Se aud suspine la înmormântarea unei zile. La capul ei, plânge orizontul cu şuviţe roşii. Oraşul îşi ascunde betonul încruntat după voalul rece al serii iar umbre minuscule mângâie triste speranţa. Uşor, la vremea fiecăruia, se deschide poarta albă. O mare de culori şi muzică şopteşte adevăr ascuns de povară…
…După zâmbet şi plânset sub stele apare o nouă zi. De fapt, se pregăteşte o nouă înmormântare.
Locuiesc într-un cartier gri, de capitală. Am tot felul de vecini, de toate culorile. De obicei, în fiecare seară de vară, la colţul aleii unde am intrarea în bloc, se adună un grup compact de cetăţeni (de fapt, cetăţene) cu drept de vot, flori de vândut şi puradei fără număr, fără număr. Aseară am surprins o discuţie aprinsă, în care se făcea un angajament ferm, de viaţă: „…voi fi o mamă model !”. Imediat după declaraţie, una din progeniturile creaturii a fugit în stradă, hlizindu-se cu o pungă de bomboane agricole în mână. „Fă, n-ai auzit ce-am spus ?? Treci aici şi învaţă să numeri..Ti-am zis că o să fiu o mamă model, băga-mi-aş pu*a !”. Cârdul a început să râdă. Părul meu a continuat să cadă.
Din nou!
Senzațional ! Continuă serialul “Verdict: criţă”. În acest episod, trecem de la categorisirea amicilor buni și foarte buni ai moleculelor de alcool la împărțirea pe regnuri a transformerilor de a doua zi. De fapt, există o singura categorie: mahmurii. Pot fi recunoscuți foarte ușor, dacă reușesc la un moment dat să apară în mijlocul bipezilor, părăsindu-și aproape plângând locul în care au stat în poziția mort clinic prêț de câteva ore. Primul lucru pe care îl putem remarca la acești semi-mutanți sunt ochii, reduși practic la două puncte roșii, singura lor folosință fiind recepționarea unor imagini vecine cu mira. Mersul lor este aproape biped, mai degrabă asemănător cu cel al primatelor aflate la vârsta a treia. Până să ajungă, însă, la punerea în funcțiune a aparatului loco-motor există câteva etape de analizat:
-Trezirea. În acest moment delicat al refacerii legăturii cu lumea exterioară, singura lor dorință este să mai doarmă un pic, poa’ să fie patul și din cuie. Imobilitatea lor prematură este dată, în principal, de mărimea capului, miraculos transformat peste noapte într-un imens bolovan blocat între pereții incintei în care au dormitat. Greu, foarte greu…
-Regăsirea semnalului. Odată ce vor lua contact din nou cu mama ei de lume rea și crudă care i-a trezit parcă numai așa, de-a naibii, toate rămășițele de simțuri se vor concentra pentru atingerea unui singur țel: “o gură de apă, te rog…sau suc, ceva…te rog io..”. În momentul contactului cu lichidul dumnezeiesc, trupul li se transformă instant într-un burete super-absorbant, capabil să rețină inclusiv șiroaiele care se scurg de o parte și de alta a gurii împietrite sub forma recipientului în care le-a fost servită licoarea. Proces esențial, de altfel, pentru stabilizarea semnalului.
-Loading data. Etapa importanta pentru ca se incearca recuperarea si ordonarea informatiilor pierdute impreuna cu echilibrul in orele precedente intreruperii semnalului. Neuronii incep usor, usor sa se scotoceasca prin buzunare, scotand la lumina crampeiele de evenimente stocate anterior. Acum se ivesc cele mai multe semne de intrebare, se rostesc expresii de genul “nu mai fac niciodata”, “boul de mine”, “cine, io?”, “vaai…” si se creioneaza primele discursuri pentru a explica si a demonstra apartenenta, totusi, la specia umana. In general, etapa descrisa aici dureaza intre 15 si 90 de minute dar exista si cazuri exceptionale cand se pot atinge chiar 300 de minute.
-Primii pași (aveti un premergător ?). Este, poate, cea mai chinuitoare fază a renașterii diurne. Aici se întâmplă dezlipirea de culcuș (oricare ar fi fost el), căutarea hainelor (dacă este cazul), contactul cu baia și instrumentele specifice (din nou, dacă este cazul), stabilirea coordonatelor geografice actuale și viitoare, vizualizarea informațiilor regăsite în etapa anterioară (însoțite de un car de înjurături) precum și încercarea de a elimina o parte din semnele de întrebare apărute la pasul precedent. Pe final, funcțiile loco-motorii încep să se apropie de parametrii normali.
