District 9, SF-ul laturii umane

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Zilele trecute am avut deosebita plăcere de a mă delecta cu un film magistral. Cu mâna pe inimă vă spun că este probabil cel mai bun science-fiction văzut de către un devorator de acest gen. Cu un buget limitat, un regizor necunoscut, actori în plină dezvoltare, District 9 a reuşit imediat să spargă box-office-ul global. Neill Blomkamp, regizorul şi scriitorul în acelaşi timp, a avut puterea să nu mute acţiunea în S.U.A., alegând Africa de Sud.

O nouă abordare în domeniul cinematografiei o reprezintă filmul-documentar, presărat cu interviuri şi păreri ale unor oameni de rând ori specialişti. În felul acesta îţi lasă impresia că totul este adevărat. La început am aflat cum o navă extraterestră pluteşte deasupra oraşului Johannesburg fără a ameninţa în vreun fel rasa umană.  După trei luni scurse fără contact între navă şi oameni, armata decide să pătrundă cu forţa în aceasta. Operaţiune reuşită. Înăuntru găsesc un număr mare de extratereştri speriaţi şi bolnavi, lipsiţi de un conducător, care aparent a dispărut. Guvernul hotărăşte instalarea lor într-o tabără la periferia oraşului. Cu timpul suprapopularea şi interacţiunile dintre cei numiţi de către oameni ” prawns” şi o grupare de nigerieni a dus la formarea unei mahalale.

Acţiunea filmului se petrece după douăzeci de ani de la interacţiunea oamenilor cu extratereştri, mai exact în anul 2010. Scăpându-le situaţia de sub control, violurile şi omuciderile atât în mahala cât şi în oraş fiind la ordinea zilei, guvernul a încredinţat supravegherea şi mutarea tuturor creaturilor unei companii private: MNU (Multi- National United). Aceştia sub pretextul mutării extratereştrilor într-o tabără mai organizată încercau să fure tehnologia armelor de distrugere în masă. Este numit un director care trebuia să obţină semnăturile pro-mutare din partea fiecărei persoane care nu făcea parte din rasa umană. De aici încolo filmul explodează într-o multitudine de faze şocante. Finalul este de asemenea neaşteptat.

Un film excelent recomandat în orice zi, la orice oră.

The international – conspiraţii, conspiraţii, conspiraţii

• Cronici de film şi teatru, Promo •

„The international” s-a lăsat aşteptat aproximativ un an, însă a meritat pe deplin întârzierea. Regizat de Tom Tykwer (singura persoană care a realizat primul film la vârsta de unsprezece ani, în anul 1976)  filmul ilustrează un thriller plin de acţiune desfăşurat în mai multe ţări europene, în oraşe cu o puternică încărcătură economică mereu în contrast cu laturile spirituale ale fiecărei etnii . Firul peliculei te duce cu gândul la seria Bourne, parcurgând anumite etape pentru a descoperi o crimă.

Un agent Interpol, Louis Salinger(în film interpretat magistral de Clive Owen), împreună cu procuroarea Eleanor Whitman(rolul ei fiind jucat de Naomi Watts)  investighează şi încearcă să aducă în faţa justiţiei una dintre cele mai puternice bănci din lume: International Bank of Business and Credit (IBBC). Având informaţii că banca finanţează traficul ilegal de arme în ţările sărace, persoanjele principale reuşesc să obţină o întâlnire cu un informator infiltrat în organigrama băncii. Este vorba de vicepreşedintele de achiziţii, Andre Clement, care moare imediat după această întâlnire din cauza unui presupus accident de maşină. Louis se întâlneşte ulterior la Milano cu politicianul Umberto Calvini, cel mai mare producător european de arme. Aceasta confirmă o pistă a celor de la Interpol conform căreia IBBC doreşte achiziţionarea unui program de ghidare a rachetelor, program licenţiat de fabrica politicianului. Când Umberto Calvini este ucis de un lunetist imediat după discuţia avut cu agentul Interpol, Salinger porneşte în urmărirea criminalului, ajungând în dese momente critice pentru siguranţa lui şi a procuroarei, IBBC fiind dispusă să apeleze la numeroase crime pentru a păstra secret acţiunile ei în privinţa traficului de arme.

Finalul este unul surprinzător, toată pelicula ţinându-te cu sufletul la gură în aşteptarea scenei următoare.

Recomand acest film tuturor pasionaţilor de thrillere şi nu numai. De vizionat într-o seară de weekend ploioasă.

