Alice în tara figurilor

• Idei fertile •

Fiecare figură intersectată cu raza mea vizuală îmi stârneşte, de la o vreme, o curiozitate de-a dreptul obscenă privind întâmplările din spatele său, cele care ajută la modelarea ei în acel moment. Fiecare chip întâlnit în peregrinarea cotidiană mă pune să-mi imaginez diverse scenarii ale filmului derulat în spatele cortinei afişate în şi de mulţime. Costumul elegant susţinut de privirea lansată în gol, mersul legănat însoţit de un zâmbet pe măsură, trupurile împreunate şi înfăşurate cu adiere de vânt, toate acestea mă aruncă în spatele fiecărei scene, mai mult sau mai puţin, ascunzându-mi, de fapt, povestea din mine. Pentru cele câteva momente de reverie, pătrund uşor într-o lume pe care mi-o pot construi cu ajutorul celorlalţi, profitând de un scurt şi simplu contact vizual. Prefer să citesc nuvelele altora în loc să le corectez pe ale mele. Cu fiecare pagină străbătută simt cum anotimpul prezent îşi reia culorile uitate printre rânduri iar timpul îşi dă silinţa să piardă din când în când nişte minute. Toți monstruleții devoratori de neuroni se așează cuminți, cu mâinile la spate, privind curioși acest spectacol, dându-mi uneori câte un sfat privind firul poveștii. Iar eu continui, puțin câte puțin, să devin propriul meu regizor…

Ați privit vreodată figurile celor pe care îi întâlniți, imaginându-vă câte o poveste ?

Maşina de spălat fără niciun simţ

• Brusturi media •

   Din ciclul „să nu ne spălăm rufele în familie” am remarcat zilele acestea o nouă telenovelă stoarsă la maxim de media românească şi anume „Lecţia de kung-fu. Tehnica Drăgulescu”. Să fiu sincer, mi se rupe ce a făcut olimpicul nostru cu nevastă-sa, la fel de mult cum nu mă interesează cu ce metode a trezit femeia monstrul din bărbată-su. Nu înţeleg, în schimb, de ce nu pot dormi unii din cauza asta. Diverşi „meseriaşi” în ale talk-show-ului s-au dat peste cap pentru a smulge măcar o minimă prezenţă în emisiunile lor a unuia din cei doi Drăguleşti, presărând mai apoi discuţia cu semne de mirare snoabe înfipte în retina turmei aflată de cealaltă parte a sticlei dar permiţându-şi totodată să ofere păreri de lupi moralişti şi cetăţeni perfecţi ce sunt ei. În fine, cazul acesta este mai recent însă fenomenul în sine există şi tinde să crească în popularitate atât timp cât audienţele se pot măsura pe seama tradiţiei de a urmări capra vecinului. Poporului îi place să privească păruiala la tv, cu cât mai mizerabilă, cu atât mai bine. Cu cât mai grobiană şi mai dezbrăcată, cu atât  punctele de rating se adună. Eu stau şi mă gândesc, până la urmă, la cei care aleg să pună în scenă acest spectacol de mahala, în speţă actorii voluntari (sau involuntari) de pe scena unei vieţi împărtăşită, într-un final, cu cei care îşi odihnesc neuronii privind acest film prost. Ce-i determină, de fapt, să prefere un curăţat public de garderobă, în loc să folosească baia proprie ? Bani, notorietate, orgoliu, răzbunare cruntă ? Căci intenţia de a arăta un exemplu nedemn de urmat, nu cred că-i solicită. Încă o dată, mahalaua rules !

Rugăminţile lui Filip către somnul său

• Rătăciri lirice •

Filip ar vrea să doarmă. Să aibă o cameră doar a lui, cu razele de soare până la fereastră. Filip îşi doreşte un aşternut albastru şi răcoros, o draperie diafană şi zumzet de primăvară la orizont. Se gândeşte că l-ar primi pe Moş Ene călare pe o adiere de vânt, oferindu-i culori una după alta. Iar apoi, ascuns sub un cearceaf, ar aduna din fiecare lacrimă câte puţin, îndeajuns pentru a-şi clăti fruntea. După aceea, harnic, ar semăna răsaduri în grădina bunicilor şi-ar şterge florile de roua apărută dimineaţa, uşor, cu grijă la fiecare petală. Ar alerga apoi pe câmp, până la râu, să-şi spele mâinile iar mai apoi, mergând în sus, către izvor, Filip ar vrea să caute trifoi cu patru foi. L-ar pune în ierbar şi l-ar ţine o veşnicie. Apoi, ar dormi. Filip este obosit în visul său. Este obosit de visul său. Ar sta întins pe covorul de verde, cu gândul la stele şi privirea către apus. Filip visează să nu se trezească. Cel puţin, nu acum.