-Restul de pași. Este, practic, reintegrarea în societate. Aici îi vedem și îi recunoaștem. Acum apar glumele nepotrivite vis-à-vis de ochișorii lor încinși și de mersul semi-humanoid. Pentru ei, în această etapă totul se multiplică. Timpul, greutatea, forța de frecare cu aerul, sunetele, totul. În fața ochilor se derulează o singură imagine, suprapusă peste cele înconjurătoare: patul de acasă, răcoros, liniștit. Pe cuvântul lor că e ultima dată când mai fac așa ceva…
-Comandăm și felul doi ? (opțional). Acest ultim pas, de obicei, este parcurs de experți, fie din voluntariat, fie bazându-se pe principiul “cui pe cui se scoate”. Sunt șanse mari ca dupa o astfel de etapă să fi apărut teoria cu repetarea istoriei.
Hai noroc !
O discutie de zilele trecute mi-a adus aminte de o parte frumoasa a timpului trecut. O parte legata de munte, drumetii la inaltime, nopti aproape de stele…
…Abia asteptam sa punem la cale o vizita pana sus pe creasta sau macar pana la cabana. Odata stabilita data de plecare incepeam sa numar zilele ramase pana la startul drumetiei. De obicei, treceau destul de repede. Era atat de placut sentimentul ce ma trecea atunci cand ma apucam sa-mi scot rucsacul de la naftalina, cortul si sacul de dormit… Curatam bocancii, luam si o patura, sa fie acolo. Pe final, cotrobaiam prin camara bunicii unde sigur gaseam o bucata de slanina afumata, buna de pus pe tepuse in foc. In ultima zi ramasa, mai asezam in rucsac ce mai trebuiau de-ale gurii si verificam sa nu uit briceagul, cana, farfuria de tabla si ceva de imbracat mai gros…Gata, a sunat ceasul ! Saream din pat, mai rapid si mai voios ca niciodata, sunandu-mi tovarasii de trupa pentru a se urni si ei. In jumatate de ora eram toti adunati la punctul de intalnire, pregatiti pentru a ne intalni cu muntele.
Pana la buza urcusului catre inaltimile crestei aveam de mers pret de vreo doua ore prin camp. Privelistea era una impresionanta, batranul munte dezvaluindu-se in toata maretia lui. Sincer, nu cred ca pot gasi cuvinte pentru a descrie cu adevarat ceea ce se asternea in fata ochilor nostri iar o imagine impregnata in aparatul de fotografiat cu siguranta nu poate trezi aceleasi sentimente. Probabil, pentru fiecare trairile se impleteau altfel in fata acestui tablou…Aproape de capatul celor doua ceasuri, nu chiar obositoare, incepeam sa ne bucuram un pic de umbra primilor copaci iesiti in calea noastra. Padurea cea mare se vedea tot mai aproape. Ajunsi la primul popas, ne asezam pentru o scurta odihna. Nu lipseau tigarile Carpati aprinse fumatorilor si primele gaturi de apa. In fata noastra se deschidea prima imagine a crestei montane, asezata deasupra valurilor de brazi. Aerul tare incepea sa-si faca simtita prezenta, tot timpul insotit de aroma de cetina. Gata, intram in imparatia muntelui ! Drumul incepea sa devina mai anevoios iar efortul crestea considerabil odata ce inaintam tot mai adanc in padure. Urcam pe o poteca in permanenta strabatuta de un firicel de apa, ajutandu-ne din cand in cand de smocuri de iarba pentru a mai face un pas sau doi. Alaturi de drumul nostru se avantau grabite in vale apele unui rau, al carui ecou se indrepta catre noi din toate partile. Din cand in cand, cararuia se arunca la randul ei peste umerii apelor involburate, fiind ajutata de cateva trunchiuri rapuse de vreme. Popasurile noastre se inmultisera, uneori pentru a mai ne odihni si a ne potoli setea, alteori pentru a privi si asculta pur si simplu spectacolul din jurul nostru. Erau momente cand oboseala nu o simteam, doar gandindu-ne cat de norocosi eram pentru ceea ce ne oferea in acele clipe natura…Dupa inca vreo doua ceasuri, desisul de pana atunci incepea sa faca loc unei minunate pajisti, vegheata de o parte si de alta de inaltimile crestelor apasate de cer. Privelistea se transforma aproape in totalitate, sunetele se topeau deodata, bolta parea mai aproape…In timp ce eram intinsi pe covorul de verdeata, privind linistiti cerul si sorbind cu nesat aerul proaspat, soarele ne mangaia pe fiecare, parand ca ne ureaza bun-venit. Eram un pic epuizati de urcus insa oboseala placuta ne indemna sa mergem mai departe. Insa valea era toata a noastra. Nu vroiam sa mergem mai departe. Undeva, catre varful crestei se vedeau cateva urme de zapada. Pajistea, urcand catre stancile din fata era presarata din loc in loc de pete de culoare iar linistea incepea usor, usor sa ne acopere…