Amestec de nimic

• Promo, Rătăciri lirice •

Un firicel de apă a ieşit firav dintre clapele unui pian, sărind din Mi în Fa până în capătul portativului. A luat Cheia Sol pentru a deschide poarta sufletului aflat în faţa sa, prăvălindu-şi stropii peste ochii aşezaţi în dreptul luminiţei de la capătul tunelului. Din beznă, o chitară tânguie balada unui apus pitit în spatele mării de smarald, legată cu un fir de aţă de nisipul aflat pe fundul unui acvaterariu, locuit de broasca ţestoasă a uşii din picior de lemn. Două picături de ochi rămase în urmă se joacă de-a echilibrul pe coardele pianului, ţinându-se puternic cu mâna de ajutor una de alta, speriate de negrul de abanos de sub ele. Un somn de iepure apare mirat dintr-o cutie a Pandorei uitată de timpul scurs în clepsidră, citind subţire dihotomia muzicii astrelor, descoperită de sora sa, buza de iepure. Firul de apă se opreşte atent, şoptindu-i chitării din tunel să modifice ritmul trohaic într-unul iambic şi apoi priveşte cu ochiul de sticlă somnul de iepure, aflat în transă poetică şi muzicală. Pianul, plictisit, cască, închizându-şi gura peste cele două picături de ochi care, văzute prin ochiul de sticlă, seamănă ca două picături de apă. Nimic interesant, în schimb.

Enervant este piciorul pe care vreau să-l mut pe scaun, pe sub masă, dar nu pot pentru că ordinea impusă de unul din prichindei a așezat scaunul într-un anume fel. Iar vecinul său, frate cu firicelul de apă, are cursul său.

Tic-tac, tic-tac,tic-toc,tic-toc,

Firicelul spune cioc,

Peste toate cântă foc,

Ușa se deschide ioc.

Marea ascunde apusul,

Clepsidra întoarce surâsul,

Peste clape râde cursul

Firicelului, să-i rupă fusul.

Sunete șoptesc integru

Chitării să tânguie negru,

Broasca închide lumina

Cheii Sol, a cui e vina?

Amestec, picior, prichindel,

Enervant pe scăunel

Este al meu firicel.

Iubirea este un țel?

Zidiri de lumi

• Promo, Rătăciri lirice •

singur__tatea__la_fel_de_d__un__toare_ca_fumatul_sau_obezitatea_0c47508Sub soarele puternic îşi îndreaptă spatele şi păşeşte încrezător către orizont. O voce îi dă putere şi îi confirmă că drumul ales este cel pe care şi-l doreşte, cel care îl va împlini. Nu depune nici un efort, totul decurge natural, parcă aude aprobările mute ale celor din jur. Da, face ceea ce este corect. Privirile celorlalţi îi confirmă statutul şi îl asigură că este pe drumul bun. Dar cel mai important este mărimea care o capătă în ochii ei când ştie că face ceea ce este corect. Aprobarea ei este aprobarea unei lumi întregi. Este clătinarea uşoară a capului pe care o caută de atâta timp. Foamea, setea sau oboseala sunt nimicuri învinse cu uşurinţă când ştie că zâmbetul ei îl urmăreşte undeva din spate. Lumea lui devine lumea lor printr-o împletire ciudată de nuanţe şi sunete ce definesc destine şi întâmplări. Nu simte nici asfaltul fierbinte sub picioarele goale, nici gâtul uscat şi aerul care i se prelinge cu limbi de foc în plămâni. Ea îl aprobă şi puţina lume pe care o ţine în palmă este mai importantă decât lumile deţinute de mai marii zilei. Ea îi venerează lumea şi ăsta este cel mai important lucru.

Merge mai departe. Altă dată, oameni şi destine îl abăteau din drumul său, precum planetele abat corpuri cereşti fără importanţă de la o traiectorie numai de ele ştiută. Acum lumea lui este recunoscută şi are sens. Nimic nu îl mai poate abate din drum. Lucrurile doar se întâmplă fără sens în jurul său şi nu pot pătrunde în lumea lui şi a ei. Puţinul care îl are în palmă este catalizatorul vieţii lui şi ea este cea care îi dă viaţă. Lumea, oamenii şi întâmplările sunt acum undeva departe, fără sens. Există prin ochii ei. Este cuprins de fericirea de a avea sens, de a căpăta un sens prin ea.

