Iată, se apropie finalul de an şi încep să se facă tot felul de bilanţuri. DNA-ul, se pare, doreşte o acţiune de final menită să şteargă, într-un fel, imaginea de inutilitate câştigată fără prea mare efort de-a lungul întregului an. Astfel, după cutremurul stârnit în lumea fotbalistică astă-vară, cu celebrul caz „Valiza”, au urmat zilele acestea replicile corespunzătoare iar Becali şi Piţurcă senior au sfârşit prin a fi trimişi în judecată. Va fi interesant de urmărit cum se va desfăşura acest proces şi, mai ales, care va fi finalizarea.
Cum era de aşteptat, odată cu apariţia în presă a stenogramelor ce cuprind discuţiile diverselor personaje implicate în acest caz, mucegaiul a început să se extindă. Feţele crispate, împănate cu transpiraţie şi parfumuri scumpe ale finanţatorilor de cluburi au apărut ca ciupercile după ploaie prin toată presa, aruncând cu noroi şi, evident, arătându-şi aura de victime ale înscenărilor obscure. Bineînţeles, nimeni nu este vinovat iar tot ceea ce se întâmplă fie are un scop defăimător, fie are iz politic. Încrengăturile sunt atât de complicate, începând de la patroni de echipe, conducători de ligă şi terminând cu antrenori sau jucători de mâna a doua, încât şirul evenimentelor se pierde în neant. Cert este faptul că putregaiul există iar mirosul ce a început să-l degaje este din ce în ce mai înţepător. Actorii acestui film prost îşi joacă de ani buni rolurile, menţinând pe linia de plutire audienţele. Din păcate, jucătorii, adică cei care ar trebui să caute laurii şi să aducă spectacolul adevărat în faţă, îmbracă doar straie de figuranţi. Iar premii pentru rolurile de umplutură nu există.
Bilanţul acestui an fotbalistic nu este unul plin de laude pentru cluburile româneşti. Dimpotrivă, conul de umbră se extinde iar orizontul rezultatelor cu adevărat importante se îndepărtează. Filmul rulează în continuare, sub privirile din ce în ce mai triste ale sportului rege. Ei, bufonii, vor fi tot timpul cu zâmbetul pe buze.
Exerciţiu involuntar de sinceritate al lui Mircea Badea
Câinele de pază al „democraţiei” motăneşti, adică Mircea Badea, a avut iar un exces de zel în bătălia pe care o duce împotriva lui Traian Băsescu. De această dată, dumnealui a urmat exemplul jurnalistului Muntandar al-Zaidi, cel care şi-a aruncat şoşonii după George Bush. Bineînţeles, scena gândită de Mircică a fost una imaginară, în sensul că „dihorii” săi au fost aruncaţi simbolic, către un Traian Băsescu închipuit după ecran. Motivele care stau la baza acestei manifestări sunt cunoscute şi nu are rost să fie amintite aici.
Una peste alta, personajul angajat în reţeaua de Antene nu vede cu ochi buni viitorul spaţiului său de emisie, cel puţin nu în cadrul aceluiaşi trust. De altfel, pe blog-ul său, Badea bate nişte aluzii vis-a-vis de această chestiune, cauza fiind, printre altele, alianţa politică născută în aceste zile. Haide, bre nea Mircea, păi de ce ai motive de panică ? Ce legătură are politicul cu presa ? Sau, mă rog, ce legătură are politicul cu presa lui nea Voiculescu ? Şeful tău e un om corect, obiectiv şi nu intervine în colorarea opiniilor matale şi ale colegilor matale, nu ? Că dacă era aşa, sigur te luai şi de el şi-l dădeai de pământ…Care-i treaba, de fapt ? Aaa, spui că ţi-e frică de îngrădirile care ar putea să apară de acum înainte, că, vezi Doamne, presa îşi va pierde din drepturi şi că emisiunea pe care o faci tu de patru ani „cu chinuri” va intra în proces de alterare. Păi, stai un pic…Despre ce alterare vorbeşti ? Nu o să mai poţi a-ţi arunca năduful peste Băselu şi gloata sa ? De ce ? Cine te va opri ? Şeful tău…? Pentru că este în coaliţia de la putere acum ? Vezi, involuntar ai recunoscut…Pentru că dacă ţi-e frică de schimbarea de direcţie a sudălmilor matale doar pentru că Dănuţ intră la putere înseamnă că (până) acum, fiind membru al opoziţiei, patronul îţi trimitea mesaje cu un alt parfum. Parfum pe care pantofiorii tăi de frustrat l-au degajat cu brio către ţinta dictată tot de şeful tău. Şi chiar aşa, de ce ţi-e frică ? Mai sunt şi alţii de înjurat, acum în opoziţie, care-i problema ? Sau, fără să-ţi dai seama, ai început să o iei personal ?