De fiecare data ramaneam cel putin o noapte pe Valea Sambetei, caci aceasta este zona unde am avut privilegiul sa merg de multe ori in anii trecuti. Alaturi de noi, alti turisti iubitori de munte. Seara ne adunam cu totii in jurul unui foc si impartaseam ganduri si fapte. Cerul senin era atat de aproape incat aveam impresia ca pot culege stelele de pe bolta. De aici, uneori am continuat drumetia catre traseul principal de creasta, spre Podragu sau Balea, alteori ne multumeam doar cu aceasta vizita scurta, luandu-ne ramas bun a doua zi de la cele inconjuratoare. Pot spune ca am avut ocazia sa fiu, la un moment dat, cel mai inalt om din tara, urcand pe Moldoveanu. Se spune ca se vede Marea Neagra sau Dunarea de aici, atunci cand este foarte senin. Eu, de fiecare data, nu am putut sa vad la mai mult de doi metri din cauza cetii… Nu voi compara cu alte zone montane din tara pentru ca fiecare are frumusetea ei si nici nu am fost in alte locuri. Consider, chiar si asa, ca Fagarasul ofera cele mai frumoase amintiri pentru cei care ajung sa-i atinga umerii.
Pana una alta, lasati ATV-ul, luati rucsacul in spinare si porniti la pas pe orice poteca montana, ascultati linistea padurii, admirati de la inaltime albastrul cerului, respirati aerul tare si rece…
Am tot auzit zilele acestea, de la diversi cunoscuti intorsi din Elvetia de la Campionatul European, cum ca s-ar gandi ei sa se mute acolo definitiv. De ce ? Pentru ca este totul frumos, curat, flori in geam, lume relaxata si stupid de amabila, infrastructura, caini cu covrigi in coada si multe alte chestiuni odihnitoare pentru retina si materia cenusie. Acum este clar ca acestea sunt discutii si situatii vechi, dezbatute incepand de la statia de metrou pana la camera de cafea din sediul de multinationala. Ceea ce ma intriga pe mine este faptul ca desi le tot discutam, ne aratam cu degetul, injuram prostia si mediocritatea, cu toate acestea situatia nu devine roz. De ce nu exista in capitala unei tari membra UE, Bucuresti de exemplu, flori la geam, cladiri istorice renovate, drumuri fluide, spatii verzi indestulatoare, lipsa tonelor de praf si noxe si multe altele ? De ce neamtul isi matura singurel trotuarul din fata casei si romanul nu ? Imi aduc aminte cata indignare din partea celor pe care nea Base a vrut pe vremea cand era primar sa-i oblige sa-si spele trotuarul din fata resedintei…Cica nu li se parea normal sa faca ei asta. Eu cred ca este o diferenta mare intre noi si ei. O diferenta pe care nu o vom recupera niciodata si nu din cauza ca nu avem timp ci din cauza ca nu putem. Nu vrem. Nu ne intereseaza. “Las-o bre, ca merge asa !” este un mesaj definitoriu pentru Romania. Este brandul de tara.
Am ramas un pic uimit citind presa de azi si urmarind criticile aduse nationalei de fotbal a Germaniei, de catre presa germana si de catre oficialitatile sportive din aceeasi tara, cum ca nu au jucat bine, ca nu merita laurii victoriei desi, sa fim seriosi, s-au calificat in finala competitiei ! Culmea este ca jucatorii au plecat capetele, au recunoscut lipsurile, si-au vazut lungul nasului. Ai nostri inca sunt nemultumiti de faptul ca nimeni nu apreciaza remizele obtinute cu vicecampioana si campioana mondiala desi acest lucru ne-a adus doar un rusinos loc 3 in grupe. Cum ar veni, haideti sa apreciem mediocritatile ! Inca o mare diferenta intre ei si noi. Evident, nu cred ca o vom recupera vreodata.
