Se lasă frig, apare un nor,
Mă tot intreb: cum să omor
Lumina ce mă înconjoară,
Într-o secundă, să nu doară ?
Nu plouă dar e ceață acum,
Mă tot întreb: cum să fac scrum
Pădurea, iarba, chiar și luna ?
(”într-o clipită!”, șopti lumea).
Se lasă frig, apare-o stea,
Mă tot întreb: de ce-s pe ea
Înconjurat de flori și sânge ?
Mă uit în jos: doar mama plânge.
Primăvară, muguri, zăpadă rătăcită, fotografii la munte, suflet lipsă şi peste tot se îmbracă soarele.
Am făcut o înţelegere cu brânduşele: pentru fiecare şedinţă de fotografiat, plantez un ghiocel lângă ele.
„Îmi doresc să găsesc pe drum cuiburi cu berze aşezate la soare şi cai albi.”. Cine a spus asta?
…Nu găsesc sufletul lipsă. L-am căutat printre rânduri, printre poze şi printre munţi. Nu vrea să apară odată cu primăvara. L-am zărit la un moment dat, însă era doar în trecere. Stătea cu spatele la mine, oricum.
Dacă brânduşele au fost de acord să negociem, voi face la fel cu vântul ce adie peste mirişte. O să-i propun să mă ducă repede peste nori, să ajung sufletul. În schimb îi voi da partea mea de grădină, acolo unde am ascuns arcul făcut de bunicul. Să se joace acolo, dacă o vrea. Eu vreau doar să găsesc sufletul.
O rază mi-a spus ieri că mă poate ajuta să intru în audienţă la soare. Îl cunoaşte bine, spunea. M-am tot gândit ce să-i dau dar nu mai am decât nişte foi albe, pregătite pentru seară. Nu ştiu, o să reflectez.
Cineva din pădure mi-a zis că a văzut sufletul. Era tot în trecere. La fel ca primăvara, brânduşele, vântul, berzele, soarele, gândurile. Nu mai negociez nimic. O să aştept seara. Am nişte foi albe şi o să mă învelesc cu ele. Sufletul poate să aştepte. O să ne întâlnim, oricum.
Peste tot se îmbracă soarele. Uşor, uşor o să fie cald.
Mă zbat prin negura pustie,
Văd îngeri, stele, ploi o mie,
Implor secundele să treacă
Prin haosul din fruntea-mi seacă.
Mă cert cu lacrima amară
Căzută încet din nopți de ceară
Și urc pustiu pe munți de ceață
Să beau venin și flori de gheață.
Iar suflul vântului mi-aduce
Un diabolic iz de cruce
Și strig la umbrele din mine
Să mă ajute, să m-aline…
Doar luna râde trist și rece,
Rugându-mi visele să plece
În haosul din fruntea-mi seacă…
Implor secundele să treacă.
-Ce faci, Frantz?
-Hm…
-Mă auzi?
-Da.
-Am mai descoperit ceva…
-Bravo!
-Sunt singur…
-Trece.
-Nu știi cum este.
-Se mai întâmplă.
-Nu știi…
-Ninge?
-Uneori. Acum e frig.
-Dar tu creezi…
-Și ce dacă?
-Vei ajunge mare.
-Nu știi cum e…
-Trece.
-Acum ninge.
-Hm…
-Frantz…
-Zi!
-Mă auzi?
-Uneori. Când ninge.
-Sunt singur…
-Vreau să scriu o carte despre bunica.
-Eu te citesc, să ştii…
-Mă flatezi.
-Să fii sănătos.
-Ne mai auzim.
-Dacă zici tu…Te las, atunci.
În memoria lui Nicolae Bogdan Iulian, Diplomat Doctor Inginer, plecat dintre cei vii pe 24 februarie 2009, la numai 29 de ani. Să-i fie țărâna ușoară!
Departe de febra Oscar-urilor, weekend-ul ce tocmai s-a încheiat am avut răbdarea să duc la bun sfârşit vizionarea unui film deja trecut, pe numele lui de afiş, Marco Polo – producţie 2007. Deloc greu de intuit, filmul prezintă, într-o manieră uşor romantică sau puternic hollywood-iană, sau invers, aventurile pe care exploratorul din titlu le-a avut prin extremul orient.
Ce m-a foarte amuzat, ca să zic aşa, la acest film a fost faptul că rolul marelui han Kublai Khan nu a fost interpretat de un actor de origine asiatică, aşa cum ar fi impus un asemenea rol, el fiind interpretat de unul din acei actori care au facut carieră în filmele poliţiste din postura de şef de secţie corupt pus la punct de super-eroul de ocazie. Brian Dennehy, căci despre el este vorba, este într-adevăr un actor originar din est, dar din estul Statelor Unite.
