Cutezători în anul 2000

• Cronici de film şi teatru •

De multă vreme nu am mai savurat un film la tv. Că nu s-au mai difuzat sau că nu am fost eu pe fază nu cunosc exact şi oricum nu are nicio importanţă; gusturile cinefililor variază, iar noţiunile de film bun şi de film slab sunt irelevante câtă vreme un film reuşeşte să mişte ceva în tine.

Weekend-ul trecut am revăzut pentru a treia oară, parcă cu o şi mai mare plăcere, filmul lui Cristian Mungiu, Occident. O serie de cadre tragicomice ce transfochează momente din viaţa unor personaje pe care anul 2000 încă i-a prins între graniţele unei ţări proaspăt dedată democraţiei şi valorilor occidentale, pe numele ei din buletin, România. Tema filmului se învârte în jurul ideii emigrării în occident, în căutarea mai binelui, a unor tineri pe care revoluţia din ‘89 i-a prins cu cravata de pionier la gât. Occident oferă însă mult mai mult privitorului. Este un film în care orice cadru şi orice replică transmit; nimic nu este ales întâmplător de către regizor; jocul actorilor excelează la rându-i.

Cu un scenariu fragmetar, care nu este dispus cronologic – un artificiu tehnic inspirat şi reuşit, regizorul izbuteşte să îmbine destinul unor personaje – cu decepţiile şi aspiraţiile lor, menţinând acţiunea în limitele pertinente ale cotidianului de la finele mileniului trecut.

Filmul parcă se vrea o replică actuală lucidă a melodiei Pionierii – Noi în anul 2000, inspirat aleasă pentru a susţine coloana sonoră, melodie pe care v-o propun spre audiţie:

Erecţii lirice

• Recenzia de carte •

Am recitit pentru a doua oară volumul de versuri Infernala comedie, semnat Emil Brumaru. O incursiune lirică ce-ţi răscoleşte în cap toate gândurile rătăcite îndelung prin pantaloni. Un lucru este cert: este un volum de versuri ce ar tura la maximum pudoarea majorităţii profelor de română.

Dincolo de termenii vulgari, dincolo de grotescul surprins sau de cadrele scabroase imaginate de autor, dincolo de însuşi caracterul lor pornografic, sonetele ce compun volumul stau la baza unor trăiri erotice pure şi intense. Oricine le poate regăsi relativ extrem de uşor, imediat după zidul ridicat din prejudecăţi şi inhibiţii, în grădina unde imaginaţia zburdă nestingherită.

Am păşit cu gândul, pe durata lecturării, prin raiul cel strâmt şi-adânc şi laic dintre fese al unui cur veşnic slăvit între cururi, atent să nu calc pe milioanele de pule şi infiniţii lindici ce împânzeau tabloul. Timpul curgea ca pişălăul, moale şi, cu cât înaintam mai mult în lubricul tărâm, versurile îmi scoteau în cale de la căcaturi aburind eterne şi pizde puturoase ca o scrumbie rea, până la buci crescute frumos cum cozonacii. Şi-apoi, m-am tot gândit… ce-ar fi mai sănătos? Să bei cafele virginale sau să te adapi cu roua alcoolică din zori?

Tahicardie urbană

• Rătăciri lirice •

Soarele scuipă flăcări în intersecţie. E praf peste tot. Traficul se îneacă şi tuşeşte sec. Îi ies numai maşini din gât. Simte că se sufocă. Asfaltul e de-o indolenţă crasă; stă să îl calce toată lumea în picioare. Parcă e moleşit, parcă e lipsit de vlagă. Cred că are deja temperatură. Dar termometrul din intersecţie nu indică bine. E prea mult. Sunt prea multe grade. Ar trebui să fie mort până acum. Să cheme cineva un doctor, vă rog.

O sirenă montată pe o capsulă de ampicilină, ce goneşte în josul unei artere, străpunge adânc zgomotul de motoare şi claxoane ce se întinde nepăsător şi lasciv între blocuri. Nu ştiu de ce dracu’ nu i-o fi curgând sânge, că doar e zgomot, nu?! Cred că e o infecţie mai spre centru. Trebuie tratată. Asfaltul e nevoie să mai aştepte. Iară nu se uită nimeni la el. Poate doar câteva priviri pierdute. De când îl stiu, numai pe drumuri stă. Cum o fi rezistând?

Pulsul oraşului se accelerează. Traficul devine infernal. Unde s-or grăbi toţi? E cald rău. Şi nu văd nici un cort unde să se distribuie gratuit ploaie. Măcar câteva picături. Fără o hidratare corespunzătoare nu răzbaţi, e limpede.

Pulsul oraşului e din ce în ce mai neregulat. La radio zic că unele artere principale sunt deja blocate. Iară nu pot înţelege anatomia oraşului. Cum să ai artere principale blocate şi încă să respiri?! Câte inimi are un oraş? Şi de ce, mă rog, aleile nu se numesc vene? Ce oraş e ăsta?

Să se întindă puţin, o să-şi revină…

Odă (în metru tragic)

• Rătăciri lirice •

Se aud suspine la înmormântarea unei zile. La capul ei, plânge orizontul cu şuviţe roşii. Oraşul îşi ascunde betonul încruntat după voalul rece al serii iar umbre minuscule mângâie triste speranţa. Uşor, la vremea fiecăruia, se deschide poarta albă. O mare de culori şi muzică şopteşte adevăr ascuns de povară…

…După zâmbet şi plânset sub stele apare o nouă zi. De fapt, se pregăteşte o nouă înmormântare.