Însă ca şi în lumea pe care acum nu o mai vede şi care este parcă ireală, puţinul pe care îl ţine în palmă devine, încet, insuficient şi ea – creatorul nedeclarat al lumii lui – îşi trimite demonii perfecţiunii. Nu au înţeles nici unul din ei că nu pot exista doar prin ei. Zidul orb ridicat în jurul lumii lor se dărâmă sub asaltul lumii celorlalţi, sub tentaţia de a perfecta ceva simplu şi naiv. Zgomote şi lumini, mirosuri şi simţuri uitate demult revin şi îi trezesc încet din reverie, din minunea ce au creat-o şi de care nici nu şi-au dat seama. Pumnul se strânge, iar el reclădeşte ca un nebun zidurile ce se dărâmă continuu. Scrâşnete din dinţi, simte tălpile cum îi ard, sudoarea cum îi curge pe faţă şi reclădeşte ziduri ca un lunatic care a uitat cine este şi care îi este drumul. Nebunia îl orbeşte şi nu vede că lumea lui, a lor, nu mai este. Clădeşte ziduri pe care nici ceilalţi, nici ea şi nici el nu le mai pot escalada. Este linişte şi este singur. Vocile pe care le aude acum îi spun că a salvat ceva din el iar lumea este acolo, afară. Nimic nu îl mai poate atinge. Este un nebun amorţit care a uitat cine este. Sudoarea se usucă încet şi o linişte ciudată acoperă lumea. Lumea lui sau a tuturor? Cine ştie… Un cântec ciudat îi sună în mintea amorţită. A auzit-o demult.

“There is no pain, you are receding. / A distant ship smoke on the horizon. / You are only coming through in waves. / Your lips move but I cant hear what you`re sayin`“

Îi vine să urle însă pe faţa imobilă apare doar o grimasă, un zâmbet ciudat şi gol. În pumnul lui totul este rece. El este rece şi nici un zâmbet nu îi urmăreşte destinul.

“When I was a child I had a fever. / My hands felt just like two balloons. / Now I got that feeling once again. / I cant explain, you would not understand.”

Gâtul nu îl mai arde şi noduri îl împiedică să înghită. Ar plânge dar nu poate. Tot ce i se întâmplă îi este parcă indiferent. Parcă totul se petrece undeva departe, pe un alt tărâm. Parcă totul a fost un vis.

“This is not how I am. / I have become comfortably numb.”

Vocea se urcă în aer şi sunetul se împrăştie neauzit peste zidurile din întreaga lume. Muzica nebuniei se loveşte şi reverberează straniu peste o lume de faguri cu ziduri ce închid oameni şi destine.

 Era o vreme când păşeau încrezători. O voce le dădea putere. Acum nu se mai aude.

Stan Tookie – violenţă versus pace

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Sătul de filmele siropoase împinse pe gâtul audiovizualului, am avut ocazia şi plăcerea de a viziona, cedând sfaturilor unui prieten, o poveste pe cât de reală, pe atât de cutremurătoare : Redemption – The Stan Tookie Story. Filmul ,regizat de Vondie Curtis-Hall, cunoscut cinefililor strict pentru roluri secundare din multe seriale de acţiune americane, urmăreşte toate etapele vieţii lui Stan Tookie Williams III ( în film interpretat extraordinar de Jamie Foxx).

Bun, cine este Stan Tookie vă veţi întreba? A fost un tânăr afro-american, născut în New Orleans, fondatorul primei şi celei mai puternice şi violente găşti din istoria americii denumită „Crips”.

Începutul filmului, acţiunea se pretrece  la finele anului 2004, evocă încercarea disperată a unei jurnaliste, Barbara Becnel, de a găsi o modalitate de a „rupe gura târgului” cu un articol despre găşti. Firul poveştii o duce către un singur nume : Stan Tookie, nume pronunţat cu mândrie dar şi cu teamă de majoritatea gangsterilor intervievaţi. Surprinsă de acest fapt, ea află că persoana care era pe buzele tuturor este închisă, din 1979 pentru multiple omucideri, şi condamnată la moarte într-un penitenciar de maximă siguranţă din California. Încearcă să-l contacteze în scopul obţinerii unui interviu cu el dar este refuzată de nenumărate ori. Într-un final Stan acceptă, cei doi se întălnesc în timpul orelor de vizită, moment în care Barbara realizează faptul că Tookie este un om diferit faţă de ce îşi închipuise ea, inteligent, un adevărat orator, cu o putere de convingere ieşită din comun. Căpătând  încredere în jurnalistă, Stan îşi deschide sufletul, oferindu-i acesteia o poveste de viaţă, un articol complet şi captivant. Cuprins de remuşcări faţă de ce construise în adolescenţă, Tookie porneşte o serie de acţiuni menite să împiedice tinerii să intre în găşti de cartier, acţiuni finalizate printr-o serie de cărţi pentru copii (acestea au avut un impact foarte puternic şi pozitiv la nivel global) şi numeroase monoloage din spatele gratiilor. Pentru aceste lucruri a fost propus pentru premiul Nobel pentru pace şi pentru literatură în anul 2005 de către multe nume cu rezonantă mondială. Un moment cu o încărcătură specială este reletat în film, un lucru neştiut până atunci şi anume vizita soţiei lui Nelson Mandela care a venit să-i mulţumească pentru cărţile scrise şi, de asemenea, să-i semneze una din cărţi pentru soţul ei.