Eu zic, totusi, ca marea problema este lipsa spiritului de comunitate. Il mai putem gasi, poate, in unele mici localitati din Ardeal (din cate am vazut eu, fie sasesti, fie unguresti, prea putine de sorginte romaneasca). Ne lipseste respectul fata de vecinii de societate. “Fac ce vreau eu ca doar este spatiul meu !”. Corect, daca spatiul tau ar fi unul izolat si nu ar incalca dreptul la confort al celorlalti. Vorba ceea, scrie in Constitutie. E adevarat, pestele de la cap se impute. Daca cei care construiesc si intretin un sistem nu vor incepe sa educe natia asta cat de curand eu cred ca nu mai avem nicio sansa. Daca tu, ca parinte, nu insufli copilului tau niste valori definitorii pentru o societate moderna cine sa o faca ?
Revin la o intrebare care-mi vine in minte obsesiv (uneori): cati dintre fumatori folosesc scrumiera din masina sau cosul de gunoi de pe strada pentru a-si arunca mucul de tigara ? …De ce, mah, “animalilor” ?
De cele mai multe ori, iesitul la o bere este o chestiune utopica. Sa fim seriosi, cati au iesit la doar o bere ? Urmarile sunt din cele mai diverse, in general multe situatii fascinante. Iar ele nu ar exista fara personaje, caci aici vreau de fapt sa ajung. Personaje, la randul lor, amuzante, dupa caz. Multe din intamplari au loc dupa ce ficatul fiecaruia iese din tura, obosit sa tot dea cu mopul prin stomac si intestine, stergand moleculele de C2 – H5 – OH. Revenind la personaje, acestea se pot grupa (oarecum) in cateva categorii (sa nu le spunem specii, caci de obicei acesta ar fi termenul corect). Personal , eu vad lucrurile astfel:
1)Tacutul (descris in expresii de tipul “beat mut” sau “rupt in gura” ). Ajunge sa nu mai intre in discutii desi sunt convins ca ar avea foarte multe de spus. Este prins fie in mijlocul unor schimburi de sunete (foarte asemanatoare cu limbajul omului preistoric) ale colegilor de masa, fiind miscat ba intr-o parte, ba in alta, in functie de puterea decibelilor ce-i trec pe langa urechile oricum adormite, fie pe strada in urma unor adulti (tata, socru sau unchi+colegii de pahar ai acestora) proaspat iesiti de la birt si incercand din rasputeri macar sa-si controleze vezica desi oricum nu-i pasa de urmari. Il mai intalnim si in club sau discoteca ramas singur pe marginea unui scaun pentru ca toti ceilalti danseaza iar el a ratat pana si sansa de a se iubi cu chupacabra serii. Tristule !
2)Zambaretul. Sau glumetul, depinde de la caz la caz. In esenta, tot un betiv este. Il recunoasteti dupa ranjetul ce i se instaleaza pe fata la un moment dat si nu-i mai dispare nici macar atunci cand se rasteste la papuci. Scoate ceva poante din el, fiind de obicei in mijlocul atentiei. Nu are iesiri de luptator ninja desi din cand in cand se baga in niste controverse cu amicii de tejghea, tratand probleme de fizica, istorie, matematici complexe sau mai stiu eu ce alte subiecte academice, parand chiar nervos. Zambetul rezista. L-ar da jos, cred, insa numai gandul asta il face sa rada ca prostul. Cand se trezeste pe langa un ring de dans, atunci cand nu da si el din cur si picioare, rade de toti ceilalti. Tot ca prostul, evident. Mare om, mare caracter..
3)Voinicul. Om linistit in viata de zi cu zi si ferit de cele lumesti insa dupa ce interactioneaza cu cel putin un litru de ceva pileala devine cel mai mare luptator in viata. Vorbeste foarte tare din cauza ca timpanele i se atrofiaza, speriate probabil de furia stapanului. Isi dezvaluie vastul bagaj de cunostinte (ascunse pana atunci, motivele nu se cunosc…) si ar fi bine sa aiba dreptate caci de nu…Bineinteles ca dovedeste calitati de mare dansator, cunoscator al sexului opus, tehnici yoga, etc. Il gasim spre dimineata imbratisand la sentiment fie colacul unei toalete, fie brandul vreunui bodyguard. Canta-ne ceva, maestre !
