Noi votăm, voi nu gândiţi!

• Editorial, Frustrări din cartier •

Românul s-a născut să fie şef. Şef, şefuţ, şefuloi, manager (mai nou), sunt apelative pe care băştinaşii carpatini şi bărăgănieni le adoră. Idealul în viaţă, pe lângă mocangeală sau tone de bani, este postura de a da ordine de pe ultima treaptă a societăţii şi a răspunde cu replici de genul „că aşa vreau eu”. Intrând în detalii, ordinul se execută, nu se discută.

Făcând o paralelă cu perioada acestor zile, am remarcat diverşi indivizi care îşi arogă dreptul de a da ordine. Cei care acuză dictatura, dictează. În plus de acest lucru, răpesc turmei dreptul de a discerne şi de a gândi în vreun fel. Sunt şefii supremi, liderii de haită, masculii alfa ai unei societăţi oricum plină de răni iar cei care le aspiră balele trebuie să-i ia ca model unic şi pozitiv. „Că aşa vreau eu” devine similar cu „aşa spun eu”, „aşa e cel mai bine”, „aşa trebuie”, „aşa, clar?”. Trăiţi, măreţilor!

Alegerile reprezintă opţiunea poporului de a-şi alege reprezentanţii legiuitori sau liderii de opinie. Alegerile dau ocazia electoratului să pună în balanţă cele bune şi cele rele, să-şi scarmene bine neuronii înainte de a consuma tuşul pe buletinul de vot. Alegerile, aşa cum spuneam, dau ocazia apariţiei unor noi şefi sau păstrarea celor vechi. Din păcate, există un circuit închis, în care şefii votează şefi. Nesimţirea de a dicta norodului cu cine să opteze nu este cu nimic mai presus decât dictatura politică. Şi când te gândeşti că aceşti oameni îşi autodeclară aura de salvatori ai neamului, pe cine să mai crezi?

Compania

• Frustrări din cartier, Promo •

Motto: Copiii şefilor noştri vor fi şefii copiilor noştri

Prima întrebare care iţi vine în cap este legată de titlu. Compania? De ce Compania?

Ce este o companie? O companie este o firma mai mare. Adică ceva imens. Dacă este să extrapolam, ceva la dimensiunile unei ţări.

Şi ce face o companie? Păi cam ce face o firmă. Produce bani.

Dar din ce produce bani? Păi din exploatarea resurselor.

Pai şi care ar fi resursele? Păi vreo 20 de milioane de fraieri.

Şi cum funcţionează o companie? Păi simplu: o companie are management şi executanţi. Managementul spune ce trebuie făcut şi executanţii fac.

Bine, dar modelul este clasic. Adică s-a întâmplat aşa şi pe vremea comunismului şi pe vremea capitaliştilor, se întâmplă şi în America.

Ce ne face diferiţi?

Păi diferiţi ne face o data lipsa de direcţie. Un management trebuie să ştie unde se îndreaptă lucrurile. Ori nu se pune problema. Direcţia este învârtitul împrejurul cozii.

Asemănarea este că aceeaşi oameni din timpul comunismului ne conduc şi acum. Cu alte cuvinte, în capitalism, dacă ceva funcţionează prost, schimbi, ori nu aşa se pune problema la noi.

Şi ar mai fi o mică diferenţă. După 2000 de ani de civilizaţie omenirea a descoperit cuvântul LIBERTATE. Cuvânt pe care românii l-au gustat şase luni, între ianuarie 1990 şi iunie 1990. Atunci a început să funcţioneze Compania şi sfârşitul unui vis frumos numit STAT DE DREPT.

Care este diferenţa între o companie şi un STAT DE DREPT?

Un mic salt ar fi istoria Europei de vest şi a Americii de Nord.

Un alt exemplu ar fi sentimentul de libertate. Le doresc românilor din toată inima să aibă acest sentiment, dar nu se pune problema. Să simţi că poţi să faci ce vrei, că eşti respectat, că eşti protejat.

Să revenim la normalitate. Într-o companie, primul lucru făcut atunci când te angajezi este să ţi se citească obligaţiile. Sunt foarte curios. Citiţi Constituţia României şi verificaţi când apare prima data cuvântul obligaţie.

