania. Coco (Corin Maris) a cântat la bass în Era Ticăloşilor, formaţie de pionierat în hard-core-ul românesc. Floyd (Adrian Paraianu) a fost tobarul legendarei trupe de punk Haos.

Istoria Persona a început când Gaben, Coco şi Floyd s-au strâns alături de Cătălin Mocanu într-o casă abandonată din cartierul timişorean Kuntz pentru nişte rock’n’roll jamming, treabă care s-a dezvoltat pas cu pas în compunerea primelor cântece proprii. Era momentul când influenţele trupei veneau din diverse direcţii, începând cu Stone Roses sau Radiohead şi până la Sonic Youth sau Pixies. Inevitabil, după un an de colaborare, Persona a susţinut primul concert, reacţia audienţei fiind una pozitivă şi de bun augur pentru membrii formaţiei. În toamna lui 2004 au fost înregistrate primele 2 demo-uri, respectiv Home in the Arms şi Computer Breakdown, compoziţii difuzate la posturile regionale de radio. Tot acum, Persona a fost invitată la TVR unde au înregistrat o variantă live a piesei Murder.

În 2006, Cătălin a decis să părăsească trupa, devenind noul vocal al trupei clujene Kumm. Persona a acceptat situaţia ivită astfel, continuând în formula de trio pentru o perioadă, Gaben fiind cel care şi-a asumat rolul de vocal. În primăvara lui 2007, Joy se alatură trupei la chitara acustică Tot în acest an formaţia înregistrează încă două noi piese, A Ride on Love Street si Momentary Lack of Passion, cu aceeaşi reacţie entuziastă a publicului. Melodiile au un sound foarte clar, vesel şi îmbină perfect viziunea muzicală trupei.

2008 reprezintă o confirmare a ceea ce Persona devenise până atunci, amplificând seria concertelor în marile oraşe ale României şi participând la festivaluri de profil, alături de trupe trupe dEUS (B), Kultur Shock (USA), Air Traffic (UK), Trash Fashion (UK) şi Robots in Disguise (UK). Anul 2009 începe cu ocuparea primului loc în topul CityFM a piesei Momentary Lack of Passion, timp de două săptămâni. Urmează apariţia trupei la Alternativa (PRO TV) dar şi primul concert în afara ţării, la Budapesta, în celebrul club A38.

În prezent băieţii lucrează la albumul de debut, Suburbia Afterlife, care intră în stadiul de mixat si masterizat, Persona cautand un label pentru lansarea lui. Criticii de profil au încadrat stilul formaţiei într-unul cu puternice influenţe britanice însă componenţii Persona preferă o definiţie mai complexă, izvorâtă din trăirile lor, precizând mereu că muzica lor nu poate fi stict etichetată, mai ales că background-ul muzical şi influenţele fiecărui membru, rafinate de experienţa şi maturitatea artistică acumulată în timp se împletesc într-un stil unic Persona.

Revista Cioburi, susţinătoare a fenomenului underground din România, şi-a îndreptat tirul de întrebări către trupa timişoreană, pentru a înţelege mai bine drumul început de băieţi în 2003. Nu este suficient dar cu siguranţă este un pas înainte:

RevistaCioburi: V-a luat mult până aţi ajuns Persona?

Gaben: E un proiect din copilărie de care suntem foarte mândri.

Cristian: Ne-a luat câţiva ani, având în vedere că toţi am mai cântat iniţial în mai multe trupe care abordau tot atâtea genuri. Câteva mai cunoscute ar fi Neurotica, Haos sau Era Ticăloşilor.

R.C.: De ce nu brit-pop?

Gaben: Ne place să credem că muzica noastră trebuie ştampilată cu o etichetă mai cuprinzătoare – indie pop în cadrul fenomenului rock’n’roll.

Cristian: Pentru că nu suntem britanici. Indie rock’n’roll, poate.

R.C.: Aveti prestanţă doar cu un album?

Cristian: Avem un album în lucru. Acum este în stadiul de mixaj şi sperăm în toamnă să îl avem gata şi să găsim un label să-l scoatem. Prestanţă nu ştiu dacă avem. Ziceţi-ne voi.

Gaben: Piesele care au ajuns pe album au fost alese din vreo 40 de melodii Persona, doar pentru că atâtea intră pe un album. În concerte cântăm, de obicei, în jur de 20 de piese şi le alegem în funcţie de locul unde “prestăm”.

R.C.: Vestul este aproape…De ce aţi ales estul?

Gaben: Estul ne-a ales pe noi. Am avut câteva concerte şi în vest, de exemplu cel din Aprilie de la Budapesta şi am reuşit şi acolo să facem lumea să se mişte.

Cristian: Suntem în vest, vestul Rusiei, Turciei. Chestiune de perspectivă.

R.C.: Merită B’ESTFEST Persona sau Persona merită B’ESTFEST? (n.r.: trupa concertează la acest festival, pe 4 iulie 2009)

Cristian: Da. J

Gaben: E un festival important pentru România dar noi tratăm toate concertele cu aceeaşi seriozitate şi aplomb şi încercăm să facem un show bun de fiecare dată.