4)Maestrul. Zeul. Stapanul. Poate fi confundat la un moment dat cu tacutul dar un fin observator isi da seama de ghidusie. Intr-adevar, tace dar participa (activ) la discutii (la toate discutiile !) dand aprobator din cap sau zambind inteligent. Ma rog, cat de inteligent o parea…Nu-l intereseaza muzica de cacat (catalogata de el) care se aude in jurul sau, puzderia de pisi din bar sau discoteca (pentru ca de dansat danseaza doar prostii, fuck off), ar mai bea parca ceva tarie, life sucks, prostilor ! Da drumul la toaleta, nene..
5)Somnorila. Sincer, ar fi bun de studiu pentru universitati de prestigiu. Asta doarme, nene ! Doarme de rupe. Rade, discuta, se cearta, poate danseaza un pic iar apoi la revedere Terra ! Il gasesti in cele mai ciudate locuri, moduri, situatii. Poate fi rapit cu usurinta de extraterestrii, dus pe a zecea planeta din a x-a galaxie, disecat, impaiat, reanimat, batut, adus inapoi , batut iar de-ai lui, urlat in urechi, tinut cu capul in WC, pictat, pisat, ma rog, tot ce va trece prin creier insa credeti-ma, rezista. Mai bine mai luati-va un metru de bere.
In fine, or mai fi ei si altii dar (inca) nu i-am intalnit. Baiete, nota, te rog !
Prima rază de lumină l-a învăluit în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. S-a luptat din prima clipă, căutând cu ardoare hrana începutului de drum. Destinul începuse deja să-i modeleze orizontul…
…După ce ultima zăpadă părăsi umerii uriaşului munte, totul ieşi la viaţă. Florile se întreceau în a picta fiecare colţişor năpădit de verdeaţă, cerul era brăzdat de bătrânii vulturi care scrutau stâncile golaşe, brazii îşi scuturau cetina de hainele ponosite ale anotimpului ce tocmai plecase, în timp ce soarele căuta să pătrundă şi pe lângă cel mai mic firicel de iarbă. Râul ce brăzda mijlocul văii se grăbea să cuprindă toţi bolovanii care îndrăzneau să-i iasă în cale iar micile zburătoare ieşite din scoarţa copacilor se amestecau printre stropii aruncaţi deasupra apei. În mijlocul lor, nepăsător, apăru el. Ieşise din marginea pădurii, singur, încercând parcă să se ferească de zumzetul din jur. În ochii săi încă se putea vedea amintirea mamei sale, înghiţită de marea albă. Nu a ştiut ce înseamnă atunci, până când fraţii săi nu începură să tulbure liniştea nopţii cu urletele lor, dispărând apoi, unul câte unul, în zarea întunecată. Acum nu mai avea nevoie de cele din urmă, fiecare zi oferindu-i încă o şansă de supravieţuire. Crescuse, blana fiindu-i tot mai băţoasa, fiecare zi lăsându-şi într-un fel semnele pe ea. Era doar el acolo, şi uneori muntele părea că-i dă puţin câte puţin din măreţia lui…
Şi au trecut anotimpurile unul câte unul, an de an, valea urmând de fiecare dată acelaşi şi acelaşi ritual. Nopţile începură să-l surprindă tânjind către o stea ce părea că-i şopteşte alinare. A vânat, s-a luptat, a supravieţuit. Soarta nu i-a hărăzit urmaşi, pedepsindu-l, parcă, pentru tovărăşia sa cu muntele. Steaua îl chema, însă, noapte de noapte. Iar el a chemat-o lună după lună.