Este o diferenţa enormă între visurile de acuma douăzeci de ani şi realitatea existentă.

România funcţionează ca o companie. Trebuie să producă profit.

Sunt nişte şmecheri care deţin 90% din resurse şi restul 10% din resurse. Acesta ar fi un sistem economic apropriat de clasic (clasic este 80/20).

Diferenţa o fac drepturile.

Dreptul la libera exprimare a fost impus ca o măsură de forţă majoră în relaţiile internaţionale dintre România şi Europa de Vest şi USA. Altfel nu am fi avut acest drept. A fost o condiţie obligatorie pe care Compania acceptat-o pentru existenta ei.

Dar să mai vorbim despre drepturi. Vă simţiţi în siguranţă pe străzi? Vă simţiţi trataţi cu respect?

Că am vorbit de respect. Este cel mai luat în batjocură cuvânt în România şi cel mai considerat în societăţile occidentale.

Un om care are respect este pe jumate liber. Ori Compania nu face aceasta greşeală. Ea are nevoie de executanţi, nu de oameni liberi.

Dacă vinzi la un chioşc, dacă lucrezi la început ca şi absolvent al unei facultăţi, dacă conduci un proiect. OK. Sunt trei tipuri de oameni din trei straturi sociale diferite. Întrebarea mea este: ai sentimentul că eşti respectat pentru ceea ce faci? Ai sentimentul de colaborare? Mă refer la ceva de genul care se întâmplă zilnic, nu când faci o chestie extraordinară.

Oricât ar suna de abstract, acestea sunt bazele unei societăţi occidentale funcţionale. Indiferent câţi bani ai sau nu ai, eşti respectat, eşti încurajat, eşti protejat. Aceste lucruri se întâmplă într-un STAT DE DREPT şi nu într-o companie.

Din punctul meu de vedere, la nivel de organizare socială, România a făcut un salt spre Evul Mediu. Aveţi dreptate, avem maşini, calculatoare şi conţopişti în guvern. Dar vă întreb… Dar despre relaţiile umane?

În Evul Mediu erau relaţii de vasalitate. Adică domnul mi-a făcut ceva, eu îi sunt obligat. Clasele sociale erau împărţite în două. Nobili şi ţărănimea.

Să luăm relaţiile sociale din România. Păi avem două clase sociale. Şmecheri şi fraieri, iar relaţiile între oameni sunt … o mână spală pe alta? Adică nobleţea obligă? Care e diferenţa?

La comunism am renunţat de bună voie. Capitalism nu prea am vrut.

Şi ce a mai rămas? Feudalism.

În final, toţi ştim din istoria care ne-a fost băgată pe gât la şcoală că sunt nişte oameni (în cărţile de istorie se numesc eroi) care au luptat pentru un singur lucru LIBERTATE (Compania încearcă să îi înece în patriotism).

Gândiţi-vă la un singur lucru. Vreţi să fiţi oameni liberi sau angajaţi la o firmă?

Horea

Referendumul ca piesă a puzzle-ului electoral

• Editorial, Frustrări din cartier •

Primul tur al alegerilor prezidenţiale a trecut. Numărătoarea voturilor s-a finalizat. Fără surprize. Cei doi lideri politici care erau anunţaţi de sondajele electorale cu cele mai mari şanse pentru cel de-al doilea tur au intrat în finală la o diferenţă destul de strânsă. Febra creată artificial în jurul acestor alegeri prezidenţiale a făcut uitat faptul că electoratul este chemat la vot doar pentru alegerea preşedintelui, configuraţia parlamentară fiind deja definită pentru următorii trei ani.

Singura surpriză plăcută, dar nu şi benefică aş adăuga, a fost prezenţa neaşteptat de mare la vot. Cele peste cincizeci de procente date de prezenţa la vot au făcut ca referendumul iniţiat de preşedinte pentru reducerea numărului de parlamentari şi adoptarea unei forme de parlament unicameral să fie validat. Cei 88,84% care au votat pentru reducerea numărului de parlamentari dar şi cei 77,78% care au spus da în chestiunea cu privire la adoptarea unei forme de parlament unicameral (procente stabilite după centralizarea rezultatelor din 99,81% din secţiile de votare), acoperă toată plaja simpatiilor politice. Acest lucru relevă un lucru indiscutabil. Românii nu au încredere în parlamentari şi implicit în Parlament ca instituţie a statului.

