Plouă cu fulgi mari

iulie 14, 2009 • Editorial, Rătăciri lirice • Bilă

geamploaie Plouă. De ceva vreme plouă mai abundent şi mai apăsat decât în versurile lui Bacovia. Plouă aproape negreşit în fiecare seară. Nu e zi să nu plouă. Măcar un strop, doi să sperie praful, dar plouă. Plouă mai plictisitor decât în filmele englezeşti.

Ruperi de nori stârnesc ruperi de pu#ă, iscă lâncezeala. După fiecare fulger îţi vine inconştient în minte aceeaşi replică stupidă: râzi în pizda mă-tii, te fotografiază. Dispus letargic în fotoliul din ce în ce mai neîncăpător, tresari la câte un tunet anunţat de blitzul imaginar, tunet ce-ţi umple într-o secundă întreaga cameră, speriind maşinile care încep să urle cât le ţine alarma. Te consolezi spunându-ţi că e mai bine să plouă. Căldura te scoate din minţi dar nu şi din casă. Ca şi ploaia.

Plouă doar atunci când nu ai umbrela la tine. Plouă contra direcţiei de mers, dacă o ai. Nu asuzi dar eşti leoarcă oricum. Afară toarnă cu găleata. Odată izbite de pământ, picăturile se adună în băltoace. Băltoace pretutindeni. Şuvoaiele au uitat să mai şerpuiască. Bine ai venit în ţara băltoacă. Păşeşte cu încredere, nu ai cum să nu te uzi la picioare. Câtă apă să sugă şi asfaltul. Să vină soarele s-o evapore. Între timp, sus privirea să nu ţi-o smulgă vreo umbrelă rătăcită prin ploaie.

Plouă, dar bine măcar că o să iasă grâul. Şi porumbul. Acum doi, trei ani, când canicula se cuibărise hotărâtă pe timpul verii, cărând după ea seceta, ne gândeam la cât de acut se resimte efectul de seră. În ritmul în care urcau gradele lui Celsius atunci, luam în consideraţie înlocuirea culturilor de cereale cu cele de citrice. Vom avea doar două anotimpuri, spuneam. Dar vara asta, plouă. În ritmul în care a plouat în ultime săptămâni, o să începem serios să ne gândim la culturile de trestie.

Cotele apelor Dunării sunt în creştere. La fel şi mizantropia. Cod galben, cod roşu, cod galben. Apa îşi arată colţii şi muşcă pământul. Nu-i bună nici aşa multă ploaie.

Plouă, dar meteorologii anunţă o ameliorare a vremii. Norii se vor risipi. Ploile vor înceta. În curând, va fi din nou cald şi bine.

Mizeria nu înţelege ploaia

iulie 14, 2009 • Editorial, Rătăciri lirice • robert

ploua cu fulgi mari Ploaia nu spală păcatele, spunea cineva odată. Când plouă cu fulgi mari, toţi piticii ascunşi printre cutele de la haine ies afară şi încep să arunce cu păcate. Iar ploaia nu le spală. Ploaia le arată, le pune la dospit şi apoi le scoate mari şi negre, urâte, parşive, hidoase. Când plouă ne murdărim privirea cu urmele monstruleţilor din noi, râdem pierduţi, omorâm speranţe şi ne aşternem psihozele în calea şuvoiului. Vedem, atunci, cât de murdari suntem.

A plouat o săptămână. Şiroaie de lacrimi şi de ape murdare s-au prăvălit peste poporul mioritic. Apa nu a curăţat nimic ci, dimpotrivă, a grupat nervoasă peturile în râuri, pungile pe străzi, gunoiul printre case. Ar trebui să ne temem de ploaie pentru că ne acoperă cu scursurile noastre, în loc să le cureţe. Nici nu are cum să le cureţe, avem noi grijă de asta. Printre destine scuturate pe sticlă, fundalul ne oferă grotescul tablou al mizeriei. Şi atunci, vedem cât de murdari suntem.