…Prima atingere l-a surprins în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. A mulţumit ultimei clipe, căutând rece capătul de drum. Steaua lui începuse deja să-l ridice senin…
Inca putin si valul de turisti nationali va ajunge in valurile Marii Negre, tripland populatia de pe litoralul romanesc. Deja, la fiecare sfarsit de saptamana, asfaltul Autostrazii Soarelui este calcat de anvelopele automobilelor in majoritate cu numar de capitala. In sfarsit, o gura de aer incarcat de Celsius pentru cei care vor ramane in lunile fierbinti printre betoane dar un plus de zerouri in conturi pentru proprietarii de hoteluri, pensiuni, bodegi si alte atractii ale tarmului Marii Negre. Ca in fiecare an, deja se fac estimari, calcule, liste de preturi, topuri de oferte, petreceri, studiori estivale. Lucruri noi si totusi nu. Tendinta de comparatie cu vecinii spatosi de la sud se vede in toate buletinele de stiri de sezon. Unii merg mai departe incat sa compare statiunile romanesti cu locatii aflate pe langa suratele Marii Negre, acolo unde cantitatea de bun simt pe metru patrat este aproape de top. Bineinteles, in toate aceste statistici suntem cei mai scumpi (si chiar suntem), avem cele mai putine si slabe servicii (din nou, asa este) si crestem numarul de musterii nemultumiti. An de an, acelasi discurs. Aceleasi pregatiri in pripa, aceleasi oferte dezamagitoare, acelasi respect fata de cei care vin sa-si lase salariile si primele pe acolo . Ce nu inteleg eu este cum, totusi, sunt toate locurile de cazare ocupate, cum se gasesc mereu atatia care sa plateasca multi bani pentru mai nimic, cum naiba nu se da odata cu flit magarilor care trag tepe de fiecare data ? “Nu ne place, vai ce urat, e mai frumos la sud sau oriunde in alta parte, nu se mai poate asa…”, sunt cuvinte regasite pe buzele tuturor celor care sunt chestionati vis-a-vis de oferta romaneasca. Si sunt multi cei care se regasesc avand aceste pareri . Cu toate astea, ce mai cauta dom’le acolo ? E un lucru general valabil pe meleagurile mioritice: ne place sa comentam, sa injuram, sa criticam dar nu pedepsim si nu ne asumam. “Ce magar politistu’ ca ia spaga” spun toti in timp ce dau spaga. “Ce oras murdar” spune lumea aruncand mucul de tigara pe trotuar. Cati dintre cei care critica actiunile celor din jur folosesc scrumiera din masina ? Suntem judecatori si raufacatori in acelasi timp. Hoti si vardisti. Desteptati-va, bah, secolul asta !
Acum, la final de alegeri locale, am vazut cum ne completam. Adica ei si noi. Nicio excelenta pentru diferenta. Toata campania facuta de ei reflecta, fara niciun dubiu, imaginea reprezentata de noi atat in ochii lor dar mai ales, si cel mai trist, imaginea reala. Sloganurile vor inceta pana la urmatoarea infatisare la urne si pana atunci va fi liniste. O mult dorita dar pacatoasa liniste. Toate ideile si strategiile lor vor ramane in eter si atat. Evident, micile sicane vor fi mereu prezente. Trist este ca vor urma inca patru ani de sperante nefondate, dezamagiri, riduri, fire de par plecate sau albite. Cert este ca niciodata nu vor disparea regretele noastre. Cu siguranta ca niciodata nu vor disparea regretele lor. Ale noastre pentru ca ne-am dus/nu ne-am dus sa punem stampila, pentru ca am luat/nu am luat atitudine, pentru ca am invatat/nu am invatat din urma, pentru ca am crezut . Ale lor, pentru ca s-au dus/nu s-au dus pe val, pentru ca au luat/nu au luat cat trebuie, pentru ca au invatat/nu au invatat din urma, pentru ca au crezut. Nicio diferenta pentru diferenta. Impreuna construim o mentalitate comuna, nu exista tabere diferite. Mocirla este a tuturor, o meritam din plin. Odiheasca-se mintile noastre in pace !