Privind retrospectiv, există suficient de multe motive care au cauzat această reacţie în masă. Parlamentul este populat şi animat în mare măsură de personaje ce provin din vechea nomenclatură comunistă al căror numitor comun este proliferarea afacerilor proprii şi conservarea statutului ce le facilitează acest avantaj. De la ieşirea din scenă de acum douăzeci de ani a Marii Adunări Naţionale şi apariţia unei instituţii democratice ca cea a Parlamentului, oamenii au auzit şi propagat sistematic aceeaşi propoziţie: toţi parlamentarii sunt nişte hoţi. Ca atare, la referendum majoritatea a pus ştampila de DA fără a sta prea mult pe gânduri.

Întrebarea care se pune este câţi dintre aceşti descumpăniţi politici ştiu exact care este rolul parlamentului într-un stat de drept? Câţi ştiu diferenţele dintre un parlament unicameral şi unul bicameral? Câţi ştiu ce presupune noţiunea de separare a puterilor în stat? Câţi sunt conştienţi de faptul că o concentrare a puterii într-o singură direcţie nu este benefică democraţiei? Câţi şi-au pus problema că un parlament unicameral se poate aplica cu succes într-o societate cu o tradiţie îndelungată a democraţiei şi nu într-o societate încă în plin proces de epurare socio-politică?

Personal nu am nimic împotriva reducerii numărului de parlamentari sau împotriva restructurării Parlamentului. Dar dacă se consideră că se impun astfel de modificări, să se recurgă la un asemenea proces într-un context adecvat şi nu să se facă uz de opţiunea referendumului ca mijloc de campanie electorală. Modificarea Constituţiei e nevoie a fi făcută în deplină cunoştinţă de cauză de câtre oameni calificaţi, cu o asiduă informare a populaţiei şi sub o strictă supraveghere a procesului din partea societăţii civile. Ce programe de informare a populaţiei au fost făcute în acest sens de către televiziunea publică sau de câtre celelalte televiziuni? E drept că referendumul a avut doar un caracter consultativ şi că atenţia mass-mediei s-a canalizat îndeosebi spre alegerile prezidenţiale, însă modul în care majoritatea electoratului activ şi-a exprimat opţiunea cu privire la această chestiune, aproape în necunoştinţă de cauză, nu este deloc unul liniştitor.

Când e destul?

• Frustrări din cartier, Promo •

Căutând inspiraţia mult dorită, am încercat să citesc tabloidele de succes ale unui popor mediocru. M-a uimit cât de consecvent este subiectul “ţâţe”. De vedete, de viitoare vedete, de bărbaţi transformaţi în fetiţe, nu contează, ţâţe să fie. Mulaje de ţâţe ale unor vedete apărute pentru singurul talent de a fi bisexuale, scoase la licitaţie în scopuri caritabile. Nu contează, tot ţâţe…

Louis Vuitton îşi prezintă noua colecţie de bijuterii în acelaşi tabloid şi… ce să vezi…o pereche de sâni, ce-i drept frumoşi. Eu nu am observat bijuteriile decât după ce am citit titlul articolului.

Acum, din prisma unei femei cu un bust nu prea generos, mă întrebam de ce se pune atât de mult accent pe acest accesoriu; spun accesoriu deoarece nu mai reprezintă de mult o parte a unui corp. Mă rog, invidii…

De ce se investeşte atâta hârtie şi peliculă pe acest lucru? Oare avem o naţie de bărbaţi care au avut refuzate aceste imagini şi explicaţii asupra corpului omenesc de mici copii până la maturitate, oare mamele lor nu au făcut niciodată baie cu ei, să poată vedea diferenţele şi să le înţeleagă?

Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt deloc o persoană pudică, dar deja ajungi să te saturi de aceste lucruri. Vorbesc în numele meu, că uitându-mă la colegii de birou, văd că nu se satură.

Mă gândesc, dacă deţineam şi eu o pereche de asemenea accesorii, ajungeam mai departe în viaţă? Aveam mai multe beneficii? Răspunsul a venit din partea celor de lângă mine: “Da… ţâţe… ţâţe…”

Şi de ce nu sunt tabloidele pline de penisuri, de exemplu? Nu studiile au arătat că sunt de patru ori mai multe femei decât bărbaţi ? Chiar ni s-au dat peste cap valorile, nouă femeilor ? Eu vreau să văd trupuri de bărbaţi bine făcuţi, cu bărbăţiile la vedere, schimbând o roată, gătind o ciulama sau chiar prezentând dezbrăcaţi rubrica meteo. Un băiat cu recuzita bine pusă la punct nu ar mai avea nevoie de telescop pentru a arăta gradele şi zonele ţării. Aşa da spectacol…

Fetelor… trebuie să facem revoluţie! Nu mai vrem ţâţe în ziare, vrem penisuri! Sau sunt singura cu astfel de dorinţe?

Ar trebui să mă semnez anonim la acest articol. Să nu le vină masculilor vreo idee să mă tragă la răspundere dacă devenim un popor cu altfel de valori expuse public decât cele anatomice.

Diana

Apariţii şi alegeri

• Frustrări din cartier, Promo •

Credeam că au dispărut. Cel puţin din capitală Sau cel puţin că şi-au schimbat cursul vieţii şi astfel s-au transformat în cu totul altceva. Ce-i drept, urmărindu-le comportamentul, nu îi mai recunoşti. Îi vezi grupuri, dar tot mai rar, atât de trişti, de înceţi, de încorsetaţi de cuvintele şi acţiunile altora, încât nu iţi vine să crezi că sunt ceea ce lumea spune că sunt. Şi oricum, sunt din ce în ce mai rar văzuţi. Dar ne-am obişnuit, cred că am uitat şi noi cum ar trebui să fie.

Păcat. Când eram copil, toată lumea se bucura să îi vadă liberi, fără constrângeri, bucurându-se de viaţă şi de spaţiul oferit. Aveau tot ce îşi doreau, aveau locul lor în spaţiu şi timp, recunoscut şi protejat din umbră, nu erau nevoiţi să le fie frică, sa fie păziţi, să fie ţinuţi captivi. Acum, cei care îi mai au, stau cu grijă, nu îi mai lasă liberi, nu îi lasă să se descopere, să se cunoască, să greşească, astfel transformându-se în ceea ce noi, azi nu mai recunoaştem. Dar ne-am obişnuit.

Cei mai buni prieteni şi protectori le erau străzile, Soarele, Luna, cerul albastru, zăpada, Mama Natură, Infinitul şi cei asemeni lor. Lumea era a lor şi nimeni nu contesta acest lucru. Acum, cei mai buni prieteni s-au transformat în praf, mizerie, frică, constrângeri, limitări, imitaţii şi iluzii, semeni ireali şi virtuali.

Credeam că au dispărut. Îmi părea rău de ei. Bucurau pe toata lumea, cu glasul lor, cu lumea lor, cu imaginea lor, cu jocul lor.

Dar i-am redescoperit, într-o zonă a capitalei de care nu ştiam nimic. Acolo îşi primesc din nou drepturile, acolo se bucura iar de tot ce ne-am bucurat şi noi, copii fiind. Se bucură de libertate, de curăţenie, de coloratul pe asfalt, se bucură unii de alţii, fără să le fie frică, fără a avea gardieni, fără a fi limitaţi sau afectaţi de monstrul ce l-am creat în jurul lor, tipul de “viaţă modernă”.

Ei sunt copiii, lăsaţi să fie copii, lăsaţi să se bucure de orice alegere, lăsaţi să se joace, să alerge, să greşească, necondiţionaţi de statul în casă din cauza mizeriilor, fricilor şi temerilor “celor mari”.

