O cameră gri, cu pereți negri spre bază și cu o fereastră având draperia obosită de apus, adăpostește egoist sfârșitul unui vis. Pe un pat încovoiat de gânduri sărace, ascuns undeva afară din calea ferestrei, Filip privește înalt către tavan, căutând încăpățânat cerul de dincolo. Ușa metalică groasă, în ton cu singura piesă de mobilier-un raft ruginit, cu două sertare-îi blochează orice tentativă de a găsi timpul uitat afară. Filip simte cum mirosul fad de mucegai îl năpădește ușor dar pare împăcat cu ideea de frig, ucigând fiecare lacrimă cre încearcă să-i spele obrazul apăsat de trecut. E singur, așa cum diabolic și-a dorit în adâncul său toată viață. Luminile din drumu-i au fost stinse rând pe rând de sorți iar acum este aproape de a se opri și el. Boala care și-a găsit sursa de putere în gâtul său îi oferă șansa unui final crud, plin de monștri iar Filip îl așteaptă mut.
Când a pășit pentru prima oară la mormântul iubitei sale, Filip s-a închipuit într-o viață paralelă, în care trebuia să plătească toate polițele datoare norocului de până atunci și din care spera să iasă cât mai curând. Nu a fost așa. Au trecut mai bine de doi ani până a realizat că jumătate din el a murit. În tot acest timp nopți fără culoare și pline de fantasme de necuprins i-au modelat fiecare clipă a existenței. Deja, în universul lui din ce în ce mai greu de pătruns, iarna părea că devine zâna stăpână, înghețându-i forțat orice colțișor inundat de imaginea trecutului. Fiecare zi devenise o speranță a finalului de drum. Fără să-și dea seama, doamna rece a nopții era din ce în ce mai aproape.
Durerea fizică a secat din Filip orice urmă de om iar îngerul său îl chinuie încă, refuzând să-i pună mâna peste pleoape. În mintea lui totul e gri, întocmai ca zidurile camerei, apus după apus, minut după minut și geamăt după geamăt. Filip caută neobosit înaltul, ultima speranță rămasă ancorată în privirea lui seacă. A lăsat totul departe, ștergând fiecare urmă a pașilor desenați pe calea albă din spatele ochilor săi. Cu fiecare răsărit, zidurile se apropie din ce în ce mai mult de de el, sufocând în tăcere vreun cuvânt uitat pe margine de gând. Deasupra, tavanul se încăpățânează să rămână la locul lui. Mai urmează încă o noapte…
Ultima floare își găsi drumul către creștetul acoperit de pământ al lui Filip. Un nor rătăcit de vânturi lăsă un strop de durere peste peisajul încărcat de cruci, căutând mai apoi un alt tablou secătuit de viață. Filip, fericit în adâncuri, și-a regăsit primăvara părăsită în amintiri. Apusul, ușor, se întinde peste orizont, semănând liniște în cer. Filip, triumfător, a învins.
Sunt obosit. Am obosit să mă implic în lucruri fără sens, în job, în false priorităţi. Am început să uit vântul peste obraji, valurile dintre degetele de la picioare şi alcoolul care se lasă încet în picioarele bătute de soare. Acum sunt înconjurat de neoane, de calculatoare care respiră greu şi de aer condiţionat. Am uitat cum se aude viaţa discretă a celor din jur, cum orăcăie fără sens copiii şi cum nu ştii cât este ceasul. Acum totul este în contratimp, totul este pe fugă ca să nu pierdem ceva. Atunci aveam timp de slow-food, de muzică, de citit, de albume de artă, de bere, de ţigara de după. Acum nu am timp de mine, timpul meu este de vânzare, eu sunt de vânzare şi nu mai sunt eu. Atunci totul se derula încet, viaţa merita să fie rumegată, prietenii să fie ascultaţi şi lumea pulsa în ritmul meu. Acum totul se mişcă prea repede, viaţa fuge pe lângă noi, lumea pulsează într-un ritm dement. Atunci găseam oamenii cu scântei în priviri, cu patimi, cu dorinţe. Astăzi văd oameni goi, oameni care vor acum, aici şi repede. Atunci vedeam culorile, frumosul, lucrurile deveneau incet. Acum oamenii sunt opaci, fără conţinut, cu interese mărunte şi mereu grăbiţi.