Filmul este captivant, surprinzând drumul spre mântuire a unui condamnat la moarte. Recomand această dramă tuturor persoanelor care vor să cunoască viaţa unui om ce a trecut din sfera violenţei în cea a păcii.


Banlieue 13 – Ultimatum

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Astăzi am avut plăcerea de a viziona şi continuarea filmului regizat în anul 2004 de Pierre Morel, Banlieue 13, avându-l ca scenarist pe binecunoscutul Luc Besson.  Încadrat pur în domeniul acţiunii, filmul se remarcă prin scene de luptă moderate excelent de către Cyril Raffaeli( având rolul căpitanului Damien Tomaso), stunt masterul principal al filmelor de acţiune hollywoodiene din ultimii şase ani, piperate de mişcările complexe, dar naturale,  de parkour ale lui David Belle( în film interpretându-l pe Leito), inventatorul acestui tip de sport care în ultimii ani a luat amploare atât în Europa cât şi în Statele Unite ale Amercinii şi Asia.

Povestea filmului se învârte în jurul încercării celor doi de a opri distrugerea de către autorităţi suburbiei 13, o zonă total independentă de restul Parisului, unde au fost aruncate persoanele sărace şi cei asupra cărora guvernul nu putea deţine controlul. Suburbia este despărţită de restul oraşului de un gard de beton de zece metri, o adevărată fortăreaţă păzită în permanenţă de oamenii legii. Tomaso şi Leito sunt prieteni deşi cei doi sunt de o parte şi de cealaltă a legii. Leito fiind născut şi crescut în această suburbie a învăţat că fiecare zi este doar o luptă pentru supravieţuire, pe când Damien trăieşte doar sub dictonul „Liberté, Égalité, Fraternité”. Nu lipsesc nici scenele de umor franţuzesc, încadrate excelent pe întreaga durată a filmului.

În momentul în care o companie importantă doreşte construirea unui cartier destinat persoanelor bogate, pe fir intră directorul Departamentului Intern de Securitate Francez , care pentru o sumă considerabilă de bani îşi ia angajamentul să elibereze terenul pe care se află în acest moment suburbia 13. Cu ajutorul subordonaţilor, dispunând şi de o vastă trupă de intervenţie, el realizează o diversiune prin care dezinformează preşedintele, punându-l pe acesta în situaţia de a evacua suburbia 13. De asemenea ştiind că Damien Tomaso este cel mai pregătit om din poliţia franceză, singurul capabil să le pună beţe-n roate,  îi înscenează acestuia o posesie de heroină. În drum spre închisoare, Tomaso reuşeşte să-l anunţe pe Leito despre ce s-a întâmplat. De aici până la un film plin de adrenalină nu mai sunt decât doi paşi şi vreo trei mişcări de shotokan.

Recomand acest film tuturor celor care nu au mai văzut demult o peliculă cu o acţiune explozivă, regizată ca la carte. De asemenea puteţi arunca un ochi şi la prima parte în speranţa că veţi întelege mai uşor şirul evenimentelor.

Toropeală

• Editorial, Rătăciri lirice •

soare1Relatare de sub jetul uscat al aparatului de aer condiţionat:

Masele de aer cald au început să ne tranziteze meleagurile în valuri, valuri. Toată săptămâna trecută am visat numai pinguini şi urşi polari. Supraîncălzit, inconştientul se descarcă. Văd bazine olimpice sub reflexiile apei stătute, aruncată pe trotuar de câte o florăreasă apatică. Văd patinoare în mijlocul intersecţiilor ce se conturează tremurânde la fel ca mirajele deşertului. Când păşesc apăsat pe zebra aplicată nemilos pe asfaltul încins, trupul mi-e îngreunat de parcă aş căra pe mine întreg echipamentul unui portar de hochei. Soarele mă loveşte în cap cu o crosă.