Dacă mă impresionează un astfel de fenomen, devenit rar ce-i drept, stau şi mă întreb cât de schilodită e imaginea noastră despre viaţă? Cât de degradate ne sunt trăirile şi vieţile? Cu ce drept spunem că ştim să trăim?

Dacă toţi ar vedea cum am văzut eu, dacă toţi şi-ar deschide sufletele şi cu adevărat ar vedea aceste lucruri “banale”, poate lumea ar învăţa să se schimbe, să se îndrepte, să se bucure.

O singura şansă mai avem să ne bucuram de viaţă: să lăsăm copiii să ne înveţe să trăim curat! Ce vom alege în final?

Diana Cereşmiş

Le-Odă lor, profesorilor

• Frustrări din cartier, Promo •

Am primit pe adresa redacţiei o epistolă electronică de la unul din politehniştii încă urmăriţi de fantomele trecutului. Episodul pilot al acestui vis urât ce a poposit în căsuţa noastră de mail pentru a-şi odihni puţin săgeţile înainte de a vă fi dat şi vouă spre lecturare, îşi trage seva din experienţa anilor de studenţie, mai precis din relaţia cu dihania botezată Facultate sau cu însuşi Răul personificat, experienţă care supurează acelaşi gust amar împărtăşit de majoritatea politehniştilor, ce îţi inundă fiinţa de frustrare asemenea sângelui nerăzbunat din tragediile antice.

Doamnelor, domnişoarelor, domnilor, politehniştilor, să curgă lectura. Atenţie, orice asemănare cu personaje reale nu este deloc întâmplătoare.

Scopul acestui articol este să demoleze „superioritatea” învăţământului universitar românesc,

Astăzi vom începe cu Universitatea Politehnica Bucureşti, Facultatea de Automatică.
Iar invitatul nostru va fi „domnul” X.
Ups, deja m-au trecut fiorii când i-am rostit numele.
Pentru că X îşi bazează ştiinţa pe frică.
Toţi studenţii care intră în facultate sunt vinovaţi, iar el este jupânul care taie şi spânzură.
Facultatea este moşia lui şi target-ul final este patul lui Procust.
Indiferent cât ştii când intri în facultate, la sfârşit trebuie să fii îndoctrinat de sistem.
Scopul principal este umilirea omului şi aducerea lui în stare de executant.
„Conducerea” ştie ce trebuie să facă studentul.
Menirea principală a studentului este supunerea.
Dacă eşti supus progresezi. Poate iei şi bursă.
Iniţiativele sunt rele. Iniţiativele pot răsturna un sistem.
Sistem datorită căruia ei rezistă.
Ştiinţa este de prin anii ’60 dar cui dracului îi pasă…
Părinţii îşi trimit copiii la facultate. Vor ca şi copiii lor să reuşească în viaţă.
Le dau bani, cu greu strânşi, iar copiii lor trebuie doar să se ducă la facultate să înveţe.
Dar copiii, când merg la facultate, dau de X.
Specialitatea lui este să distrugă omul.
De o viaţă face asta şi se pricepe bine.
Ideea este simplă. Cu cât te comporţi mai rău cu un om cu atâta îţi va fi mai supus.
Iar feedback nu există. Poate să facă ce vrea el. Este stăpânul absolut.
Trebuie doar să dea în studenţi.
Primul discurs al lui X este că nu ştiţi nimic.(Poate că acesta este chiar scopul pentru care am venit?…)
Următorul pas este supunerea absolută. Care iese din rând este tăiat.
Dacă citiţi acest articol, interesaţi-vă puţin de rata sinuciderilor din P16, Regie. Este un subiect tabu.
Drumul în facultate este greu.
De la secretare nesimţite, încurajate de sistem, la asistenţi câini.
Dacă vezi că unuia îi merge capul, îl promovezi puţin dar îl faci câine. Câinele te protejează.
Cum faci dintr-un om de bună credinţă, câine?
Simplu. Îl laşi să facă treaba de laborator, seminarii; îl iei la un proiect din care vin bani.
Îi promiţi marea cu sarea şi ceva bani dacă lucrează.
Omul bagă mare. Dar când vin banii îi tragi ţeapa, nu îi dai nimic.
Îţi iei tu banii. În schimb, îl laşi să dea în studenţi.
Dacă prima dată nu a funcţionat, a doua oară nu are cum să dea greş.
Studentul român e vinovat.
Din momentul în care a intrat în facultate, nu are nicio şansă în afara de pupatul în cur.
Metoda promovată de sistem.
Oricum, sistemul nu are niciun instrument de măsură a calităţii.
Unitatea de măsură e bafta.
De la cursuri aberante care nu spun nimic, la o atmosferă grea de puşcărie care se scurge prin geamurile prăfuite; doar aroganţa şi dispreţul îţi aduc aminte că nu ai mâncat nimic.
Pregătirea pentru piaţa muncii se face în cămin.
Îţi iei un calculator, vorbeşti cu tovarăşii şi începi să înveţi de unu singur.
Bagi mare dacă vrei să câştigi doi lei după ce ţi-ai luat şi ultima hârtie din facultate.
Când ai scăpat şi eşti liber, te trezeşti că bei prea mult.
Funny, îţi aminteşti că la început nu îţi plăcea să bei.
Dar decât să înnebuneşti…