Fiecare picătură căzută pe frunte ne înfundă uşor în pământ. Noi avem câte o groapă, meşterită pe arşiţă. Când vine ploaia, ascundem sub noi toate întâmplările verii şi nu lăsăm apa să ni le ia. Nu vrem să ni le ia. Ne încăpăţânăm în faţa şuvoiului, ignoranţi, muţi, orbi. Plutim pe marea noastră de păcate, scuipând în apa dimprejur şi aruncând în fiecare nor cu ţipete. Dar rămânem în groapă. Vedem, atunci, câtă mizerie avem în noi.

A plouat o săptămână. Trist, privesc o familie de păstrăvi cum se sufocă într-o sticlă de plastic. Ca şi mine, au ajuns şi ei să urască ploaia. Viitura distruge case, drumuri, orizonturi. Ca într-o competiţie fără sens, noi vrem să dovedim că putem întrece furtuna. Când vine ploaia, vedem câtă mizerie avem lângă noi.

Ploaia nu spală păcatele, spunea cineva odată. Ignoranţi, scoatem mizeria din noi şi o aruncăm peste nouă mări şi nouă ţări, până când ajunge iar la noi. Piticii ascunşi în cutele de la haine se prăvălesc de râs văzându-ne privirile disperate din faţa şuvoiului. Ploaia se răzbună, furându-ne gropile şi ducându-ne haotic printre ruinele sufletelor părăsite. Vedem, atunci, murdăria noastră. Dar nu înţelegem.

Cui îi pasă?

iulie 8, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • robert

in gol

Urăsc nepăsarea, aşa cum urăsc alte lucruri similare. Nu-mi place delăsarea, nu suport resemnarea, la fel cum nu sunt de acord cu ruperea de p#lă. Pot continua lista dar, paradoxal, n-am chef. Uneori, cochetez cu stările faţă de care manifest repulsie şi chiar îmi place. Mă întreb, mai ales în momentele în care norii sunt mai gri decât de obicei, de ce nu aş merge în ploaie fără umbrelă? De ce nu aş lăsa fără apă floarea din ghiveciul de la fereastra sufletului, chiar dacă asta ar însemna moartea ei…Dimineaţa, când soarele pare vesel, aş arunca o suliţă către el, numai aşa, să îi arăt că nu-mi pasă de voioşia lui. Sunt momente cărora nu le dau atenţie, nici dacă s-ar urni împotriva mea toate galaxiile şi dacă de asta ar depinde marele bang. Pot fi atât de nepăsător încât la un concurs pe teme de frecat menta, aş deveni din concurent direct preşedinte de juriu. Aş putea să fiu aşa de resemnat, căci muştelor le-ar fi milă să mă bâzâie, observându-mi postura de nenorocit în faţa unui pastel creeat de gânduri. Uneori, aş putea să devin ceea ce urăsc cel mai mult…

Mă întreb adeseori care este finalitatea acţiunilor şi reacţiunilor impuse de canoane, de reguli, de impresii, de prelegeri. Ar fi bine să urmăm fapte dovedite a fi bune sau normale, după sistemul general valabil, deşi sunt împotriva pânzei de idei din capul nostru, inofensive de altfel? Spiritul de turmă, ascuns ştrengar după vorbe şi fapte sociale, este catalizator pentru distrugerea ideii singulare?…Delăsarea mea atinge, în puţinele sale momente, imagini pantagruelice încât ador suflul dat de mulţime, scurgându-mă detaşat printre picioarele celor care vor să-mi escaladeze fruntea. Ignoranţă sau nu, îmi place să privesc tâmp către orizont, lăsând să treacă prin dreptu-mi zile şi stele, fără să încerc să ating vreuna. Tot ceea ce urăsc mi-ar putea deveni, suav, normalitate…

Direct din adâncul hăului din mine, sunt voci care mă îmbie să nu-mi pese. Să nu mai îmi pese. În clipele în care privirea nu zăreşte fereastra spre grădina de vară, plină cu flori rămase din mai, cu miresme de iarbă proaspăt cosită şi cu triluri portocalii plutind din stufăriş, atunci vocile se îmbărbătează în a-mi da sfat după sfat. Sunt şoapte viclene, cu iz de resemnare. Iar turma mă trage uşor către glezne, pregătindu-mi culcuşul mediocru, cu sunet de fanfară electronică. Ceea ce urăsc acum m-ar putea acoperi mâine. Încet, cald, în timp…Iar eu aş trece ignorant pe lângă antidot.