Adică de la ultimul sclav figurant până la împărăteasă pui în roluri actori de origine asiatică, iar în rolul ditamai hanului mongol, pentru mai multă autencitate, pui un american get-beget!? Bine că nu l-au desemnat pe Wesley Snipes în rolul hanului. Sau, ca să fie treaba treabă, pe Nicole Kidman. Sunt convins că şi ei ar fi dat tot ce-ar fi putut pentru acest rol.
Serios acum, scenele în care urmaşul lui Gingis Han îl cataloghează pe tânărul veneţian, Marco Polo, ca fiind barbar sunt de-a dreptul ridicole. În asemenea condiţii, cred că ar fi fost mult mai rezonabil dacă şi rolul lui Marco Polo era interpretat de Jackie Chan, de exemplu.
Ieri s-au împlinit 159 de ani de la naşterea celui mai învăţat la bac poet român. Luceafărul său, cele cinci scrisori fără destinatar, nuferii, florile albastre, somnoroasele păsărele dar şi fluturii geniului său pustiu, frăgezimea iubitei şi dialogurile sale cu codrul, visurile în visurile ale lui Dionis şi alte numeroase teme ale operei sale au constituit în decursul anilor subiectul de studiu a numeroase generaţii, de la mici învăţăcei pînă la mari erudiţi în ale literaturii române.
Marele merit al lui Eminescu este, aşa cum au mai spus-o şi alţii, că a fost primul poet care a reuşit să dea savoare limbii române. El a fost primul bucătar recunoscut de grai românesc. Nu interesază cum a prestat el la celelalte limbi; la limba română a stat al dracului de bine. Şi chiar şi dincolo de acest merit, Mihăiţă rămâne unul dintre cei mai mari poeţi români.
Aş zice că românul s-a născut poet de la Eminescu încoace. Dar înainte de a se evidenţia ca poet, românul se regăseşte perfect în personajele atât de actualului Caragiale. Dacă s-ar (re)pune problema unui scriitor naţional, Caragiale ar trebui să fie acela.
De fapt, cel mai mare “defect” al lui Eminescu în momentul actual este că dăinuie în mintea românului de rând drept cel mai mare poet naţional. Desigur, nu poate fi vorba de un defect în adevăratul sens al cuvântului câtă vreme această distincţie nu şi-a acordat-o singur. Au fost alţi cunoscători, în cu totul şi cu totul altă epocă, care l-au urcat pe acest soclu. Însă mistificarea poetului Eminescu şi a operei sale a început deja să cunoască reversul medaliei. E limpede că nici un mare poet nu se aseamănă cu altul, dar parcă nimeni nu mai are loc de Eminescu în literatura română. Ori nu este chiar aşa. Lasaţi-l pe Eminescu să să-şi recapete profunzimea!
Totuşi, ţinând cont că ieri a fost ziua în care Eminescu ar fi împlinit 159 de ani, îi urăm ca pe viitor copiii să-i înveţe cât mai multe poezii, opera lui să fie subiectul a cât mai multor teze la română şi a cât mai numeroase lucrări de dizertaţie şi, desigur, îi urăm să rămână în continuare muza lui Adrian Păunescu.
Pe neaşteptate se lăsă frigul. Toamna se retrage uşor, uşor printre cablurile de pe stâlpii din oraş, legănând enervant cele câteva zburătoare ameţite de antene şi smog iar soarele, amorţit de norii de praf, a început să-şi ascută dinţii. Hârtiile de pe trotuare sunt tulburate matinal de adierea finalului de anotimp, stricându-le somnul nefericiţilor care dorm pe băncile din parc. Coloanele de maşini respiră din ce în ce mai greu aerul părăsit de frunze, ajunse acum sub stratul de noroi modelat de ploaie. Feţe tencuite şi picioare lăcuite apasă trotuarele colorate de chiştoace, pungi cu multinaţionale şi frânturi de presă mediocră, îndreptându-se către cuiburile încărcate cu dureri de spate şi colesterol. Timpul se prelinge rătăcit către capătul cadranului, grăbind umbrele să-şi împingă stăpânii peste peisaj…Un suflet, apăsat de-o lacrimă bătrână, îşi doreşte firav iarna. O perioadă, zăpada va uita de toate…
Cea de-a 18 ediţie a Festivalul Naţional de Teatru a debutat sâmbătă cu spectacolul Sunetul tăcerii, în regia lui Alvis Hermanis. Întâmplarea fericită a făcut să mă aflu acolo.
Montat pe muzica celor de la Simon and Garfunkel, spectacolul oferă o variantă a vieţii tinerilor anilor ’60, într-un cadru în care promiscuitatea si libertinajul pălesc în faţa forţei purificatoare a muzicii. Muzica devine şi substituentul perfect al cuvintelor pe tot parcursul unei piesei în care actorii nu rostesc niciun cuvânt.