În autobuze zăpuşeala se înghesuie printre oameni. Respiraţiile grele concurează adierile timide ale evantaielor. Radioul îngână gânduri glaciale. Mirosurile se împăienjenesc creând un curcubeu olfactiv nemaivăzut de nimeni, nicicând. Dar lumea ştie că-i acolo. Dimineaţa oamenii miros a nesomn. Seara în schimb, duhnesc a muncă de parcă tot efortul zilnic s-ar fi îngrămădit să iasă la iveală prin toţi porii din piele. Parfumuri ieftine şi transpiraţii scumpe. Oameni care iau munca în serios şi job-uri care iau oamenii în derâdere. Pensionari deschişi la culoare. Toate, într-un cuptor ambulant la pupitrul căruia se află un şofer intransigent; între staţii nu se deschid uşile.

Încă de la primele ore ale dimineţii şi până noaptea adânc, căldura se caţără pe betoanele de un ars-cenuşiu precum un monstru de foc ce-şi vâră limbile înfierbântate în cutiile prevăzute cu geamuri, topind florile de gheaţă de pe tapet. Penumbra apartamentelor imită umbrele difuze ale unui imens cuptor. Materia parcă se topeşte. Ici-colo un ventilator sau un aparat de aer condiţionat zgribuleşte volume infime de aer. Încotro mergem dacă am ajuns până să ne şi condiţionăm aerul!? Nu vă supăraţi, unde este ieşirea din stare?

Omul ca o carte

• Promo, Rătăciri lirice •

Old_book_bindings_croppedOamenii sunt precum cărţile. Deşi nu pare, oamenii aşteaptă să fie citiţi, înţeleşi, descusuţi. Oamenii se închid între coperţi grele de lemn, scorojite de timp şi ascund comori neghicite. De obicei cele mai neaşteptate comori se ascund în spatele coperţilor prăfuite, mâncate de carii, cu legături şubrede şi miros de vechi. Cărţile ponosite, roase pe la colţuri, cu file îngălbenite şi îndoite pe alocuri sunt de obicei discrete şi nu impresionează cu nimic. Aşteaptă să fie citite dar nu provoacă actul în sine. Curiozitatea cititorului trebuie să aibă resort intim, neprovocat. Aceste cărţi par să se piardă în timpuri, de multe ori fiind necitite secole la rând şi par să nu aibă un scop anume. Dar acest lucru se întâmplă până când un nou personaj curios va redeschide paginile prăfuite. Noi sensuri şi noi lumi vor începe cu redescoperirea acestor cărţi. Aceste cărţi ascund întotdeauna mai mult decât au fost menite să spună. Vremurile care trec peste ele le dau noi înţelesuri şi semnificaţii. De aceea cărţile vechi, mâncate de timp şi umezeală se citesc cel mai bine printre rânduri. Lumile lor capătă prin tine noi înţelesuri şi lumini, forme şi sunete nemaiauzite.

Însă cum ştim unde se găsesc şi cum vom deosebi aceste cărţi de celelalte? Aceste cărţi sunt pe ultimul raft din bibliotecă. Probabil că sunt mascate de alte cărţi mai arătoase, cu coperţi colorate frumos şi care par noi. Aceste cărţi sunt puţine însă semnificaţia lor pentru cel ce le caută este covârşitoare. Găsirea acestor cărţi necesită spirit de observaţie, prezenţă de spirit, discreţie şi putinţa de a visa cu ochii deschişi. Aceste cărţi le veţi găsi păstrate pe rafturi prăfuite, ascunse şi nu aruncate aiurea. Aceste cărţi îşi înţeleg valoarea şi o păstrează doar pentru cei care o merită.

Veţi găsi, cu siguranţă, o mulţime de alte cărţi cu valori diferite şi poate în ton cu lumea în care trăim astăzi. Însă dintre toate cărţile frumos colorate, provocatoare, care te îmbie să le citeşti, este vreuna care să îţi descopere noi sensuri ale vieţii pe care o trăieşti?

Când ai deschis ultima dată paginile omului din faţa ta? Şi când ai citit printre rândurile gândurilor lui?