Nu (mai) sunt un fan al preşedintelui României. Şi este foarte bine că oamenii politici, în general, sunt călcaţi în picioare de către jurnalişti (cu siguranţă merită toţi). Eu sunt de părere că ar trebui admonestaţi grobian de tot poporul, însă acesta este un alt subiect. Mă îngrijorează faptul că în România lui 2008 nu există presă independentă. Şi îmi creşte tensiunea observând acest fenomen, mai ales acum, la comemorarea morţilor din decembrie 1989. Sângele apă nu se face, la fel cum morţii sunt cu morţii iar viii sunt cu viii. Este deosebit de trist faptul că morţii de la „revoluţie” sunt degeaba, dacă privim din acest punct de vedere. Cine lecturează printre rândurile jurnalismului românesc, vede limpede slugărnicia afişată politic. Iar Mircea Badea, prin temerile sale, tocmai a demonstrat acest lucru.
Meserie de criză ?
Dat fiind faptul că se apropie sărbătorile de iarnă, fie ele credincioase sau nu, o mare parte din purtătorii de peturi cu apă şi dero din intersecţii, precum şi majoritatea celor cu şapte fraţi, părinţi decedaţi şi cel puţin o boală prin buzunare au luat cu asalt subteranele ocupate, aproape zilnic, de masa de plătitori de taxe şi contribuţii sociale. Cu alte cuvinte, s-a dat drumul la colinde în metrou. Folosind acest mijloc de transport spre corporaţia unde îmi sacrific doza cotidiană de neuroni, mă lovesc involuntar cu timpanele de sunetele izvorâte din gura colindătorilor descrişi mai sus, sunete nu tocmai suave. Alături de mine, aceeaşi problemă o au şi restul locatarilor din conservele Metrorex. Şi acum, unde vreau să ajung: săptămâna trecută i-am văzut apărând cîte unul (prima reacţie a unui nene a fost să-i dea bani unui cântăreţ din acesta, numai să tacă. A insistat chiar…). Apoi, au început să apară câte doi. La începutul acestei săptămâni urlau câte trei. Tot aşa, până când, astăzi, a năvălit o trupă de şase (!) discriminaţi, normal, urlând din toate puterile ceva ce aducea cu un colind. Una peste alta, mă gândeam că în ritmul acesta, în vreo două săptămâni, nu o să mai încapă lumea în vagoane din cauza trupelor vocal-instrumentale de ocazie. Sau, de fapt, criza financiară a început să se agraveze şi concedierile s-au înmulţit iar cei rămaşi fără slujbă s-au reprofilat ? Până la urmă, toată lumea vrea să aibă un cârnat şi o sarma pe masa de Crăciun, nu ?
Nu ne luaţi maşina de la gură !
Mare manifestaţie, mare ! Doamnelor şi domnilor, ieşiţi în stradă, strigaţi „jos”, împotriviţi-vă sistemului înrobitor !…Aşa cum au făcut-o zilele acestea băieţii cu maşinile, pentru a protesta împotriva aplicării noii taxe auto. Dar ce figuri…Marea gloată de samsari printre care se ascundeau, probabil, şi câţiva românaşi cu intenţii bune, a năvălit pe şoselele ţării, înjurând de mama focului pe domnii guvernanţi care au avut tupeul să le ia pâinea de la gură şi banii de educaţie ai copiilor, prin aplicarea acestei măsuri fiscale. Ei, fii ai ţării, nu au mai suportat furtişagul, ieşind cu piepturile în faţa călăilor cu caschetă şi pulan, cerându-şi dreptul de a avea o maşină…Pentru ei acesta este bunul cel mai de preţ, aşa cum strămoşii lor aveau pământul. George Coşbuc reloaded and rebranded.