Drum către o stea

• Rătăciri lirice •

 Prima rază de lumină l-a învăluit în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. S-a luptat din prima clipă, căutând cu ardoare hrana începutului de drum. Destinul începuse deja să-i modeleze orizontul…

   …După ce ultima zăpadă părăsi umerii uriaşului munte, totul ieşi la viaţă. Florile se întreceau în a picta fiecare colţişor năpădit de verdeaţă, cerul era brăzdat de bătrânii vulturi care scrutau stâncile golaşe, brazii îşi scuturau cetina de hainele ponosite ale anotimpului ce tocmai plecase, în timp ce soarele căuta să pătrundă şi pe lângă cel mai mic firicel de iarbă. Râul ce brăzda mijlocul văii se grăbea să cuprindă toţi bolovanii care îndrăzneau să-i iasă în cale iar micile zburătoare ieşite din scoarţa copacilor se amestecau printre stropii aruncaţi deasupra apei. În mijlocul lor, nepăsător, apăru el. Ieşise din marginea pădurii, singur, încercând parcă să se ferească de zumzetul din jur. În ochii săi încă se putea vedea amintirea mamei sale, înghiţită de marea albă. Nu a ştiut ce înseamnă atunci, până când fraţii săi nu începură să tulbure liniştea nopţii cu urletele lor, dispărând apoi, unul câte unul, în zarea întunecată. Acum nu mai avea nevoie de cele din urmă, fiecare zi oferindu-i încă o şansă de supravieţuire. Crescuse, blana fiindu-i tot mai băţoasa, fiecare zi lăsându-şi într-un fel semnele pe ea. Era doar el acolo, şi uneori muntele părea că-i dă puţin câte puţin din măreţia lui…

   Şi au trecut anotimpurile unul câte unul, an de an, valea urmând de fiecare dată acelaşi şi acelaşi ritual. Nopţile începură să-l surprindă tânjind către o stea ce părea că-i şopteşte alinare. A vânat, s-a luptat, a supravieţuit. Soarta nu i-a hărăzit urmaşi, pedepsindu-l, parcă, pentru tovărăşia sa cu muntele. Steaua îl chema, însă, noapte de noapte. Iar el a chemat-o lună după lună.

   …Prima atingere l-a surprins în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. A mulţumit ultimei clipe, căutând rece capătul de drum. Steaua lui începuse deja să-l ridice senin…

Final

• Rătăciri lirice •

S-a mai scurs o saptamana… s-a risipit si primavara, s-a incheiat si primul tur al localelor ce m-au gasit pierdut departe acasa, s-a ispravit si ploaia, s-a voalat si increderea pe buletinul de vot, nu mai e paine, nu mai e nici soare, nu mai au sufragii la varsat, si nu mai sunt nici nori, a intrat in stop cardiac si inima de tigan, cutitul nu mai taie, s-a vandut tot carburantul de la benzinarie, n-am nici foc si nici paie, au mai ramas putine sperante pentru pantofar – nu mai e loc de atatea suturi in cur, becul s-a ars, gresia se opreste brusc in peretele dur, o petala isi ia adio – chiuveta o plange toata, au inchis toate magazinele pe dinafara, telefonul e mort, caldura e luata, caldura ma termina, reincepe…

S-a mai implinit o luna… exact patru saptamani si ceva cu tot cu momentele de absenta sau cu secundele de fericire fabricate. In dealul din bucatarie, cocotat pe-o denivelare a zidului, calendarul se pregateste sa intre in a doua jumatate.

Vara a inceput si m-a regasit ascuns intr-o casuta de mail pe marginea marii.

Amintiri de glob

• Rătăciri lirice •

Probabil, odata cu trecerea timpului, anumite imagini din trecut devin tot mai puternice. Intamplari, vechi obiceiuri, sunete, miresme, toate adunate intr-un simplu gand ce-ti da palpitatii dulci cand afara este iarna. Uneori vrei sa le lasi mostenire desi cateodata nici nu conteaza cui. Le aduni in globul tau de cristal si le visezi in noptile ploioase.

   Te gandesti la primaverile de odinioara, cand florile iti zambeau timpuriu din copacii aflati tot timpul in drumul tau. Mirosul ierbii proaspat cosite care iti dadea viata fiecarui fir cazut pe tarana…Si cum erau merindele infulecate la umbra unui copac aflat langa gramada de fan…Apoi, gandeste-te cum alergai si te ascundeai sub covorul rosiatic de toamna, cladit cu fosnet de arborii ramasi dezgoliti si melancolici, parca. Si cum asteptai prima zapada, uitandu-te in fiecare zi pe fereastra, hotarat sa anunti tu primul fulg. Veneau, pe rand, bradul si podoabele sale de Craciun, comorile ascunse sub cetina , sania invelita in patura bunicului..Si peste toate domneste bucataria bunicii, totdeauna plina de povesti si caldura…

   …Aduna-le in glob si ai grija de el. Uneori, este darul tau cel mai de pret

Zâna ploii

• Rătăciri lirice •

O lacrima, o picatura, mii de picaturi: natura plange.

Zana rade.

Un suflet moare.

“De ce nu ploua ?”

“Ploaia este a mea !”. I-a dat o picatura, doua, sufletul vrea noua.

Natura rade.

Zana plange.

“De ce nu ploua?”, moare sufletul.

I-ar da mii de picaturi dar nu este ploaia ei, a mintit.

“Nu ma lasa norii, sunt prea negri…”.

“Ah, ce-as rupe norii…”, geme sufletul.

Natura plange.

Zana rade.

Sufletul moare.