Legendele de lângă noi

iulie 7, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • motzoc

jim-morrison-dr Oamenii devin legende când mor. Adevărat sau fals? Bunicul meu nu este legendar. Prietenii mei decedaţi nu au devenit legende. Este adevărat că cei dragi decedaţi prea devreme capătă o alură “de dincolo”. Sunt oameni care mai puteau face, crea sau clădi dar care nu au terminat ce au început. Ne sunt aproape dar în afara atingerii.

Atunci cum se naşte omul legendă? Moartea, indiferent că este timpurie sau se încadrează în convenţional, nu are semnificaţii majore în atribuirea statutului de legendă. De-a lungul istoriei oamenii au devenit legende indiferent de momentul dispariţiei lor.

Cred că omul real devine legendă chiar din timpul vieţii prin faptele sale. Dar mai ales oamenii devin legende datorită constanţei lor în susţinerea propriilor crezuri şi principii. Avem legende ca Jim Morisson sau Che Guevara, Hitler sau Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu sau Albert Einstein. Indiferent de acţiunile lor – catalogate ca bune sau rele – raportarea la propriile principii şi acţiunea conform propriei coloane vertebrale sunt cele care ne uimesc şi ne confirmă acel ceva special care creează omul – legendă. Verticalitatea unor astfel de oameni, aşa cum o înţelege fiecare dintre aceştia, este ieşită din comun şi este cea care naşte legenda fiecăruia. Verticalitatea este cea care defineşte un “om mare” şi îl diferenţiază de un “om mic” caracterizat de oportunism, de adaptare la mainstream. Legendele, conştient sau nu, luptă împotriva curentului şi aduc noul. Curentul este cel care se adaptează la viziunea legendelor. Aclamăm legendele pentru că sunt altfel, pentru că au încredere în viziunea lor şi pentru că au curajul de a-şi apăra idealul.

Oamenii legendă sunt autentici. Pentru asta sunt iubiţi şi urâţi, sunt căzuţi în dizgraţie sau au întreaga lume la picioare. Dar mai mult decât atât, legendelor nu le pasă de aceste lucruri, tot ce nu aparţine viziunii lor fiind trecut în plan secund. Oamenii legendă au o misiune.

Aceste personaje devin legende datorită impactului pe care îl au asupra celorlalţi. Oamenii devin legende pentru că ne arată că există şi alte lumi, alte sensuri, alte feluri de a fi. Oamenii devin legende pentru că perspectiva lor asupra lumii este diferită. Ei văd dincolo iar noi, cei mici, avem nevoie de confirmarea că există acel dincolo. Probabil de aceea, odată dispăruţi, statutul de legendă se confirmă. Legătura dintre legende şi acel dincolo devine reală şi acţiunile lor devin legendare. Astfel, legendele ajung acolo unde ar fi trebuit să se afle de la început. Dincolo.

Dincolo

iunie 28, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • robert

dincolo

O cameră gri, cu pereți negri spre bază și cu o fereastră având draperia obosită de apus, adăpostește egoist sfârșitul unui vis. Pe un pat încovoiat de gânduri sărace, ascuns undeva afară din calea ferestrei, Filip privește înalt către tavan, căutând încăpățânat cerul de dincolo. Ușa metalică groasă, în ton cu singura piesă de mobilier-un raft ruginit, cu două sertare-îi blochează orice tentativă de a găsi timpul uitat afară. Filip simte cum mirosul fad de mucegai îl năpădește ușor dar pare împăcat cu ideea de frig, ucigând fiecare lacrimă cre încearcă să-i spele obrazul apăsat de trecut. E singur, așa cum diabolic și-a dorit în adâncul său toată viață. Luminile din drumu-i au fost stinse rând pe rând de sorți iar acum este aproape de a se opri și el. Boala care și-a găsit sursa de putere în gâtul său îi oferă șansa unui final crud, plin de monștri iar Filip îl așteaptă mut.