Schimbaţi ceva!
Horea

PS: pentru curioşi, în cazul de faţă , X = Ion Dumitrache

Armata e gunoi!

• Editorial, Frustrări din cartier •

Unul dintre puţinele lucruri utile făcute după  ’89 este şi desfiinţarea stagiului militar obligatoriu. Armata, aşa cum era înţeles să fie ea făcută până mai acum câţiva ani, nu era decât o reminiscenţă a unui fost sistem de opresiune, care, sub semnul ordinii şi disciplinei, îndobitocea şi mai tare. Nu ştiu câţi au ales din patriotism o carieră militară. Cert este că mulţi au urmat-o pentru că, nu-i aşa, armata era cea mai sigură atunci când te gândeai la un loc de muncă. În toiul restructurărilor, nu acelaşi lucru îl pot afirma şi astăzi cadre militare.

Armata, a fost şi încă mai este în opinia multora, cea mai benefică maşinărie de făcut bărbaţi pe bandă rulantă. Stagiul militar, aşa cum era satisfăcut el cu mult mai multă vreme în urmă, era într-adevăr etapa în care băiatul cu mustaţa abia mijită era luat de la coda vacii şi de sub aripa proteguitoare a mă-sii, şi era pus să ia taurul de coarne, în situaţii cu care cu care nu se mai întâlnise niciodată. Stagiul militar, fie pace sau război, era considerat hopul necesar pe care trebuia să-l treacă un flăcău pentru a deveni bărbat în toată firea.

Astăzi, când se lucrează de zor la punerea pe roate a unei armate de profesionişti, încă mai întâlnesc indivizi ce susţin că fără armată făcută eşti doar pe jumătate bărbat. În regimul în care se desfăşura până nu demult stagiul militar obligatoriu, nu ai cum să nu exclami indignat că aceasta este o tâmpenie prin excelenţă. Nu cred că este necesar să îţi iroseşti timp bun din viaţă (şase luni, un an), lăsând pe alţii să te fută la popou – la figurat, desigur – pentru a te considera pe deplin bărbat.

Cum bine remarca şi regretatul Florian Pitiş, armata uniformizează. Pe cel tâmp şi fără aspiraţii îl ridică de guler iar pe cel isteţ, care vede dincolo de limite, îl cocoşează. Şi toată această operaţiune este făcută până ce amândoi ating acelaşi nivel. Un nivel al evoluţiei sau unul al degradării; un nivelul al unei armate cu exponenţi în marea lor majoritate inapţi să poarte o armă; o armată în care cea care dictează este frustrarea unor imbecili inadaptaţi.

Nu ştiu despre voi, dar eu nu pot să nu mă amuz de fiecare dată  când cineva cu stagiul militar satisfăcut povesteşte cât de bine a dus-o el ca militar, în detrimentul altora. Nu am întâlnit o singură persoană care să admită că el chiar a pătimit în toată această perioadă. Toţi au fost ăia mai şmecheri, toţi au ştiut să se dea bine pe lângă superiori, toţi au nimerit într-un final la căldurică. Aşadar, am şi eu o întrebare? Unde sunt toţi fraierii ăia din armată dacă nici unul n-a ajuns printre noi? În patul duşmanului ori în patul puştii?