The soloist – puţină muzică în drama vieţii

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Am avut ocazia să vizionez zilele trecute un film, o dramă biografică, însiropată cu o puternică tentă muzicală,  care nu se încadrează total în tiparele hollywoodiene. Este vorba de „The soloist”, „Solistul” în traducere liberă. Joe Wright, un britanic din noul val cinematografic, după ce în 2007 a regizat excelent  „Atonement” a reuşit acum să transpună într-o manieră spumoasă o poveste reală din viaţa unui artist.

Este vorba despre Nathaniel Ayers Jr. ( interpretat în film de către Jamie Foxx), un muzician schizofrenic posesor al unui talent fabulos, fost student la Juilliard, ajuns să  trăiască pe străzile din Los Angeles.

În rolul secundar găsim un jurnalist al L.A. Times, Steve Lopez ( interpretat de către Robert Downey Jr.), presat de nevoia de a găsi idei pentru scrierile sale.

Cei doi se întâlnesc cu totul întâmplător, Lopez rămânând fascinat de muzica produsă de către vioara cu două corzi aproape rupte pe care le mângâia Nathaniel cu ajutorul unui băţ curăţat. Din acel moment totul se schimbă, jurnalistul găsindu-şi subiectul unor articole care vor influenţa un număr mare de persoane, incluzându-l aici şi pe primarul Los Angelesului. De asemenea începe să militeze pentru mai buna organizare a oficialităţilor in ceea ce priveşte problema principală a Los Angeles-ului, oamenii fără adăpost. Pentru Nathaniel se iveşte un sentiment de speranţă că va ajunge să cânte unde şi-a dorit dintotdeauna: Walt Disney Concert Hall; el ajunge să vadă în Lopez un adevărat salvator, mai presus de acest lucru un prieten.

Pe tot cuprinsul filmului te loveşti de situaţia dificilă a oamenilor fără adăpost, de lupta cu moartea repetată în fiecare zi. Veţi avea ocazia să admiraţi pasiunea pentru muzică a unui om amărât, dar şi încercările unei persoane normale, cu destule regrete, de a ajuta un bolnav psihic să se „pună pe picioare” şi să-şi îndeplinească visul.

Până la sfârşitul peliculei se formează o prietenie unică, una care le va schimba viaţa amândurora.

Recomand acest film tuturor celor care vor să scape de stresul cotidian într-o zi călduroasă de vară.

Povestea ta şi-a mea

• Promo, Rătăciri lirice •

Închide ochii. Prin partea dreaptă pătrunde un sunet suav, ce caută şoaptele venite prin stânga. Zâmbeşti amorţit, în timp ce un tren plutitor roieşte nestingherit pe la toate ferestrele piticilor rămaşi singuri acasă. Privirea este ascunsă de căldură acum şi lacrimile aleargă vesele către hăul rotund deschis mai albastru ca oricând, hârjonindu-se cu sunetul. Culorile s-au trezit şi ele în mijlocul primăverii şi încearcă zglobii să prindă trenul plutitor. Sunt ca nişte copii care descoperă zăpada pentru prima oară, mergând de-a buşilea unul după altul. Roşul se joacă cu verdele iar albastrul cu portocaliul. Un stol de păsări având aripile tatuate cu flori apar din iarbă şi se îndreaptă către bolta pictată de un nor alb, pufos şi tânăr. O moleculă de oxigen se ascunde serioasă într-un colţ, supărată că nimeni nu vrea să se joace cu ea. Încă un sunet şi încă unul, ca într-un marş al armatei care păzeşte portativul, pătrund prin partea dreaptă. În stânga, şoaptele se sting domol.

Ochii rămân închişi. În stânga şi în dreapta e o linişte atât de curată încât albul roşeşte în preajma ei. Undeva, pe fundalul curat al orizontului etern, se nasc aripi iar sunetul din dreapta întârzie să apară. Şoaptele din stânga recită poezia calmului albastru, rătăcind safire printre flori şi fire de iarbă renăscute. Sus, în marginea orizontului etern, o stea zâmbeşte către peisajul încetinit de timp, chemând privirea iar bagheta ei rosteşte cântec de adormire. Culorile, pălind uşor, se scurg alături de molecula de oxigen, rămasă fără suflet. Piticii închid ferestrele, sătui de zgomotul trenului plutitor, pierdut şi el în eter. Doar stolul de păsări, având acum aripi tatuate cu îngeri, îşi continuă dansul către înalt. Privirea ta, rămasă fără lacrimile fugite în hăul rotund, zăreşte o lumină deasupra norului alb, pufos şi cu tinereţea pierdută.

Ridicându-se diafan, lasă în urmă ultimul rând al poveştii unui strop de Univers.