R.C.: Spuneţi-ne un proiect important în următorii doi ani…

Gaben: Marele plan e să punem pe bandă cât mai multe piese, să avem concerte şi în vest şi să facem un clip pentru una din piesele de pe albumul Suburbia Afterlife.

R.C: Cântaţi doar pentru anglofili?

Cristian: Nu. Dovada e că am inclus în unele concerte şi un cover de la Noir Desir şi una din piesele lor in franceză, nu în engleză. Cântăm pentru toţi oamenii din lume care vor să ne asculte. Şi pentru câţiva care sunt expuşi la muzica noastră, fără să vrea. Pe ăştia vrem să îi aducem în prima categorie.

Coco: Cântăm pentru că ne place şi pentru toţi cei care ne plac

R.C.: Sunt Kumm peste voi?

Cristian: Kumm adică?

Gaben: Suntem prieteni şi, deşi poate voi stârni zâmbete, nu cred că între trupele noastre există “concurenţă” şi ne bucurăm să bem o bere cu ei la concertele unde ridicăm praful pe scenă împreună.

R.C.: România înseamnă pierdere de vreme pentru trupele de gen?

Gaben: Pentru trupele underground româneşti e un efort să menţină ştacheta sus fără să apară la radio şi tv şi poate părea o nebunie să-ţi faci un band în ziua de azi. Noi o facem cu pasiune şi nu avem altă şansă decât să mergem înainte.

Cristian: În niciun caz. Sper ca trupele care consideră pierdere de vreme să se fi desfiinţat deja.

R.C.: De ce nu ascultă românii rock?

Coco: Greşit, românii ascultă rock! Probabil că ascultă un număr mai mic de oameni decât acum 10 ani dar sunt destui cei care apreciază muzica bună.

Cristian: Cum să nu asculte? Iris e printre cele mai de success trupe româneşti. Românii au ascultat, ascultă şi vor asculta rock. Evident, subgenurile rock-ului ascultate în România se diversifică continuu.

R.C.: Ce înseamnă muzica bună?

Cristian: Muzica bună e aceea care face să vibreze coarda sensibilă în fiecare. Şi raspunsul meu la întrebare este un etern clişeu. Iar faptul că folosesc un clişeu şi zic că e un clişeu e cel de-al doilea din răspunsul meu.

Coco: Păi, normal, rock…şi jazz şi…derivate

R.C.: Politicienii au împărţit ţara în două Românii. Acelaşi lucru îl puteţi spune despre publicul care vă ascultă?

Gaben: Nu suntem trupă politică.

Coco: Nu ştim de cele două Românii dar am vrea să împărţim şi noi publicul în două: cei cărora le place rock-ul şi cei cărora le place rock-ul foarte mult.

R.C.: În ce perioadă din trecut aţi fi vrut să cântaţi şi în ce trupe?

Gaben: În anii 2000 poţi să arunci o privire către anii ‘60, ‘70, etc. şi să te bucuri de ce s-a facut atunci. Eu sunt fericit cu prezentul.

Cristian: Mie în precambrianul târziu, într-o trupă electro.

R.C.: Timişoara mai are resurse pentru rock?

Gaben: Sunt câteva trupe noi care promit şi sper să reuşească deşi pare greu la început. Mă bucur că s-au înmulţit cluburile unde poţi cânta.

Cristian: Da, evident. Şi acum vine din spate generaţia celor de 14-18-20 de ani, printre care sunt mulţi oameni talentaţi şi implicaţi mai de timpuriu în muzică, ceea ce nu poate fi decât bine. De mulţi o să mai auziţi în viitor şi o să ajungeţi să îi întrebaţi chestii.

R.C.: Cu ce vă place să vă lăudaţi prin presă?

Coco: Cu muzica, pentru că asta facem.

Cristian: Nu ne lăudăm. Suntem modeşti.

R.C.: Nu aveţi bani de videoclipuri?

Coco: Bani de videoclipuri se găsesc, doar cu posturile tv care să difuzeze acele videoclipuri e mai dificil pentru că la ora actuală comercialul a pus stăpânire pe tot ce mişcă.

Cristian: Probabil ăsta e şi motivul principal pentru care nu am investit încă într-un videoclip. Nu vrem să avem un videoclip pe care să îl ţinem în sertar şi să îl arătăm la prieteni şi familie cum, din păcate, s-a întamplat cu prea multe trupe în ultimii ani. Cu puţină mobilizare puteam să îl facem din fondurile noastre dar difuzarea lui presupunea mai mult decât putem duce în momentul ăsta. Ni s-a parut natural să investim mai întâi în scule, apoi în album (autofinanţat şi ăsta) şi mai târziu o să vedem şi de clip.

R.C.: Sunt persoane pe care nu aţi înceta niciodată să le înjuraţi?

Coco: Nu.

Cristian: Da dar nu unele anume. Persoane generice–idiotul, cretinul, netotul, etc.

R.C.: Cum vreţi să-i convingeţi şi pe alţii să vă asculte?

Coco: Cu o muzică bună şi sinceră, cu concerte de calitate.