Până mai ieri, întreaga durată a unei piese de teatru era ca o adevărată vânătoare a elementului artistic: căutam simboluri, identificam tot felul de artificii tehnice, urmăream îndeaproape jocul actorilor, punând în funcţiune toate rotiţele din dotare, în încercarea de a pătrunde, atît cât pot, cât mai multe din dedesubturile spectacolului. Sâmbătă seara a fost altfel. Am asistat la un spectacol care m-a confiscat preţ de mai bine de trei ore. Întreaga informaţie brută, receptată pe un canal de comunicaţie aflat în plan secundar, afiliat subconştientului, încă pluteşte în tumultul trăirilor răscolite frontal de piesă. Probabil că, odată cu decantarea ei, va ieşi la suprafaţă şi o altă perspectivă asupra spectacolului. Se pare însă că va mai dura ceva…
Nu demult l-am auzit pe regizorul Andrei Şerban, la discuţia cu publicul purtată imediat după încheierea spectacolului Spovedanie la Tanacu, pus în scenă în iulie anul acesta, la Teatrul Odeon, afirmând că teatrul trebuie în primul rând perceput cu inima şi apoi cu mintea; că în timpul unei piese de teatru trebuie să ne descotorosim de acel poliţist care este mintea şi trebuie să ne lăsăm pradă primului impuls, primei simţiri. Era un lucru pe care îl împărtăşeam întru totul dar m-aş fi minţit dacă aş fi pretins că m-ar fi încercat până atunci. Teatrul nu-mi străfulgerase direct în suflet decât în timide încercări. Poate că subiectele clasice dezbătute în majoritatea spectacolelor nu au avut forţa necesară;sau poate că nici unul dintre ele n-a avut cheiţa.
Sunetul tăcerii a avut de la bun început câteva elemente care mi-au alertat receptorii emoţionali. Un spectacol în care unica voce este muzica, poate fi capabil să işte punţi nemaiîntâlnite. Cu atât mai mult cu cât muzica e semnată de Simon and Garfunkel, o trupă cu o mare încărcătură, despre care regizorul spunea că reprezintă „utopia absolută, sentimentele romantice ale anilor ’60”. Apoi ideea de bază a spectacolului: imaginarea unor momente ale anilor ’60. De multe ori mi-am dorit ca proiecţiile mele în raport cu anii aceia să prindă viaţă. Spectacolul de ieri a fost o mostră vie a acestor proiecţii, o materializare pe care am socotit-o multă vreme de-a dreptul imposibilă.
Închei lăsându-vă în compania melodiei care a completat în final şi ciclul spectacolului, Simon and Garfunkel – Bridge Over Troubled Water:
Filip ar vrea să doarmă. Să aibă o cameră doar a lui, cu razele de soare până la fereastră. Filip îşi doreşte un aşternut albastru şi răcoros, o draperie diafană şi zumzet de primăvară la orizont. Se gândeşte că l-ar primi pe Moş Ene călare pe o adiere de vânt, oferindu-i culori una după alta. Iar apoi, ascuns sub un cearceaf, ar aduna din fiecare lacrimă câte puţin, îndeajuns pentru a-şi clăti fruntea. După aceea, harnic, ar semăna răsaduri în grădina bunicilor şi-ar şterge florile de roua apărută dimineaţa, uşor, cu grijă la fiecare petală. Ar alerga apoi pe câmp, până la râu, să-şi spele mâinile iar mai apoi, mergând în sus, către izvor, Filip ar vrea să caute trifoi cu patru foi. L-ar pune în ierbar şi l-ar ţine o veşnicie. Apoi, ar dormi. Filip este obosit în visul său. Este obosit de visul său. Ar sta întins pe covorul de verde, cu gândul la stele şi privirea către apus. Filip visează să nu se trezească. Cel puţin, nu acum.
Pierzi intr-o clipa tot ce simti
Si mii de ganduri spun ca minti
Ca te ascunzi si negi un sentiment,
Ca te prefaci indiferent,
Cand tu in val de lacrimi te transformi
Si in iubirea ei ai vrea s-adormi
Si sa visezi la ce-ai avut..
La dragostea de la-nceput.
Sa inozi iar ata e prea greu,
Si de la capat n-o poti lua mereu
Cu un alt chip ce nu-i al ei.
Dar niciodata n-o sa vrei
Tu, sa renunti la amintire,
La unica ta clipa de iubire.
Vei recladi in gand ce-a fost
Chiar daca pare fara rost…
Caci sufletu-mi ce acum traieste afara
Intr-o imensa clipa glaciara
Departe de-al meu trup, un cub de gheata,
In amintiri gaseste … o speranta!
P.S. Speranta nu-i cum nici ea nu e nici eu nu. Vom cauta la nesfarsit dar nu pe noi ci doua flacari sa topeasca amintiri si sa caleasca al nostru suflet pentru noi dezamagiri.