Prima rază de lumină l-a învăluit în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. S-a luptat din prima clipă, căutând cu ardoare hrana începutului de drum. Destinul începuse deja să-i modeleze orizontul…

   …După ce ultima zăpadă părăsi umerii uriaşului munte, totul ieşi la viaţă. Florile se întreceau în a picta fiecare colţişor năpădit de verdeaţă, cerul era brăzdat de bătrânii vulturi care scrutau stâncile golaşe, brazii îşi scuturau cetina de hainele ponosite ale anotimpului ce tocmai plecase, în timp ce soarele căuta să pătrundă şi pe lângă cel mai mic firicel de iarbă. Râul ce brăzda mijlocul văii se grăbea să cuprindă toţi bolovanii care îndrăzneau să-i iasă în cale iar micile zburătoare ieşite din scoarţa copacilor se amestecau printre stropii aruncaţi deasupra apei. În mijlocul lor, nepăsător, apăru el. Ieşise din marginea pădurii, singur, încercând parcă să se ferească de zumzetul din jur. În ochii săi încă se putea vedea amintirea mamei sale, înghiţită de marea albă. Nu a ştiut ce înseamnă atunci, până când fraţii săi nu începură să tulbure liniştea nopţii cu urletele lor, dispărând apoi, unul câte unul, în zarea întunecată. Acum nu mai avea nevoie de cele din urmă, fiecare zi oferindu-i încă o şansă de supravieţuire. Crescuse, blana fiindu-i tot mai băţoasa, fiecare zi lăsându-şi într-un fel semnele pe ea. Era doar el acolo, şi uneori muntele părea că-i dă puţin câte puţin din măreţia lui…

   Şi au trecut anotimpurile unul câte unul, an de an, valea urmând de fiecare dată acelaşi şi acelaşi ritual. Nopţile începură să-l surprindă tânjind către o stea ce părea că-i şopteşte alinare. A vânat, s-a luptat, a supravieţuit. Soarta nu i-a hărăzit urmaşi, pedepsindu-l, parcă, pentru tovărăşia sa cu muntele. Steaua îl chema, însă, noapte de noapte. Iar el a chemat-o lună după lună.

   …Prima atingere l-a surprins în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. A mulţumit ultimei clipe, căutând rece capătul de drum. Steaua lui începuse deja să-l ridice senin…