Când a pășit pentru prima oară la mormântul iubitei sale, Filip s-a închipuit într-o viață paralelă, în care trebuia să plătească toate polițele datoare norocului de până atunci și din care spera să iasă cât mai curând. Nu a fost așa. Au trecut mai bine de doi ani până a realizat că jumătate din el a murit. În tot acest timp nopți fără culoare și pline de fantasme de necuprins i-au modelat fiecare clipă a existenței. Deja, în universul lui din ce în ce mai greu de pătruns, iarna părea că devine zâna stăpână, înghețându-i forțat orice colțișor inundat de imaginea trecutului. Fiecare zi devenise o speranță a finalului de drum. Fără să-și dea seama, doamna rece a nopții era din ce în ce mai aproape.

Durerea fizică a secat din Filip orice urmă de om iar îngerul său îl chinuie încă, refuzând să-i pună mâna peste pleoape. În mintea lui totul e gri, întocmai ca zidurile camerei, apus după apus, minut după minut și geamăt după geamăt. Filip caută neobosit înaltul, ultima speranță rămasă ancorată în privirea lui seacă. A lăsat totul departe, ștergând fiecare urmă a pașilor desenați pe calea albă din spatele ochilor săi. Cu fiecare răsărit, zidurile se apropie din ce în ce mai mult de de el, sufocând în tăcere vreun cuvânt uitat pe margine de gând. Deasupra, tavanul se încăpățânează să rămână la locul lui. Mai urmează încă o noapte…

Ultima floare își găsi drumul către creștetul acoperit de pământ al lui Filip. Un nor rătăcit de vânturi lăsă un strop de durere peste peisajul încărcat de cruci, căutând mai apoi un alt tablou secătuit de viață. Filip, fericit în adâncuri, și-a regăsit primăvara părăsită în amintiri. Apusul, ușor, se întinde peste orizont, semănând liniște în cer. Filip, triumfător, a învins.

Ruga serilor care au trecut

iunie 20, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • robert

ruga

Nu vreau să pleci. Stai în mijlocul Universului meu de cioburi, ferindu-te de rănile produse accidental. Sângele, așa cum știi, nu se face apă și nu ai cum să-ți potolești setea de nopților de amor. Rămâi așa cum luna păstrează lumina în pădurea bântuită de monstrul venit din adâncurile păzite de piticul de sub patul copilăriei. Doar zâmbind către orizontul dimineții vom reuși să găsim cărarea ce alunecă spre luminișul din povestea noastră. Mângâie fiecare clipă tristă a unui inorog rămas fără legenda sa. Ajută-l să redevină erou.

Te rog să înmărmurești secunda fiecărui peisaj albastru și s-o păstrezi în cufărul secret. Culege fiecare trifoi cu patru foi și aruncă-l cu grijă în ierbarul primit de la destin. Nu te juca fără să-ți pese finalul. Cântă-mi duios povestea scrisă în cartea noastră la geneză. Imaginează-ți lumea fără gândurile mele, ascunse într-o fotografie cu alb și negru. Îndrăznește pașii arătați de raza venită de sus. Încearcă să ignori lacrima murdară și nu privi spre cerul acoperit de nori.

Nu vreau să pleci. Stai în mijlocul Universului meu de cioburi, rămâi, mângâie fiecare clipă tristă a unui inorog rămas fără legenda sa, ajută-l, culege fiecare trifoi cu patru foi, cântă-mi, imaginează-ți lumea fără gândurile mele, îndrăznește…Te rog.

Nevralgia timpului

iunie 6, 2009 • Rătăciri lirice • Bilă

După o noapte cu un somn aproape imperfect,
într-una din zilele de ieri,
m-am trezit complet abandonat de timp.