Şpaga, celula de bază a societăţii

• Editorial, Frustrări din cartier •

A da şpaga este acea acţiune pe care dacă nu o întreprinzi, te regăseşte în postura omului integru, cu buza umflată. Şpaga nu doare. Şpaga nici măcar nu înţeapă. Şpaga împacă pe toată lumea. Şpaga este suma de bani pe care o pretinzi atunci când vrei să fii om cu cineva. Şpaga îţi este pretinsă atunci când ai pretenţia ca cineva să fie om cu tine. Şpaga este o practică mutuală.

Şpaga se numără printre primele lucruri pe care le învaţă un occidental atunci când ajunge în România. Şpaga nu are culoare sau naţionalitate. Şpaga poate prinde rădăcini oriunde. Şpaga se asumă ca prim semn al adaptabilităţii.

Şpaga este cel mai eficace catalizator. Şpaga reduce considerabil timpii de aşteptare. Şpaga ajută la o mai bună desfăşurare a lucrurilor. Şpaga te translatează instant în centrul atenţiei. Şpaga te scoate la liman. Şpaga este cel mai scurt drum către reuşită.

Şpaga aduce după sine acea infracţiune inexistentă. Şpaga e unul dintre cele mai uzitate semne de punctuaţie strecurate printre literele legii. Şpaga este liantul. Şpaga este exact suma de bani de care ai nevoie pentru a putea da şpagă mai departe. Şpaga a dobândit o nepreţuită calitate, şi anume mimetismul. Şpaga poate lua subit forma unui comision, unui onorariu, unei mici atenţii. Şpaga te uşurează atunci când o dai. Şpaga te înnobilează atunci când o iei. Şpaga poate urca până la cel mai înalt nivel socio-politic. Şpaga te ridică. Şpaga te coboară doar dacă eşti fraier.

Şpaga se dă înainte pentru ca bunele intenţii să fie evidente. Şpagă se percepe după, doar între oameni de încredere. Şpaga este acea sumă de bani pe care dacă nu apuci să o dai celui care ţi-a făcut deja favorul, te aduce în situaţia de a te simţi ca ultimul nesimţit ordinar. Şpaga e o formă de recunoştinţă. Şpaga se refuză în primă instanţă, invocând formal deranjul care nu era necesar. Şpaga se acceptă apoi, întocmai pentru a nu-l leza pe cel căruia îi face plăcere să ţi-o ofere. Şpaga nu se refuză. Şpaga ţi se cuvine.

Ştirile Minesweeper

• Frustrări din cartier, Promo •

Nu ştiu despre voi cum vă gestionaţi ieşirile internautice, dar pe mine unul mă apucă toate spumele atunci când pătrund în universul gazetelor on-line. Şi-am să vă spun şi de ce. Accesezi şi tu ca tot omul măcinat de o curiozitate masochistă un site de ştiri, să afli ce se mai petrece cu ţărişoara asta minunată sau cu la fel de minunaţii oameni ce o alcătuiesc şi nici n-ai ajuns bine în spaţiul ei virtual pentru a fi supus tirului de reclame, vârâte în ochi, dacă se poate şi prin cur, prin tehnici care mai de care mai ingenioase.