Este trist pentru România şi pentru sufletele celor care au murit apărând graniţele acestei ţări faptul că ne aflăm în anul de graţie 2008 şi încă ne lipsesc multe. Clasa politică îşi bate joc de obrazul care a votat-o, siluieşte în continuare fruntea plătitoare de taxe şi îşi umflă burta cu tot ce poate. Dar şi mai trist este faptul că nu se iese în stradă pentru a protesta împotriva furtului naţional, împotriva minciunii din Parlament, împotriva îngrădirii libertăţii de exprimare, împotriva neconstruirii de drumuri, împotriva mizeriei zilnice, împotriva legilor date pe sub mână…Nu. Nouă ne trebuie maşină. După douăzeci de ani cu democraţie la kilogram, am descoperit fericirea. Care are patru roţi. Şi să nu îndrăznească cineva să ne-o fure că ieşim în stradă !
Războiul stelelor verzi (V)
Gata ! Misterul a fost descoperit ! Cumva, din mijlocul evenimentelor ce au măcinat creierii şi nervii celor care au belit ochii printre rândurile episoadelor anterioare ale adevăratului Război al stelelor verzi, mi-a parvenit fotografia unuia din mult aşteptatele personaje dubioase, făuritoare de forme de relief ciudate şi generator de schimbări termice.
Acum, fiind la final, voi abera doar pe aici. Adică, ne-am lansat !
SFÂRŞIT
Războiul stelelor verzi (IV)
Lumea începe să-şi revină. Formele ciudate de relief dispar una după alta, acum după ce toţi au văzut ce se ascundea acolo. Şantierul din Europa de Vest îşi reia activitatea, generând un val de bucurie printre afaceriştii ruşi. Preşedintele Cioabă al Doilea construieşte turnuleţ după turnuleţ, mai ales că s-au reluat şi colectările deşeurilor din spaţiu. Evident, tot din spaţiul altora. Echipa de cercetători se relaxează, nord americanii fumează şi, iată, totul rimează. Asociaţia Turiştilor Japonezi îşi reia activităţile în America de Sud, refăcând de zor jungla amazoniană. Liniştea se aşterne peste planetă iar sentimentul de siguranţă revine în sufletele tuturor. Şi acest lucru este firesc, mai ales că ceea ce părea un dezastru se dovedeşte a fi, de fapt, un mare noroc.
Între timp, analiştii amatori sunt din ce în ce mai aproape de Beijing, ducând cu ei bucuria aflării răspunsului la întrebarea ce a frământat întreaga suflare omenească. Maşina înghite kilometru după kilometru, muzica urlă din boxe, iarba este mai gustoasă ca niciodată, sexul se face numai în grup. În grup organizat. Se râde şi se fac planuri de viitor. Nu le va mai fi frică, îşi vor putea creşte copiii liniştiţi…Şi drumul se apropie de final.
Gata, Beijing este în faţa lor. Emoţiile sunt imense, bucuria este pe măsură.. Cercetătorii, după ce au ajuns şi ei la o concluzie, îi aşteaptă nerăbdători pe analişti. Diseară, toată lumea va petrece de fericire pentru finalul neaşteptat de norocos. Iată-i pe toţi, acum, adunaţi în sala principală, uitându-se unii în ochii celorlalţi, ştergându-şi broboanele de sudoare şi ascultându-şi bătăile puternice ieşite din piept. Câteva momente, nu se aude nimic altceva. Nimeni nu îndrăzneşte să pună vreo întrebare sau să grăbească momentul. Toţi, dar absolut toţi, sunt conştienţi de invazie, de reuşita experimentului, de ceea ce a ieşit, de fapt. Şi toţi aşteaptă confirmarea. Dar ce s-a întâmplat ?..După primele momente de tăcere, întrebările încep să-şi facă apariţia una după alta, năvalnic. Cum a fost posibil ? Va fi totul bine acum ?..Şi multe alte întrebări…Tensiunea creşte, americanii fumează, japonezii plantează…Cercetătorii jubilează, analiştii lăcrimează, publicul se isterizează…Ce-o fi cu rimele astea ?