Secundele mă părăsiseră.

Lăsasem în urmă viitorul,
iar trecutul nu mi se întâmplase încă.

Singur, înconjurat doar de mine,
rătăceam într-un prezent continuu şi ambiguu.

Păşeam pretutindeni,
întâmpinând în sensuri noi confuzia.

Cu fiecare pas, simţeam pulsul timpului
zvâcnindu-se din ce în ce mai neînţeles sub tălpile goale.

Miliarde şi miliarde de clipe lichefiate
cădeau într-o ploaie rece şi abstractă,
ce mă pătrundea dincolo de origini.

În sfârşit,
simţeam cum nevralgia timpului
îşi ia stăpânirea de pe mine.
Puteam respira Universul,
fără să doară.

Timpul se descompunea,
iar eu îi eram martor.

Când,
deodată,
zgomotul metalic al zorilor
mi-a reîntors simţurile la realitate.

Treptat, treptat,
timpul a început să doară din nou.

Atunci

mai 29, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • motzoc

atunci Sunt obosit. Am obosit să mă implic în lucruri fără sens, în job, în false priorităţi. Am început să uit vântul peste obraji, valurile dintre degetele de la picioare şi alcoolul care se lasă încet în picioarele bătute de soare. Acum sunt înconjurat de neoane, de calculatoare care respiră greu şi de aer condiţionat. Am uitat cum se aude viaţa discretă a celor din jur, cum orăcăie fără sens copiii şi cum nu ştii cât este ceasul. Acum totul este în contratimp, totul este pe fugă ca să nu pierdem ceva. Atunci aveam timp de slow-food, de muzică, de citit, de albume de artă, de bere, de ţigara de după. Acum nu am timp de mine, timpul meu este de vânzare, eu sunt de vânzare şi nu mai sunt eu. Atunci totul se derula încet, viaţa merita să fie rumegată, prietenii să fie ascultaţi şi lumea pulsa în ritmul meu. Acum totul se mişcă prea repede, viaţa fuge pe lângă noi, lumea pulsează într-un ritm dement. Atunci găseam oamenii cu scântei în priviri, cu patimi, cu dorinţe. Astăzi văd oameni goi, oameni care vor acum, aici şi repede. Atunci vedeam culorile, frumosul, lucrurile deveneau incet. Acum oamenii sunt opaci, fără conţinut, cu interese mărunte şi mereu grăbiţi.

Îmi este dor de linişte, de nisip în păr şi de foc în întuneric. Îmi amintesc de acorduri de chitară, de râsete acoperite de valuri, de caldura focului în obraji şi dinţii frigului în spate. Mi-e dor de rom în cafeaua de dimineaţă, de spălat pe dinţi cu apă de mare, de stat în soare în curu´ gol. Îmi mai amintesc şi de amorţeala plăcută şi înceată de la alcoolul zilnic. Nepăsarea ne caracteriza, timpul se scurgea pe lângă noi fără a afecta prezentul sau viitorul. Totul in jur era simplu şi noi puteam zbura cu gândurile în cele patru orizonturi. Acum totul pare complex iar noi ne concentrăm pe nimicurile care ne dictează vieţile. Mi-e dor de tăcerile dintre prieteni, când liniştea nu era jenantă şi nu simţeai nevoia să spui ceva. Liniştea vorbea pentru noi. Mi-e dor de senzaţia de gol în stomac pe care o simţeam când o ţineam pentru întâia oară de mână. Îmi amintesc de părul sculat pe mână de la o melodie oarecare dar pe care o simţeam până în gât. Mi-e dor de trezire la ora 12 fără telefoane în urechi şi fără presiunea timpului sub călcâie. Mi-e dor de discuţiile idioate despre noi, despre alţii, despre Scrisoarea a III-a, despre filosofii, religii, matematici, fizică şi alte nimicuri care ne umpleau viaţa cu sens şi bucurie.

Cu cât dorim mai mult, cu atât avem mai puţin. Şi nici măcar pe noi înşine nu ne mai deţinem.