Pomană electorală. Mai puteţi ?

• Politica e un pornostar •

Am asistat zilele trecute la discursul populist şi demagog, în opinia mea, al domnului Mircea Geoană, privind măsurile pe care viitorul său guvern (sanchi) le va aplica astfel încât fiii rătăcitori şi muncitori ai ţării să revină pe meleagurile unde au văzut pentru prima oară lumina zilei. Şi dă-i şi aplaudă. Discursul continuă. Se plusează. Dânşii, adică meseriaşul de „prostănac”, în opinia liderului spiritual al partidului în cauză, precum şi tagma de specialişti şi viitori îngeri păzitori ai poporului, au hotărât să ofere o sumă de 25 000 euro pentru fiecare familie care se decide să lase în câmp, în bătaia soarelui şi nesupravegheate de nimeni, lădiţele de căpşuni, preferând să ajute la dezvoltarea multilaterală a plaiului strămoşesc. Plus că, odată reîntorşi la patria mamă, vor beneficia şi de facilităţi la acordarea de credite pentru a-şi dezvolta propriile afaceri. Adică el, statul, le va da de-a moaca o căruţă de bani unora care deja câştigă bani. De fapt, noi, fraierii care muncim deja pe meleagurile astea şi facem curul mare celor ca Geoană, le vom da bani. Nu avem şosele, nu avem spitale decente, nu avem educaţie, nu avem spaţii verzi însă avem bani de dat unora şi altora. Noi, ăştia care ne frecăm neuronii prin corporaţii, care adunăm gunoaie de pe stradă, care vindem brânză la galantare, noi dăm pomană altora care fac acelaşi lucru dar în altă parte. De ce nu îmi dă mie guvernul aceleaşi facilităţi la credite dacă vreau să-mi fac o afacere ? Eu ce am ? Sunt retard ? Sunt mai retardat decât cei care pun botul la aceste lături electorale aruncate cu aroganţă de către „eligibili” ? Bre, nea Geoană, nu-ţi este ruşine ?

Minirecenzie nocturnă

• Recenzie de-o şchioapă, Video •

Mi se întâmplă foarte rar să ascult obsesiv o melodie. De fapt, mi s-a întâmplat o dată sau de două ori de-a lungul vremii. De două zile trec iar prin acest fenomen. Şi mereu înteleg altceva. Ceva legat de adâncuri şi stele.

Cumva, sunt martor la un exerciţiu de succes al notelor la paralelele portativului. De fapt, nu pot să spun nimic. Mai bine ascult şi mă scufund. Recomand The Verve-”Love is noise”. Poate ajută la ceva.

Scurt istoric de subteran

• Frustrări din cartier •

  Cine se trezeşte de dimineaţă ajunge departe, cică. Cine se trezeşte de dimineaţă şi merge cu metroul ajunge pachet de nervi, asezonat la greu cu sudoare. De la corporatişti  gelaţi inclusiv pe părul de pe piept, până la omuleţii cu ochi roşii produşi de  curentul din cârciuma de lângă staţie, cu toţii împart acelaşi peron sau vagon. Ca o societate evoluată ce suntem, normal că ţinem pasul şi cu ultimele strigăte ale tehnologiei şi ale bunului confort. Acest lucru se observă încă de la intrările în subteran, unde accesul este limitat la o singură uşă prin care, dacă ai neşansa de a fi proprietar de puţine kilograme, poţi fi azvârlit violent către lumea din care tocmai ai sosit. Deosebit de precis este indicatorul de timp al peronului care îţi poate arăta enervant de clar cât de puţin ţi-a lipsit să apuci ultimul metrou. Nu vei ştii nicodată cât o să aştepţi ca prostul până la sosirea următorului tren. În fond, de ce te-ar interesa ? Dar iată că apare şarpele de oţel. Acum îţi doreşti să nu deţii surplus de kilograme. Îţi doreşti, de fapt, să mergi spre casă unde ai putea să faci o baie, curăţând de pe tine începutul nu tocmai roz al zilei. Cauţi în acelaşi timp răspunsuri la fel de fel de gânduri legate de procreere, taxe, occident. Nici nu-ţi dai seama când ieşi la suprafaţă. Până la urmă ai scăpat de trafic şi claxoane, nu ? Metrorex, măi domnilor, voi când crăpaţi ?

Just asking

• Martor şi tartor •

 O discuţie de azi, cu un islandez:

„-Dar ce se întâmplă la voi, de ce este aşa aglomerat ? S-a întâmplat ceva de-i traficul ăsta ?