În 2008, o misiune spaţială americană a început o serie de experimente în spaţiul cosmic. La un moment dat, unul din paianjenii antrenaţi în experiment a dispărut. Astronauţii nu s-au alarmat, spunând că dihania va fi găsită şi că totul va decurge conform planului. Căutarea a durat câteva zile dar fără succes. Apoi, unul câte unul, au dispărut toate arahnidele. După încă o zi, naveta a dispărut şi ea. Experimentul eşuase…Acum, după 72 de ani, adevărul a ieşi la iveală. Totul a fost perfect. Experimentul a reuşit. Şi toate dovezile sunt pe masa din sala principală din cartierul general de operaţiuni al echipei de cercetători, în Beijing. Analiştii amatori şi oamenii de ştiinţă se uită la ele. Iar în lumea largă zburdă copiii experimentului. Vioi şi salvatori, aduc cu ei bucurie şi linişte. Sunt plămădiri perfecte ale unui vis. Un vis izvorât din dorinţă de iubire şi frustrare. Sunt modelaţi după un ideal frumos şi intim. Nu pot fi descrişi. Important este, însă, mesajul lor. Un mesaj de viitor. Un mesaj important.
(VA URMA. MÂINE, ULTIMA PARTE !!! SENZAŢIONAL: VEŢI VEDEA REZULTATUL EXPERIMENTULUI, O SCHIŢĂ TRIMISĂ DIN VIITOR !)
Generaţia pro-motor
Un oraş foarte aglomerat, cu un trafic rutier intens şi sufocat înseamnă poluare cu mult peste limitele normale. Dacă mai adăugăm acestei liste şi prezenţa doar a câtorva petece de copaci şi iarbă acoperită de praf, obţinem reţeta de succes a unei viitoare generaţii de copii oligofreni. Dar la aşa copii, aşa părinţi. În special părinţii posesori de maşini de teren, SUV-uri sau cum le-or mai boteza. Prin natura lor, aceste tractoare urbane consumă foarte mult combustibil, urcând preţul la petrol şi eliminând o cantitate mare de noxe. Acum vine partea frustrantă: într-o urbe unde media de viteză pe şosele este de maxim 40 km/h (zic şi eu, ca martor cretin al acestui fenomen) care este scopul folosirii unui mijloc de transport de asemenea anvergură ? Bineînţeles, în afară de cel al afişării unei prestanţe de neam prost şi al înmulţirii cozilor de la benzinărie…De ce le place lor, maimuţelor coclite, să ardă gazul în plămânii proştilor care nu stau ascunşi după un parbriz atât de mare ?
În fiecare dimineaţă inhalez un kilogram de plumb, ce-şi face intrarea printre zecile de biluţe modelate de praful din atmosfera europeană a oraşului. Şi am o problema cu asta. O problemă care îmi deformează creierul şi aşa ponosit, făcându-mă să le ofer putorilor un cadou deosebit de simpatic: un furtun pe care să-l conecteze cu un capăt la ţeava de eşapament iar celălalt capăt să şi-l înfigă în nas. Sau în cur, dacă le este mai uşor. Să crească mari, aşa ca maşinile lor. Hai, nu vă simţiţi toţi acum…
Gloata şi criza de turmă. Fără nicio legătură.
Scenariu posibil:
„Sâmbătă am vrut să fiu romantic. Am văzut io la tv că se deschide nu ştiu ce mare magazin de ţoale şi am zis să-i ofer nevestei o partidă de cumpărături. Apoi, m-am gândit că o invit la masă, în restaurantul magazinului de mobilă din vecinătate, şi ăla nou. Şi apoi mergem să belim ochii la beculeţele din centru. Sigur o dau pe spate şi o să mă fut, ca să fie cercul complet. Ce meseriaş sunt io.