S-au dus nene vremurile când reclamele stăteau cuminţi în spaţiul lor din colţul ecranelor şi ieşeau în faţă doar atunci când erau solicitate discret cu o bătaie de mouse pe umăr. Acum, navigarea în cadrul tipurilor ăstora de site-uri de ştiri a devenit un adevărat joc de strategie. Adică s-a ajuns să faci slalom cu mouse-ul printre titluri, atent să nu deranjezi vreo reclamă care să-ţi sară în faţa ochilor şi apoi  se ia după tine pe tot ecranul. Şi dacă nu te apucă de mouse şi nu-ţi mai dă drumul până nu ieşi din pagină, atunci, odată deranjate, îşi desfăşoară corpul bidimensional pe tot ecranul, lăsându-te ca tâmpul căutând butonul de Close, care se află exact acolo unde nici nu te-ai fi gândit că este. Sau dai click pe titlul unui articol, nerăbdător să intri în măruntaiele lui, când eşti redirecţionat pentru ţânşpe secunde pe o altă pagină, fiind pus în situaţia de a te holba iritat la nu ştiu ce reclamă, desigur, cu posibilitatea de a te întoarce mult mai repede spre pagina dorită, doar printr-un singur click. Da’ ce facem aici băi nene? Risipă de clickuri? Sau dai play pe un filmuleţ să vezi cum a violat-o pe nenorocită şi la momentul culminant, imaginile derulânde sunt întrerupte de un spot publicitar cu cremuţe pentru fete cuminţi, pentru ca mai apoi acţiunea de-a dreptul şocantă să continue. Dacă mai ai nenorocul să dai şi peste o reclamă audio care-şi stârneşte sunetele exact atunci când savurezi o melodie în căşti, chiar că ajungi să capeţi o adevărată aversiune faţă de produsul astfel băgat pe gât prin ochi şi urechi.

Se zice că reclama e sufletul comerţului. Ei bine, după ce am enumerat toate, le-aş zice eu, bube de mai sus, pot afirma cu mâinile obosite de atâta scărpinat virtual că reclama online este o adevărată urticarie. De ce? Simplu. Pentru că te irită la maximum şi iese exact pe unde nu te aştepţi.

Se întâmplă în Voluntari

• Frustrări din cartier, Promo •

img_0525Locuiesc în oraşul Voluntari. Nu are importanţă dacă aduce a oraş sau nu, titulatura nu contează foarte mult. Ca orice locuitor am şi eu nişte vecini. Vecinii mei sunt aidoma vecinilor voştri. Unii merg la muncă, alţii au grijă de treburile casei, unii îşi rezolvă diferite treburi administrative iar câţiva stau şi freacă menta. Proporţia celor care se implică în rezolvarea diferitor probleme este, ca şi în cazul vecinilor voştri, mai mare decât a celor care taie frunză la câini. Până aici, nimic ieşit din comun. Fiecare om este liber să facă ce vrea cu viaţa lui. Seara, vecinii care au avut diverse treburi trag pe la casele lor pentru a băga cornu-n pernă. Asta pentru că sunt perseverenţi şi speră că prin muncă îl vor prinde pe Dumnezeu de piciorul grăsun de amoraş. Ceilalţi vecini care au frecat duda toată ziua au în continuare creierul odihnit. Ca orice acţiune din lumea asta, şi tăiatul frunzei la câini trebuie să se dezvolte conform unei curbe gaussiene. Din nefericire pentru unii dintre vecinii mei şi pentru mine, vărful curbei gaussiene în cazul nostru este atins undeva pe la 3 după masă, astfel încât seara, la sosirea acasă suntem obosiţi, enervaţi, lihniţi de foame şi fără chef de socializare. Tot din nefericire pentru noi, acei câţiva vecini care taie frunză la câini în timpul zilei se află încă pe o linie ascendentă a curbei gaussiene, urmând ca vârful să îl atingă în jurul orei 12 noaptea prin cântece vesele din difuzoare de maşini, mici şi peturi de bere, chirăieli bine intenţionate care îndeamnă la voie-bună.

Acum nu ştiu dacă acestea evenimente se întâmplă şi la voi în capitală, însă cu siguranţă în lumea care trăiesc eu acest lucru este firesc. Nu pot da vina pe bieţii oameni pentru urmarea firească şi matematică a vieţii lor. Controlul este pierdut de mult timp iar viaţa lor flutură după cum bate vântul. Cu toate acestea îmi doresc de multe ori ca sinusoidala vieţii lor să fie redusă la o linie dreaptă cu sunet de deces sau măcar să ne schimbăm rolurile. Ei să simtă frustrarea iar eu să simt cum decurge o viaţă marcată de nesimţire şi tupeu ca a lor.