Incurcate sunt caile alegatorilor. Totusi, trebuie sa recunoastem, multi dintre dumnealor sunt practici si hotarati. Au calea lor si nimeni nu-i schimba traseul. Ieri mai pe seara am avut ocazia de a purta o discutie pe tema electorala cu un personaj din categoria descrisa pe scurt mai sus. Poate stiti genul, pensionat, a lucrat intr-una din intreprinderile de stat industriale, are cel putin un deget lipsa, isi duce nepotii la scoala si, uneori, mai da cu harletul prin petecul de pamant de langa scara blocului. Omul se intorcea spre casa dupa ce facuse cateva vizite corturilor amplasate prin cartier cu ocazia campaniei electorale. Filosofia sa era una simpla: “Dom’le, daca ei cara cu sacosile, eu de ce sa nu iau macar o punga ?”. N-am stiut despre ce-i vorba, nici nu ma interesa, eram atent la doi catei care alergau printre picioarele trecatorilor inghesuiti pe trotuar din cauza masinilor parcate acolo. “Ia uite, am luat si eu doua, trei becuri, le mai schimb in scara cand se ard celelalte”. Ma gandeam ca administratorul se ocupa oricum de acest lucru, doar eram cotizanti la cheltuieli. In fine, lipsit de importanta acest aspect. Cainii gasisera niste cutii cazute dintr-un cos de gunoi si acum se harjoneau pe langa ele. Poate gasisera vreo farama de mancare. “Ia zi vecine, care-i treaba ?” indraznesc in cele din urma, gandindu-ma la ce are de zis omul, macar asa, sa am ce dicuta la bere mai apoi cu prietenii. “Ce sa fie ? Nu ma inteleg cu nesimtitii astia de la ce partid or fi ei..Tu-le muma-n…Am dus-o pe aia mica la scoala azi si i-am rugat sa-mi opreasca si mie vreo doua pixuri, vreo doua brichete…Adica io nu fumez mult da’ cateva brichete nu strica..Nu c-ar fi scump gazul da’ daca oricum trebuie sa le dea, ce mai conteaza cui le da..Pixurile mi le ia aia mica la scoala”. Cainii incepusera sa se maraie unul pe celalalt. Sigur aveau ceva de impartit. “Ia uite, mai sunt unii in fata..Ai dreacu’ astia nu era azi. Cred ca le-a ramas de impartit si trebuie sa dea tot. Uite-o pe aia cum pleaca cu doua sacose..Mai, nu va mai saturati, tu-va muma-n…Ce-o fi luat acolo ?”. Fara sa-mi dau seama eram prins in problemele sale. Chiar, ce facea doamna aceea cu doua plase de pixuri, brichete, becuri, harti si ce mama naibii mai ii dadusera ? Avea si vecinul meu dreptate..Dati cate putin sa ajunga la toata lumea ! “Hai vecine, ia si tu un bec si mi-l dai mie daca nu-ti trebuie..Ca io le mai schimb prin scara, ti-am zis.” .Cainii ajunsesera cumva in mijlocul intersectiei, nepasatori la masinile ce se indreptau galagioase spre casa. Pareau impacati cu ce gasisera mai devreme in cos. “Auzi, vecine…” intreb eu nelamurit, “..te duci la vot ?”. Profunda intrebare, profund raspuns. “Mai este pana duminica inca doua, trei zile..Vedem ce se mai intampla. Poate ma duc, poate nu.”. “Strasnic om !” imi trecu prin minte. Era clar, omul analizeaza si despica firul in patru. Care are programul cel mai bun, cu ce proiecte ataca fonduri europene, cum vede strategia de dezvoltare..Adica, votul trebuie sa fie unul inteligent. “Ei, tot pe asta l-oi vota. Pai, eu ii cunosc pe ailalti ?” . S-a dus naibii analiza, votul inteligent. Ne cam ducem naibii cu fiecare zi, de fapt. “Pai stati asa, nu vedeti ca nu s-a intamplat mai nimic in ultimii ani, de ce nu schimbam si noi ceva…?”. Mai bine nu intrebam. Imi vedeam eu de drumul meu, ma uitam dupa caini..Chiar, au disparut cainii…Unde s-or fi dus ? “…Noua ne-a dat si de mancare pe la serbarile alea prin parc, am fost si in excursie de vreo doua ori cu primaria..Adica, altii poate n-or face nici atat”. “Da, dom’le dar nu sunt parcari, curatenie, spatii verzi, drumuri asfaltate..Ne sufocam, nu vedeti ?”. Adica, spuneam si eu de cacaturi din astea, spuse de vreo 18 ani.”Aaa, pai duceti-va voi tinerii si luati atitudine..Schimbati voi, ca voi vreti..Noi ne-am cam trait viata.”. Futu-i gura ma-sii, ca nu putea s-o spuna mai bine ! Ma si gandeam la tinerii din cartier. Aia care incep sa devina majoritari. Ma gandeam si la atitudinea lor, vointa lor de a schimba lucrurile in bine. Ma gandem la tinerii aia care tripleaza an de an numarul abandonurilor scolare. Tinerii aia ecologisti si carora le place sa arunce cu pet-ul din masina, la semafor. Aia care abia acum incep sa-si traiasca viata. ..
…Oare ce-or zice cei doi catei ? Pentru ei cum se vede viata ?