R.C.: Care este profilul fanului Persona?

Cristian: Habar n-am. Ştim oameni de toate vârstele, categoriile sociale, culorile, religiile , etc. cărora le place muzica noastră.

R.C.: Vă pasă de prezidenţiale?

Coco: Ne pasă de România, deci evident nu suntem indiferenţi la cine conduce ţara.

Cristian: Da. Mie, personal, îmi pasă şi de cele din Moldova sau Iran.

R.C.: Simţiţi mândria de a fi români?

Cristian: În fiecare zi.

Coco : Din ce în ce mai rar dar ţara a intrat într-un proces lent de schimbare în bine …poate, într-o zi…

R.C.: Daţi un sfat poporului…

Coco : Nu se poate aşa ceva; nu poţi sfătui un popor.

Cristian: Eventual un îndemn? Rock ‘n’ roll people!!!

Formaţia PERSONA este:

Gabriel Cherlia (Gaben)–vocal şi chitară,

Corin Maris (Coco)–Bass şi backing vocals,

Adrian Paraianu (Floyd)–drums and percussion,

Cristian Craciun (Joy)–chitară acustică/chitară.

Revista Cioburi salută comunicarea excelentă a trupei, le mulţumeşte pentru muzică şi vă oferă la final o reprezentaţie live a băieţilor, de la Stufstock-ul de anul trecut:

Dincolo

iunie 28, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • robert

dincolo

O cameră gri, cu pereți negri spre bază și cu o fereastră având draperia obosită de apus, adăpostește egoist sfârșitul unui vis. Pe un pat încovoiat de gânduri sărace, ascuns undeva afară din calea ferestrei, Filip privește înalt către tavan, căutând încăpățânat cerul de dincolo. Ușa metalică groasă, în ton cu singura piesă de mobilier-un raft ruginit, cu două sertare-îi blochează orice tentativă de a găsi timpul uitat afară. Filip simte cum mirosul fad de mucegai îl năpădește ușor dar pare împăcat cu ideea de frig, ucigând fiecare lacrimă cre încearcă să-i spele obrazul apăsat de trecut. E singur, așa cum diabolic și-a dorit în adâncul său toată viață. Luminile din drumu-i au fost stinse rând pe rând de sorți iar acum este aproape de a se opri și el. Boala care și-a găsit sursa de putere în gâtul său îi oferă șansa unui final crud, plin de monștri iar Filip îl așteaptă mut.

Când a pășit pentru prima oară la mormântul iubitei sale, Filip s-a închipuit într-o viață paralelă, în care trebuia să plătească toate polițele datoare norocului de până atunci și din care spera să iasă cât mai curând. Nu a fost așa. Au trecut mai bine de doi ani până a realizat că jumătate din el a murit. În tot acest timp nopți fără culoare și pline de fantasme de necuprins i-au modelat fiecare clipă a existenței. Deja, în universul lui din ce în ce mai greu de pătruns, iarna părea că devine zâna stăpână, înghețându-i forțat orice colțișor inundat de imaginea trecutului. Fiecare zi devenise o speranță a finalului de drum. Fără să-și dea seama, doamna rece a nopții era din ce în ce mai aproape.

Durerea fizică a secat din Filip orice urmă de om iar îngerul său îl chinuie încă, refuzând să-i pună mâna peste pleoape. În mintea lui totul e gri, întocmai ca zidurile camerei, apus după apus, minut după minut și geamăt după geamăt. Filip caută neobosit înaltul, ultima speranță rămasă ancorată în privirea lui seacă. A lăsat totul departe, ștergând fiecare urmă a pașilor desenați pe calea albă din spatele ochilor săi. Cu fiecare răsărit, zidurile se apropie din ce în ce mai mult de de el, sufocând în tăcere vreun cuvânt uitat pe margine de gând. Deasupra, tavanul se încăpățânează să rămână la locul lui. Mai urmează încă o noapte…

Ultima floare își găsi drumul către creștetul acoperit de pământ al lui Filip. Un nor rătăcit de vânturi lăsă un strop de durere peste peisajul încărcat de cruci, căutând mai apoi un alt tablou secătuit de viață. Filip, fericit în adâncuri, și-a regăsit primăvara părăsită în amintiri. Apusul, ușor, se întinde peste orizont, semănând liniște în cer. Filip, triumfător, a învins.

Les Elephants Bizarres, sunete ciudat de haioase

iunie 23, 2009 • Interviu, Promo • robert

leselephantsbizarres

Cătălin, Claudiu şi Mihai, adică un grafician şi doi programatori s-au gândit la un moment dat că este cazul să mai adauge o pată de culoare în peisajul muzical românesc. Alături de ei au venit Ştefan ,Nae şi Dragoş iar proiectul Les Elephants Bizarres apărea în 2007, cu un sound prea puţin încercat de trupele underground din România. Pentru că stilurile pe care le îmbină vin din patria care le-a şi inventat, trupa a decis ca majoritatea versurilor să fie în engleză. Şi sună fără influenţele limbajului de lemn, aşa cum suntem obişnuiţi.

