Prima zi de viaţă, ultima zi de şcoală

septembrie 15, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • robert

Mi-au rămas în cap câteva cuvinte din discursul primarului manechin Radu Mazăre, în faţa elevilor unei şcoli, în care spune că el a pus mâna pe carte pentru a nu ajunge un fraier în viaţă, să ştie să vorbească şi să se descurce. Practic, acest adevăr reprezintă o adevărată definiţie a idealurilor unei generaţii care acum scrijeleşte pupitrele din clasa de studiu, aruncând cu priviri şmecheroase şi cretă în profesori.

În România de azi, şcoala profesorilor aflaţi mai mereu în grevă şi a elevilor păziţi de gardieni pierde tot mai mult în faţa aşa numitei şcoli a vieţii, a cărei bază de studiu începe din familie şi continuă în mijlocul turmei. A şti să vorbeşti înseamnă două lucruri diferite, dacă ne raportăm la cele două „sisteme de învăţământ”. A şti să vorbeşti corect gramatical, literar sau din orice alt punct de vedere tehnic, aşa cum spune manualul, este înlocuit treptat de a şti să vorbeşti astfel încât să fii tu ăl mai tare, mai şmecher, să obţii ce doreşti, indiferent de moralitate sau legalitate. Propaganda făcută de maeştrii emeriţi ai şcolii vieţii este atât de profundă încât vorbirea corectă a pierdut în esenţa sa conotaţiile şcolii care au modelat-o iniţial.

A şti să vorbeşti echivalează, de fapt, cu a şti să te descurci. Şcoala vieţii este predată de generaţiile de părinţi rupţi prea brusc de cordonul ombilical al trecutului şi înfipţi mult prea adânc în tenebrele prezentului uitând că şcoala, aşa cum a fost ea gândită din antichitate, reprezintă un reper important în viaţa oricărui membru al societăţii. Iar Statul, cel care patronează flegmatic această instituţie, cultivă tot mai mult tipul de profesor demotivat din prima zi şi dezinteresat în a forma viitori constructori ai unui popor normal.

Radu Mazăre este tiparul noii generaţii de politicieni români. Exemplele şi sfaturile sale au la bază modelul noii şcoli româneşti, în speţă şcoala vieţii, cea care i-a dovedit că a şti să vorbeşti şi a şti să te descurci sunt repere indispensabile în viaţă, aşa cum este călăuzită întreaga societate românească. Şcoala din interiorul clădirii unde sună clopoţelul începe uşor, uşor, să se îndrepte către ultima zi.

Învăţământ, la pământ!

septembrie 15, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • Bilă

Ieri a început şcoala. Cu mic, cu mare, de la clasa întâi până la clasa ultimă de liceu, de la proaspătul elev făuritor de bastonaşe până la şmecheraşul care a renunţat de mult să mai umble cu ţigara palmată pe coridoare, elevii au dat buzna în şcoli, dotaţi cu sictir dar şi cu regulamentarele şi inutilele buchete de flori pentru doamnele învăţătoare, profesoare sau diriginte. Fie că lucrările de renovare au fost sau nu terminate la termen, instituţiile de învăţământ preuniversitar şi-au deschis porţiile pentru un nou an şcolar, fiind pregătite pentru a reîncepe procesul de fabricare a nătrărăilor pe bandă rulantă, vorbele unui mare om în stat.

Acum că şcoala a început, e momentul să înceapă şi jocul de-a greva. Ce poate fi mai îmbucurător pentru un elev după o vacanţă, dacă nu o grevă a profesorilor… Cadrele didactice îşi cer din nou, după cum e şi firesc, dreptul. Dacă vrei să cultivi valori pentru a le putea culege într-un viitor care şi aşa se anunţă destul de sumbru, e nevoie în primul rând de un sistem de învăţământ foarte bine pus la punct. Statul român postdecembrist, indiferent de culorile politice ce l-au dirijat, a avut grijă să dea învăţământului doar cu ţârâita şi numai în situaţii de forţă majoră sau sub formă de pomenii electorale. Nu ştiu în ce măsură se poate pune actualmente problema, pe fondul mult mediatizatei crize economice, de majorări salariale în breasla profesorilor. Restructurarea formelor de învăţământ care încă poartă strălucirea epocii de aur dar şi menţinerea tinerelor cadre didactice cu experienţă în sistem prin stimularea lor pe latura materială, ar fi trebuit în mod normal să-şi arate deja efectele benefice, acum, după aproape douăzeci de ani de tranziţie.