-Nu, domnule, aşa este în fiecare zi. Mă rog, aproape în fiecare zi. Ţine de cotidian. Nu avem infrastructură.

-Păi, cum nu aveţi…? Nu sunteţi în UE ?…Că maşini am văzut de tot felul…Scumpe, ieftine…

-Eh, suntem în UE. Dar aici corupţia este mare…

-Da, da, am auzit asta. Păi, de ce toleraţi ?

-Ştiţi, la noi toată lumea dă şpagă, pentru orice. Se poate.

-Cum aşa ? Nu mai daţi ! Nu se poate !

-Ba da. Nu ne pedepseşte nimeni.

-Da dar nu trebuie să mai daţi. Respectaţi legile. E simplu.

-Auzi, Bàldur, preferi să plăteşti mai mult sau mai puţin ?

-Nu înţeleg, ce întrebare este asta ?

-Răspunde-mi, te rog. Preferi să plăteşti mai mult sau mai puţin ?… Aşa, în general.

-Păi, mai puţin, nu ? E normal..

-..Sau chiar deloc, nu ?

-Mda. De ce ?

-Dacă iei o amendă, să spunem…Nu ai vrea să plăteşti mai puţin ?

-Aaa, nu, plătesc amenda ! Aşa este corect.

-Sincer, dacă ai avea ocazia să dai mai puţin, nu ai da..? Fără să-ţi facă nimeni nimic. Chiar să ţi se sugereze această variantă. Repet, fără să ţi se întâmple nimic. De fapt, totul să fie mai apoi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat ceva. Spune, sincer…Nu este mai simplu ?

-Hm…Pare utopic.

-Nu mi-ai răspuns…”

Lui Bàldur i se înfiripă un zâmbet pe faţă. Privirea lui a scâncit un „da”. Apoi, uitându-se către degete, m-a întrebat ce mai zic.

Războiul de o sută de pixeli

• Brusturi media •

   Se spune că televiziunea este o armă. Câţiva neuroni au murit aseară, luaţi prin surprindere de rafalele încrucişate trimise de pixelii ecranului tv. Rudele acestora au păstrat în memorie ultimele scene de viaţă ale nevinovaţilor ucişi fără milă. Cadrul era al unei emisiuni tv, de pe un post aflat în bătaia continuă şi, uneori, obosită a telecomenzii. Aşezaţi după sticlă, nişte humanoizi purtau o serie de discuţiii în contradictoriu, asezonate cu expresii ce făceau trimitere la originele procreerii. Motivul de harţă era, se pare, dreptul de stăpânire al vizuinei unde cele patru organisme consumau oxigenul degeaba. Cel de-al doilea sistem de semnalizare pe care îl posedau şi care, în cele din urmă, îi deosebea radical de puţinele jivine aflate printre acareturile din curtea vizuinei, era de cele mai multe ori acoperit de semnale sonore stridente:

„-Făă, să-mi bag <biiip> dacă păstrezi copilul ăla ! Eşti proastă..?

 -Ce <biip> mea vrei, fă ?? De ce te bagi ? E treaba mea cu ce-l cresc !

 -Aoleuu, să-mi <biip> una, ce proastă eşti..Nici nu ştii ce înseamnă asta, <biiiip> în gură ! Aici nu stai, fă ! Să te duci unde vrei, <biiip> ! Te dau afară, <biip> morţii mă-tii !

 -Mă duc, băga-mi-aş <biip> ! Eu îl fac, n-auzi ?? Mă descurc, fă, şi fără tine, mânca-mi-ai <biip> ! ”

Prima rafală de gloanţe venise. A urmat alta, mai puternică, trimisă alături de comentariul realizatorului : „Ideea de a păstra copilul îi surâse Mihaelei. Bucuria îi era umbrită, însă, de lipsa suportului moral al mamei sale dar şi a perspectivei de a fi nevoită să părăsească locuinţa copilăriei.”. Panica se creease deja. Sângele neuronilor căzuţi prime victime ale atacului surpinzător venit via satelit invadă caldarâmul materiei cenuşii. Urmă un nou asalt violent:

„-Ieşiţi afară, <biiip> în gură să vă <biip> ! Asta e casa mea, băă !

 -Stai, fă, ai înnebunit ?..Poate îţi <biip> una, m-auzi ? Tu să pleci, hoaşcă !

 -Bă, putoare, leneşule, te omor, băă !! Ieşi, bă, afară ! Ia-ţi şi curva cu tine şi plecai, bă!

 -Pe cine faci tu curvă, băga-mi-aş <biip> ?? <Biip> mă-tii, ia d-aici pumni, <biip> mă-tii ! Tu să pleci, că te omor, făă !