Deocamdată nu au un album lansat în piaţă însă cei care sunt curioşi de îmbinările de indie, funk, disco, pop, punk şi alternative pe care băieţii le-au conceput, pot accesa siteul lor sau pagina proprie de myspace pentru a le analiza în voie. În cei aproape doi ani de existenţă, au participat la destule concerte în ţară iar prezenţa lor la B’est Fest 2009, alături de Moby, Motorhead şi Polarkreis 18, îi confirmă ca un nume ce trebuie băgat în seamă. Tot în 2009, teoretic cel puţin, îşi adună forţele pentru a definitiva şi lansa primul album, dorinţa lor fiind să îl poată arăta fără regret şi peste graniţele ţării. Albumul va fi realizat din resurse proprii, fapt ce cu siguranţă va impregna în totalitate gîndirea lor despre ceea ce înseamnă Les Elephants Bizarres.

Un aspect care nu poate fi trecut cu vederea, comparativ cu alte formaţii româneşti prezente în sfera underground, este faptul că la majoritatea concertelor susţinute trupa pune un accent deosebit pe latura vizuală. Muzica lor este, astfel, acompaniată de proiecţiile video din spatele scenei, concepţie proprie de altfel, băieţii reuşind să iasă din tiparul obişnuit al concertelor autohtone underground. Les Elephants Bizarres au potenţial, dacă ne întrebaţi pe noi. Din păcate, audienţa din România nu-i va ajuta niciodată să trăiască din muzică iar noi le urăm succes în demersul lor de a intra pe pieţele din Europa. Şi pentru că nu am putut să ne abţinem în a-i acosta, vă oferim şi viziunea băieţilor vis-a-vis de întrebările redacţiei Cioburi, cu grijă gestionate de Mircha :

RevistaCioburi: Daţi-ne definiţia conceptului Les Elephants Bizarres.

Mihai: Nu e un concept, e o trupă. Ideea în jurul căreia ea s-a cristalizat este că ne săturasem de concerte anoste şi ne doream foarte tare să avem un show în care lumea să se mişte.

Claudiu: Cred că pentru fiecare din noi conceptul este puţin diferit, pentru mine totul a început ca o distracţie. Aveam o trupă cu care mă înţelegeam bine şi făceam ce îmi place mai mult, să bat la tobe. În timp am realizat că dacă ne implicăm serios putem să facem împreună piese şi concerte apreciate de public şi media. La fel ca şi numele, trupa a plecat de la o joacă dar sună bine. 😛

R.C.: Cum s-a născut proiectul vostru?

Nae: Din întâmplare. S-a întâmplat să îl ştiu pe Claudiu, am fost la un concert de-al lor în varianta cu 4 membri (mi-a plăcut ) şi la câteva luni după m-am trezit cu un telefon ca să încerc să fiu claparul lor…one thing led to another….şi am ajuns să dăm interviu pentru voi!

Mihai: După ce am cântat cu Cătălin şi Claudiu o vreme, cu un alt vocal, am decis că nu ne place direcţia în care ne îndreptăm şi am decis să ne schimbăm compozitorul şi vocalul. Am dat mai multe probe, nu ne doream neapărat pe cineva care să fie consacrat ci mai mult o persoană conştiincioasă şi carismatică. Aşa a ajuns Ştefan la noi şi după aceea şi Nae.

R.C.: Sub umbra cui aţi crescut?

Nae: Blocului.

Mihai: Am crescut la soare, nu am stat la umbra nimănui.

Claudiu: E foarte de greu de răspuns, suntem foarte diferiţi ca şi gusturi muzicale, poate asta e şi partea bunş, fiecare vine cu bagajele lui şi iese ceva diferit şi poate şi original.

R.C.: Sunteți din generaţia pro?

Nae: Mai mult contra!

Mihai: 🙂 Nu.

R.C.: Ce aţi căutat la Pro TV?

Nae: Faima şi glorie!

Mihai: Ne place emisiunea şi e singura emisiune la care eu mă mai uit. Publicitatea nu strică niciodată, mai ales în cazul nostru. Dacă oamenii nu coboară în subsoluri să ne vadă, măcar să audă de noi.

R.C.: Vă place să vă lăudați cu partea muzicală?

Nae: Nu, dar ne place să fim lăudaţi!

Mihai: Nu, ne place să cântăm.

R.C.: Ce vreţi, de fapt, să faceţi cu trupa?

Nae: Să cântăm!

Mihai: Personal, sunt curios unde putem ajunge. Momentan sunt foarte mulţumit pentru că toată lumea se implică şi suntem foarte motivaţi. Organizatorii au început să ne caute, e bine. Mi-aş dori foarte tare să nu fiu nevoit să fac altceva decât muzică dar nu cred ca e posibil. Poate dacă aş juca la loto…

R.C.: Este mai mult decât un hobby?

Nae: Începe să devină şi un fel de afacere.

Mihai: Este hobbyul care îmi mănâncă cel mai mult timp.

Claudiu: A devenit mai mult decât un hobby, cu singuranţă, deoarece am început să facem tot mai multe compromisuri (mă refer la timpul investit şi relaţiile cu prietenii sau cu şefii) dar fără veniturile din joburi nu am putea exista ca trupă.