Pe drum mi-am dat seama că aura de guru al seducţiei îmi scade. Acelaşi drum îl aveau încă vreo cîteva mii de berbeci. Nu contează, tot eu îs mai şmecher. Cele două ore parcurse în gloată mi-au dat ocazia să-mi storc creierii pentru alte idei adiacente planului iniţial.
Gata, am ajuns, am parcat. Normal, cât mai aproape de magazin. Să nu fie greu de cărat la final de sesiune. Bine, am căutat zeci de minute locul de parcare, dar merită. Cavalerul din mine îşi permite acest timp. Şi ce zic eu ? Hai prinţeso la masă întâi, mâncăm în oraş doar, nu ? Pfoai, ce mai freamăt…Planul funcţionează. Lasă, mami, stau eu la coada asta de zeci de metri, te sun când ocup o masă..Ştiu ce mănânci, du-te şi devastează-le rafturile !
Am mâncat, am băut, am rupt locul. Sunt mulţumit de mine. Consoarta mă adulează. Hai la şoping ! Hai să luăm ţoale ! De firmă, normal. Îmi permit. Azi sunt romantic, ce pula mea. Şi dă-i din coate, intră în turmă, demolează raftul ! Mamă, e ca în Occident. Mi s-a ridicat părul de pe spate de bucurie, ce idee bună am avut. Sigur mă fut diseară. Şi încă nu am terminat ziua. Cine ştie, poate dau şi o muie.
Plecăm. Începusem să mă îngrijorez că nu mai apucăm beculeţele alea. Şi bradul ăla bestial din sârmă, de la Universitate. Hai, că mergem. Turma rămâne acolo. Nişte fraieri, nu au ştiut când să vină. În centru, plin de lume..Mamă, ce mişto. Uite, femeie, beculeţele, lumea, centrul, fumul de la grătare, jandarmii..Să-mi bag, ce eveniment marfă ! E şi la tv. Iar tu, prinţeso, ai fost acolo. Este că sunt meseriaş ? De aia mă iubeşti..Stai să vezi acasă tot romanticul din mine. Mă iubesc !”
Eu nu înţeleg unde este criza financiară din România. Există în continuare blocaje în trafic către centrele comerciale noi şi vechi, există în continuare magazine ticsite de oameni, există în continuare vânzări. Sunt convins că se va opri, la un moment dat, acest fenomen. Dar, deocamdată, mi se pare definitoriu pentru societatea noastră de consum şi de neoprit în a fute banii aiurea sloganul următor, auzit într-o reclamă la radio: „we wish you a happy shopping and a happy new dress”. Ca să nu mai spun de faptul că moş Crăciun a început să-şi facă apariţia din noiembrie. De câteva ori, sub formă de urs, împachetând ciocolată şi servind sucuri.
Sunt în ceaţă…
Privind tâmp în gol, am fost tulburat de o întrebare ieşită din mijlocul neuronilor afumaţi de tutun: în condiţii de vizibilitate redusă (de exemplu, ceaţă foarte deasă) cum se descurcă eroii-personaje celebre ? Ok, Superman nu cred că îşi face probleme, doar el vede prin obiecte, deci zburatul pe ceaţă ar fi floare la ureche pentru dumnealui. Dar ce face Spiderman, tată ? Din câte am văzut eu, stimabilul personaj nu posedă accesorii care să-i permită desfăşurarea misiunilor de salvare pe o asemenea vreme. Care va să zică, răufăcătorii pot acţiona liniştiţi în aceste momente..Sau or fi făcut şi cei doi vreo alianţă ?