 -E casa mea, n-auzi ? Plecaţi dracu’ că vă omor, <biiip> în gură de putori !

 -Tu să pleci, babo, <biiiip> ! ”

Haosul era total, sângele se împrăştia în valuri. Finalul a fost crunt: „Deşi venise hotărâtă să-i roage pe cei doi tineri să părăsească casa bătrânească, situaţia i se dovedi potrivnică bunicii. Tinerii nu vroiau cu niciun chip să ia în calcul această variantă deşi bătrâna nu părea, la rândul ei, că ar ceda în vreun fel.” .

…Acum, totul este o amintire. Cei rămaşi în viaţă îşi plâng morţii, sperând la un viitor mai bun. Din păcate, acesta nu se întrevede în următoarea sută de ani.

Hasta la lista !

• Idei fertile •

   În fiecare zi îmi construiesc, involuntar, o listă cu persoanele care mă calcă pe coadă. Aceşti distrugători de sinapse neuronale, de altfel oameni obişnuiţi în raport cu scara de valori morale a societăţii, escaladează zilnic, apăsat, fiecare treaptă a rezistenţei mele psihice. Îmi dau seama uneori de faptul că nucleul de bază al acestei liste este cam acelaşi, personajele schimbându-şi doar locurile în cadrul clasamentului evaluat cu fiecare răsărit şi apus de soare. Sunt momente când apar şi noi veniţi, unii dintre ei reuşind, în timp minimal, să găsească drumul către ocuparea primului loc. Alţii, părăsesc foarte repede, aşa cum au şi acces, această competiţie bolnavă. Sunt momente când, datorită lor, aş putea fi pus în aceeaşi oală cu celebrităţile criminale ale umanităţii, prin prisma scenariilor derulate sub calota craniană. Sunt momente când oricare dintre ei se amuză tăind cu o foarfecă imaginară puţin câte puţin din capătul celălalt al orizontului meu. Îmi doresc, în cadrul reveriilor diurne si nocturne, să regizez dispariţia şi apariţia transformată în îngrăşământ ecologic a acestor consumatori de energie, numai pentru faptul că împărţim aceleaşi molecule de oxigen în momentele de degringoladă mentală indusă. Mi se întâmplă zi de zi. Mă întreb pe a cui listă sunt eu.

La carne, oşteni !

• Martor şi tartor •

Un septembrie încă îmbrăcat cu straie ţipătoare de vară m-a prins astăzi undeva, în capitala patriei, cu mintea transpirată de gânduri încărcate de grade Celsius. Trafic, praf, RATB indecent, proiecte de predat, oameni, toate acestea udau din belşug rădăcinile unui arbore de năduf şi de cuvinte nu tocmai auzite pe la biserică, care începuse să crească agresiv cu fiecare oră bifată pe cadran. În tot acest amalgam de senzaţii pline de sudoare, remarc în dreptul unei unităţi militare câteva pancarte cu un slogan menit să crească inima oricărui iubitor la extrem al ţării: “ARMATA ROMÂNĂ-FORŢĂ-PROFESIONALISM-RESPECT !”. O adiere palidă îmi aduse un fir de praf în ochi. Am continuat în gol drumul pe care îl aveam de urmat, încercând cumva să găsesc o imagine asociată cu rândul citit mai devreme. Am găsit-o după câţiva metri. Din mijlocul unui nor de fum, sustras parcă din mijlocul unei scene de luptă de la Griviţa, cu Sergiu Nicolaescu în toate rolurile, apăru el, soldatul, viitor erou, cu sudoare în priviri si mustind de forţă din toate încheieturile. Arma sa era gata de luptă, desenând în aer urme ale mişcărilor perfecte şi identice ale ritualului de război. Ca un real participant la clădirea profesionalismului militar românesc, oşteanul duse mâna la chipiu, salutându-şi cu respect colegii apăruţi din spatele negurii aliate lor, aşa cum codrul a purtat pavăză românului în toată această istorie zbuciumată a neamului nostru. Urmă un moment emoţionant pentru poporul gură cască aflat în faţa gardului unităţii militare: fumul se ridică, oştenii se adunară unul lângă celălalt, victorioşi, culegând micii de pe grătar cu o dexteritate invidiată şi de către cel mai experimentat artilerist, în timp ce PET-ul  de bere trecuse deja de primul tur prin paharele aliniate regulamentar în faţa lor. Întocmai unei lacrimi, o picătură de răcoare se prelinse pe sticla aruncată mai apoi în iarbă. Apa îşi continuă, în final, circuitul său în natură, lăsând pietrele neclintite. Soldatii au aţipit, poate. Sau, poate, ne veghează.