R.C.: Este greu să aduni o mână de fani?

Nae: Depinde cât de mici sunt!

Mihai: 🙂 Înainte nu aveam, acum că există câţiva, pot spune că totul vine de la sine. Eu zic că ai fani pe măsura muzicii pe care o cânţi.

Claudiu: Depinde de eveniment. Am rămas foarte impresionat când am descoperit că avem mulţi fani în afara Bucureştiului care au venit în număr mare la cântările noastre de prin ţară.

R.C.: Aveţi faţă de B’est Fest?

Nae: Zicem că da! Acum nu mai trebuie decât să şi demonstrăm!

Mihai: Avem. Vocalul nostru este foarte frumos :). Mergem acolo ca să facem show şi asta se va întâmpla.

Claudiu: Deşi poate suntem percepuţi ca o trupă din Românie care vine să umple spaţiul dinaintea marelui eveniment, noi vrem să demonstrăm că nu este deloc aşa. Vrem ca cei câţiva oameni care vor veni de la început să îşi amintească cu plăcere prestaţia noastră.

R.C.: Credeţi că veţi ajunge în vreun turneu pe afară?

Nae: Prea greu nu e să te pui în mişcare prin afara graniţelor să cânţi pe undeva. Preferabil ar fi să te cheme cineva, să te vadă nişte oameni şi să le mai şi placă de tine! Vorbim pe caz concret după toamnă!

Mihai: Da.

R.C.: Vă simţiţi împliniţi în vreun fel?

Nae: În mai multe chiar!

Mihai: Mă bucur că încet, încet lucrurile se mişcă dar încă nu pot să spun că mă simt împlinit. Mai e mult de muncă şi avem un album de tras. Poate atunci…

R.C.: Ce aveţi în plus faţă de alţii?

Nae: Faptul că nu suntem alţii. S-a întâmplat să fim noi iar formula asta se pare că dă un oarecare randament!

Mihai: Suntem foarte uniţi, toţi membrii trupei se implică în activităţi organizatorice. Cântăm o muzică veselă şi uşor de ascultat.

R.C.: Ce înseamnă 2009 pentru voi?

Nae: 2009 este codul meu pin!

Mihai: Anul în care doi membri se însoară şi anul viitorului prim album.

R.C.: Vă interesează România, în general?

Nae: Normal! E genială ţara, nu ai cum să te plictiseşti! Toată treaba e să ai un simţ al umorului puţin mai ciudat (ca să nu zic bizar)! Iar dacă te referi la ea ca piaţă muzicală, logic că da! Este prima fază din planul de cucerire mondială a elefanţilor.

Mihai: Da, e o ţară frumoasă, din păcate am rezerve faţă de mulţi dintre locuitorii săi. Dacă întrebarea se referea la muzică, ne interesează foarte mult România şi ne dorim ca oamenii să se simtă bine şi să vină mai des la concerte.

R.C.: Demonstraţi că a meritat interviul.

Nae: Dacă la următorul concert după apariţia interviului avem mai mult de 500 de oameni în faţa scenei, s-ar putea să fi meritat! Dacă nu…înseamnă că mai trebuie să lucraţi la expunere!

Mihai: Dacă nu merita, nu ajungeai să citeşti până aici. => a meritat un pic

Revista Cioburi mulţumeşte trupei Les Elephants Bizarres pentru timpul acordat şi vă îndeamnă să daţi notă maximă pentru piesele de mai jos:

sursa foto: www.leseb.ro

Vacanţă pe firul roşu

iunie 23, 2009 • Promo, Telefonul fără stil • robert

Ţrrr! Ţrrr! Ţrrr!

-Da, cine-i?

-Băh, ce-ţi ia atât să răspunzi? Nu ajungi la telefon? Ha, ha, ha, ce glumă am scos!

-Nu, să trăiţi. Eram ocupat cu bagajul.

-Ce bagaj, Boc? Te-am data afară?

-Nu, hi, hi, plec în concediu…

-Concediu? Da’ ce-ai, băh, eşti surmenat? Tu n-ai auzit c-am intrat în recesiune?

-Da dar sunt obosit. Ştiţi, şedinţe, ordonanţe, am lucrat şi duminica…Trebuie să mă odihnesc un pic.

-Boc, te plesnesc! Nu pleci nicăieri până nu spun eu!

-Haideţi, vă rog…Mi-am luat bilete în staţiune.

-Hai, băh, mojicule…În staţiune? N-ai bani de Austria, ceva? Sau ţi-ai tăiat din salariu, hă, hă hă!

-Hi, hi, nu mi-am tăiat. Oi fi eu pitic da’ nu-s prost. Şi plec în staţiune în Monte Carlo.

-Băh, Boc, şi ce vrei tu să faci acolo? Umbli cu Ţiriac?

-Nu, nu, să trăiţi. În concediu nu. Păi, o să mă distrez. Mai o plajă, mai o tărie…

-Tărie? Boc, eşti prost? Pe căldura asta bei tărie?…Ce tărie bei?