Războiul stelelor verzi (III)
Aflat la palatul său regal, în timp ce supraveghea construcţia celui de-al o sută unulea turnuleţ de fildeş, preşedintele Cioabă al Doilea pare să nu înţeleagă forfota ce a cuprins întregul mapamond. Pentru el sunt importante bunăstarea familiei şi rudelor (foarte multe, de altfel) precum şi descoperirea noilor surse de venit. Ultima manea ieşită de la ministerul activităţilor culturale îi smulge câteva lacrimi. Pătruns de mesajul religios al acesteia, se hotărăşte să împartă câţiva bănuţi de aur românilor care aveau grijă de caii din sufrageria mică. Îşi strigă un nepot care alerga în puţa goală printre muncitorii unguri, pişându-se pe hainele lor de oraş, şi îi spune să îl cheme pe fiu-su cel mare, aflat în garajul prezidenţial împreună cu tovarăşii lui. Îi aruncă şi o scândură după ceafă, ca să priceapă. Apoi mai vărsă o lacrimă, la auzul refrenului. Fiul cel mare al preşedintelui, cântăreţ de etno, tocmai îşi admira ultimul bolid cumpărat din banii de la ultima nuntă la care răguşise, cea a verişorului din clasa a patra. „Adu-mi servieta aia din piele de nutrie, în care îmi ţin eu banii de ţigări”, îi spuse ta-su… „Ia d-aici punga asta de cocoşei şi dă-le la inginerii ăia de au grijă dă cai..Mânca-ţi-aş, cum cântă ăştia..Tu poţi, bă, să cânţi aşa ??”. Fiu-su plecă repede cu punga, întristat de subaprecierea tatălui său. „Haoleu, să vezi de nu îmi fac io propria ţară..Luaţi bă, putorilor, bani, futu-vă-n gură de nespălaţi !”, se înfurie băiatul. Se retrase în garaj în timp ce preşedintele privea cum razele de soare mângâiau în ritmul muzicii turnuleţele palatului. Mai vărsă o lacrimă, aruncând şi un scuipat de bucurie.
Între timp, restul lumii era încă şocată privind fotografiile trimise de sonde. Cercetătorii nu înţelegeau nici pe departe cum este posibil aşa ceva. Au început să caute în arhive, în dosarele secrete, poate se leagă ceva…Într-un final, un grup amator de analişti ai Cosmosului, din S.U.A., găseşte în nişte dosare declasificate de fosta guvernare un caz rămas învăluit în mister. Acum 72 de ani, o misiune spaţială americană nu s-a mai întors pe Terra. Nimeni nu şi-a explicat fenomenul, echipajul dispărând cu totul, inclusiv naveta, în timpul unor experimente ştiinţifice. La acea vreme, tehnologia nu a permis găsirea echipei de oameni iar cu timpul momentul a fost dat uitării. Familiile astronauţilor rătăciţi, probabil, prin Univers au luat decizia de a înfiinţa acest grup de analişti amatori ai Cosmosului, dedicându-şi toate energiile, în special cele pozitive, pentru găsirea unei explicaţii privind dispariţia celor dragi lor. Studiind cu atenţie întâmplarea pierdută în trecut şi văzând imaginile din ce în ce mai clare ale sondelor, au avut o revelaţie: dacă…Până să termine ce aveau de spus, au luat într-o clipă decizia de pleca spre Beijing, având în desagă posibila explicaţie a fenomenului ce a uimit o lume întreagă. Au făcut repede nişte ţigări, să aibă pentru drum şi au plecat.
La cartierul general de la Beijing, imaginile curg una după alta, începând deja să încarce serverele agenţiei. Dintr-o eroare de proiectare, sondele au fost programate să trimită douăzeci de poze pe secundă. Chinezii lucrează deja la noua generaţie de sonde. Între timp, o mare parte din sateliţii dispăruţi fuseseră înlocuiţi iar ţara îşi revine uşor, uşor. Populaţia din nordul ţării a părăsit starea de transă, în aplauzele organizaţiilor de sprijin americane. Aceştia din urmă, de fericire pentru revenirea subită a prietenilor lor orezari au dat o petrecere monstru cu punch şi iarbă din belşug. Ruşii au participat ca invitaţi speciali iar cheful s-a întins timp de trei zile. Din boxe a urlat, din când în când, maneaua preferată a preşedintelui Rromâniei, ajunsă hit internaţional.
Analiştii amatori sunt pe drum, doar câteva ore despărţindu-i de întâlnirea cu cercetătorii chinezi. Sunt nerăbdători să dezvăluie secretul descoperit, acum atât de clar pentru ei, tuturor oamenilor de pe planetă. Sunt fericiţi iar ţigările ard una după alta.
(VA URMA)