-Whisky, nu? Că aşa ziceaţi, că e bun…Şi o să dansez, o să, ştiţi, cu nevasta…hi, hi!

-Băh, Boc, păi tu o să vii mai obosit decât eşti acum. Bine, oricum nu prea munceşti acum, hă, hă, hă!

-Haideţi, nu râdeţi de mine…

-Boc, ţi se pare că râd? N-ai spus că eşti obosit? Păi de aia îţi dau eu concediu, să îţi faci de cap în loc să dormi? Băh, Boc, vrei să-l pun pe Blaga să te alerge înainte să pleci?

-Nu, vă rog…

-Hai, lasă bagajele! Nu pleci nicăieri. Mâine seară vii cu mine, îţi dau eu o ţuică , o dansatoare, o măslină şi apoi la nani. Dormi şi luni la muncă!

-Haideţi, dom’ preşedinte? Şi eu când îmi iau concediu? Ce fac cu biletele?

-Te duci la Vântu şi anunţi că le donezi, că e recesiune. Să vadă lumea ce prim-ministru bun a pus preşedintele! Hă, hă, hă, numai strategii am în cap!

-Da, dar…

-Te-ai speriat, nu? Hă, hă, hă! Băh, Boc, de-aia îmi place de tine, că pui botu’. Hai, du-te unde vrei că-mi eşti simpatic…Băh, Boc. Să nu-mi vii obosit că te pun să remaniezi gurvernul.

-Nu, nu, să trăiţi. O să dorm.

-Aşa. Oricum dormi şi la şedinţe. Hai, că avem treabă după aia cu prostănacul. Acuş vin prezidenţialele. Noroc, băh Boc, hă, hă, ce simpatic eşti, băh, Boc.

-Mulţumesc.

Clanc!

Cât de curând se apropie vacanţa parlamentară. O fi bine, o fi rău?

Nervi de vacanţă

iunie 23, 2009 • De-ale lu' Păcală, Editorial • robert

nervi-de-vacanta

Motivul de bază al fiecărei vacanţe este în principal surmenajul. Oboseala acumulată zi de zi, mai ales în cazul celor care muncesc, converge în final către decizia supremă de a ne băga picioarele în muncă, banii pe card şi fundul în maşină sau avion. Locaţiile alese pentru odihna trupului şi spiritului sunt din cele mai diverse, începînd de la patul din dormitorul propriu şi până la la bungalourile din Bora Bora. Scopul principal este aşa zisa încărcare a bateriilor pentru a continua eficient activităţile de dinaintea vacanţei. Uşor de zis, uşor de făcut. Dar…

Nu de multe ori am întâlnit situaţii în care lumea se întoarce mai obosită din concedii decât era înainte de a efectua stagiul recreativ. Concediul este o necesitate sau un trend? Greu de spus. Cu siguranţă este o necesitate dar în ultimul timp a devenit un trend. Un trend prin prisma locaţiilor alese, al consumului de resurse (materiale şi fizice) şi al activităţilor depuse. Sunt prea puţini cei care mai dorm relaxaţi în perioada de recreere. Majoritatea comasează pe o perioadă relativ scurtă cât mai multe acţuni menite, chipurile, să odihnească mintea. Nu poate lipsi partea de „şoping”, mai ales dacă locaţia este una din afară, „unde sunt reduceri beton”. Grătarele fac parte din noi iar mersul cu maşina atinge cote îngrijorătoare uneori, motivul fiind încercarea de a bifa cât mai multe obiective cu un cost al transportului mai mic. Dar creierul, nefiind întrebat, se oftică şi rămâne surmenat.

Orice repaos în afara mediului profesional a ajuns să reprezinte, în esenţă, un stres mult mai mare decât perioada de muncă. Resursele financiare ocupă, de obicei, principala problemă însă mai sunt câteva care se ţin scai de fiecare individ. Organizarea vacanţei, locaţia aleasă, cazare, drum, bagaje, perioada, partenerii, traseul, obiectivele, orele de trezit, raţia zilnică, maşina, avionul, toţi aceşti parametri nu fac altceva decât să transpună oboseala psihică în spaţiul intim. Şi de cele mai multe ori sfârşim prin a acumula alte porţii de oboseală la final de sejur şi având nervii cioburi. Este concediul o necesitate? Da, mai ales după o vacanţă.

Placebo, un concert care nu trebuia ratat

iunie 22, 2009 • Martor şi tartor, Promo, Recenzie de-o şchioapă • robert

Pe 21 iunie 2009, seara, aproape opt mii de oameni au fost fascinați la București de efectul Placebo, sub influența muzicii de calitate și a spectacolului realizat de trupa britanică. Noile „achiziții” ale trupei și-au făcut cu brio datoria, alături de un Brian Molko inconfundabil și plin de vivacitate. Spectacolul a fost unul demn de o locație mult mai mare și un public mult mai numeros în comparație cu cel de aseară dar acest aspect nu a împiedicat pe nimeni să trăiască la maxim reprezentația celor de la Placebo. Piesele cântate au fost în principal din ultimul album al formației, apărut în 2009, însă au fost puse în scenă și hituri mai vechi, din categoria celor care i-au făcut cunoscuți în toată lumea.

Revista Cioburi a fost prezentă la acest eveniment, urmărind cu interes desfășurarea reprezentației. Putem remarca sonorizarea care nu s-a ridicat la nivelul calității spectacolului oferit de Placebo, precum și obișnuitele amânări ale accesului înainte de concert. Trupa din deschidere, australienii de la Expatriate, nu au spus mare lucru, la acest aspect contribuind din plin problemele tehnice de sunet. Fotografiile de mai jos vă pot oferi doar o mică parte din ceea ce s-a petrecut ieri seară. Muzică bună, emoții puternice, Placebo. Un efect care nu trebuie înlăturat.

Ruga serilor care au trecut

iunie 20, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • robert

ruga

Nu vreau să pleci. Stai în mijlocul Universului meu de cioburi, ferindu-te de rănile produse accidental. Sângele, așa cum știi, nu se face apă și nu ai cum să-ți potolești setea de nopților de amor. Rămâi așa cum luna păstrează lumina în pădurea bântuită de monstrul venit din adâncurile păzite de piticul de sub patul copilăriei. Doar zâmbind către orizontul dimineții vom reuși să găsim cărarea ce alunecă spre luminișul din povestea noastră. Mângâie fiecare clipă tristă a unui inorog rămas fără legenda sa. Ajută-l să redevină erou.

Te rog să înmărmurești secunda fiecărui peisaj albastru și s-o păstrezi în cufărul secret. Culege fiecare trifoi cu patru foi și aruncă-l cu grijă în ierbarul primit de la destin. Nu te juca fără să-ți pese finalul. Cântă-mi duios povestea scrisă în cartea noastră la geneză. Imaginează-ți lumea fără gândurile mele, ascunse într-o fotografie cu alb și negru. Îndrăznește pașii arătați de raza venită de sus. Încearcă să ignori lacrima murdară și nu privi spre cerul acoperit de nori.

Nu vreau să pleci. Stai în mijlocul Universului meu de cioburi, rămâi, mângâie fiecare clipă tristă a unui inorog rămas fără legenda sa, ajută-l, culege fiecare trifoi cu patru foi, cântă-mi, imaginează-ți lumea fără gândurile mele, îndrăznește…Te rog.

Piranha, încă o dată şi mă-mpuşc

iunie 19, 2009 • Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo • robert

Am zis că nu mai calc în restaurantul Piranha. Ignorant, am făcut-o. Şi am rămas cu un gust amar, deasupra celui de bere şi ţigară. Urmează povestirea unei seri pătate de ignoranţa şi dobitocia unor angajaţi ai clubului care se vrea cu pretenţii.

„Concert Viţa de Vie în club Piranha”, anunţă crainicul radio la finalul unei zile pline de praf şi neuroni storciţi de vlagă. Bă, ce să fac? Mergem, că e de treabă trupa, bem o bere şi, cine ştie, poate avem noroc cu servirea. Urmează telefoane, stabilit oră de întâlnire, tot tacâmul. La ora 19.00 sunt prezent acolo. Evident, majoritatea meselor sunt rezervate (a-propos, pentru amatori, rezervările costă 20 de lei pentru masă de patru persoane şi 40 de lei pentru masă de 6 persoane) iar restul de mese au deja muşterii puşi pe sorbit bere. Nu-i nimic, mă bag înăuntru şi mă aşez la o masă chiar în faţa bucătăriei şi în mijlocul „centrului de comandă” al ospătarilor. Am evaluat situaţia şi mi-am propus să fac o repriză de călire sufletească. Gen să nu cer nimic ci doar să aştept o atenţie din partea celor care ar fi trebuit să-mi ofere până în acel moment măcar un bună-ziua. Ceea ce nu s-a întâmplat. După cele douăzeci de minute în care am îndurat exemplar fumul de ţigară, căldura (aerul condiţionat nu mergea, normal) şi ignoranţa băieţilor şi fetelor cu şorţuri „Piranha” am îndrăznit să fac un semn. Unul discret, politicos şi plin de sete. L-am făcut şi pe al doilea şi pe al treilea. „Doriţi ceva?” vine, în sfărşit, întrebarea. Mi-am înghiţit răspunsul „da, aş dori să vă bat pe toţi şi apoi să vă dau foc” şi m-am limitat la a întreba dacă poate cineva să-mi aducă o bere şi un meniu. „Ăăă, staţi să văd cine se ocupă de zona asta…Vasile, Maria, cine este aici? Cine?…Unde e? Da?…Păi…Nu e aici? Cheamă-l dacă îl vezi…Nu e el? Da’ cine e?”. Nu are rost să continui şirul de întrebări tâmpe ale domnişoarei. După vreo cinci minute apare şi „responsabilul” pe zonă şi, implicit berea.

Dar iată cum se complică situaţia în momentul în care mai sosesc doi amici. Deci câţi eram acum? Trei, în p#la mea! Adică trei beri am mai comandat doamnei care acum, surprinzător, nu a întârziat decât cinci minute. Dar berile s-au terminat iar noi mai aveam de stat ceva vreme acolo, aşa că ne-am pus la pândă. Noi speram, în puerilitatea noastră, să prindem momentul în care doamna cu nota apare, să dăm repede din buze iar apoi să aşteptăm cuminţei sucul de hamei. Am rămas cu ochii înroşiţi de atâta pândă şi cu setea mai accentuată. Unui alt ospătar, jenat probabil de feţele noastre triste, i s-a făcut milă şi a venit să ne întrebe ce am mai dori să consumăm. Am dublat comanda, pentru siguranţă, şi am fost rezolvaţi în ritm alert. Simplu? Ei bine, nu! „Patroana” zonei a prins momentul şi ne-a întrebat contrariată de unde am luat berile. „Din Piranha, dobitoaco!” aş fi vrut să-i spun dar nu se cădea. Încă. „Ni le-a adus un coleg de-al dumneavoastră.”. „Păi, şi de ce v-a luat comanda? Nu are voie să se bage peste zona mea. Cine e?”. „Cucoană, matale crezi că noi stăm după fustele tale până vii şi ne întrebi de sănătate? Domnul a fost amabil, ne-a văzut că aşteptăm ca proştii şi ne-a servit!”. Deja ne enervasem.”Uitaţi-l, dumnealui este.”. „Băi, cutare, de ce ai luat comanda de aici? Nu ştii că eu servesc aici? Nu ştii că n-ai voie?”. Am avut un moment impresia că trăiesc într-un film prost sau că cineva neinspirat doreşte să se amuze pe seama reacţiilor mele retarde, privind această scenă. Dar nu, nu era aşa. Totul era real, în faţa mea şi a amicilor mei. „Păi, doamnă, dacă nu veniţi mai des pe aici, tot la colegu’ o să apelăm. Şi nu ne pasă nouă cum aveţi voi treburile pe aici. Ori ne serviţi ca lumea, ori…”. „Ştiţi, mă iertaţi, sunt mese multe rezervate şi mai am câteva de servit. După aceea vin şi la dumneavoastră.”. De unde am tras concluzia că prioritate au mesele rezervate, că doar de aia costă.

Mai sosesc şi alţi amici, masa se animă, concertul se apropie. Dorim să comandăm de mâncare. Nasol moment, se pare. O să vedem mai încolo de ce. Apare doamna, tot greu aşteptată, reuşim să dăm comanda de mâncare (chestiuni clasice, mici, cartofi prăjiţi) după care o lovim cu tradiţionalul „cât timp durează?”. O abordare relativă, aş spune, pentru restaurantul Piranha. Acolo, timpul, aşa cum este el acceptat de Sistemul Internaţional şi aşa cum îl ştim noi, capătă alte nuanţe. Minutul nu mai are 60 de secunde, ora nu mai are 60 de minute. Nici măcar termenii evaluativi, gen „repede”, „puţin”, „imediat”, „în curând” nu au aceeaşi însemnătate. Revenind, ospătăriţa ne anunţă că mâncarea ne va fi servită, speră dumneaei, „cât mai repede cu putinţă. O să insist la bucătărie să le facă repede.”. Mai luăm şi o comandă de bere şi aşteptăm. Locaţia în care ne aflam (în faţa bucătăriei), cumulată cu foamea care creştea în noi cu fiecare minut, ne oferea şansa de a concepe cele mai voluptoase, bizare sau grobiene scenarii gastronomice, urmate în final de proiecţia sexuală peste ospătăriţă.

Dar iată că începe concertul. Primele care rup uşa sunt fetele. O clipă, băieţii rămaşi în încăpere au schimbat o serie de priviri între ei, cu berile în mână şi cu respiraţia tăiată. O clipă, rotaţia Pământului a încetinit. Despot a scos primul tril. Stomacul continuă urletele iar timpul curge în ciuda noastră. Nu voi descrie aici concertul şi atmosfera pentru că nu este cazul. Vă pot descrie, în schimb, cum aseară, timp de două ore (!), am suferit de foame şi nervi alături de amicii mei. Nesimţirea şi bătaia de joc la adresa noastră a atins punctul culminant în momentul în care ni s-a spus că la bucătărie nu mai sunt mici. La două ore după ce am dat comanda! În condiţiile unei beri în plus la bord, am fi sărit la bătaie. Oricum, schimburile de replici de după au fost de prisos.

Nu este prima dată când mă lovesc de o situaţie de acest gen în club Piranha. Un restaurant care, de-a lungul anilor, a evoluat din punct de vedere al esteticului. Dar, aşa cum ne şade nouă bine, ambalajul este preferat conţinutului. Peştii piranha au fost înlocuiţi, se pare, de papagali. Şi nu mă refer la pasărea aceea inteligentă. În ciuda activităţilor muzicale destul de active petrecute acolo, imaginea este stricată de atitudinea celor care ar trebui să-şi dea seama că din banii consumatorilor îşi iau salariile si dividentele. Aşa cum spuneam, aseară am asistat la un concert reuşit, încheiat cu un serviciu client nereuşit. Am salvat, până la urmă, seara cu o şaormă din Regie.