Dacă până acum mai bine de zece ani, sistemul de învăţământ – marcat în mare parte de aceleaşi valori moştenite din era comunistă – avea nişte repere solide, odată cu începerea operaţiunilor de experimentare a noi şi noi forme de admitere şi de evaluare, acesta şi-a pierdut considerabil din eficacitate. Nu susţin sub nicio formă ideea învăţământului românesc de sorginte muncitorească în care elevul era bombardat cu mii de informaţii inutile. Totuşi, formele actuale de învăţământ, sunt destul de departe de acea formulă optimă vizată. Cu cât mai multe experimente cu atât mai multe generaţii sacrificate. Efectele se vor resimţi când aceste generaţii vor ajunge la maturitate şi nu vor şti încotro să apuce. Până atunci, mai e doar puţin…

Evoluția de ghenă

septembrie 13, 2009 • Frustrări din cartier, Promo • robert

O mare parte a macacilor de bloc a evoluat pe scara evoluției sociale, descoperind ghena comună. Astfel, creierul acestora, în mare parte nefolosit (și aici mă refer la partea care se folosește), a adăugat în baza de date acea încăpere micuță de lângă apartament unde se aruncă deșeurile menajere. Mă rog, termeni care încă nu au sens în mintea lor. Și spun evoluție pentru că primatele amintite mai sus au renunțat la orizontul oferit de ferestre pentru a scăpa de mizeriile lor, folosind astfel trista invenție comunistă de pe scara blocului.

Evoluția făcându-se extrem de lent, macacilor de bloc le va mai lua două sau trei generații până vor învăța să-și strângă gunoiul în pungi, legate la gură, pentru a nu înfunda nările vecinilor din jungla de cartier cu aromele lăsate de murdăria lor. Deocamdată, ei vin direct cu găleata (sau orice alt recipient care păstrează sedimente căcăcioase pe pereți) și varsă gunoiul pe tubulatură (există o rasă a acestora care îl lasă direct lângă ghenă). Iată cum, astfel, sedimentele din găleată se mută pe pereții ghenei, oferind locatarilor diverse parfumuri numai bune de stârnit voma. Orice recomandare făcută pentru folosirea pungilor este, de cele mai multe ori, pierdere de vreme și neuroni.

Îmi dau seama că, în acest mod, pasul către sortarea deșeurilor este unul echivalent cu trecerea de la epoca de piatră la primul zbor pe Lună. Și, cu toate că macacii de bloc au vina lor, o mare responsabilitate revine, ca de obicei, autorităților. Se tot spune, de când cu integrarea în U.E., că ghenele de scară vor fi închise, că vor fi aduse tomberoane pentru a sorta gunoiul, că populația va fi îndrumată în acest sens, etc. Vorbe multe, de fapt, și fapte ioc. În fond, într-o țară de căcat, până și aruncarea gunoiului este o activitate de căcat.

România, o piaţă cu aceeaşi piesă

septembrie 8, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • robert

Tot timpul m-am întrebat care sunt rapoartele cu lumea din exterior a celor care mai tot timpul îşi petrec existenţa prin pieţe. Piaţa ştie mai toată lumea ce este. Locul acela de unde cumpărăm de-ale gurii, unde ne târguim cu vânzătoarea de pătrunjel, unde miroase a legume şi gunoi, unde se află o mare parte din segmentul otv-ist sau al ştirilor de la ora cinci. Piaţa reprezintă o lume în interiorul altei lumi, cu valorile sale, cu regulile sale şi cu eroii mai mult sau mai puţin murdari ai săi.

Lăsând la o parte cele vândute acolo, imaginea „pieţarului” o asociez mereu cu cel aflat de cealaltă parte a tarabei, pe tărâmul său de saci, lădiţe şi hârtii pătate de mâncare. Zi de zi, cel puţin cât este sezonul în toi, vânzătorii din piaţă sunt acolo, la locul lor, făcând acelaşi lucru. Aceleaşi discuţii, aceleaşi invidii, aceleaşi îndeletniciri. Teoretic, nu pot aspira la mai mult, la un alt nivel. Taraba este tot ce au, mai departe nu pot ajunge. Pentru că nu există mai departe. Lumea lor este mică, limitată, fără orizonturi aşa cum, poate, şi le imaginează cei diferiţi de ei. Îşi pot compara morcovii, cartofii, pepenii, ţelina. Pot compara poziţia tarabei. Atât. Ei se retrag în spatele produselor, sperând că şi azi vor avea bani pentru acasă. Şi când pleacă de acolo, nu vor aduce nimic, bun sau rău, din exterior.

Piaţa poate fi o ţară. O ţară unde regulile sunt făcute de oameni, în felul lor, respectate doar dacă li se pare normal. Acolo unde indivizii stau ascunşi în spatele a ceea ce-şi vând, chiar dacă acesta este sufletul. Zi de zi, fără a aspira la o ieşire din transa colectivă, târguindu-se pentru orice şi încercând să-şi submineze vecinul de parcelă. Bârfind fiecare ştire pătată cu sânge sau sclipici şi aruncând cu zâmbete retarde în oricine este din afară. O ţară fără orizonturi legate de progres.

România este o piaţă. Iar pieţarii ei vor atârna tot timpul în spatele tarabei proprii, mulţumiţi de lumea lor dar, paradoxal, privindu-i cu invidie pe cei care vin şi cumpără. Iar când se închide poarta, aşteaptă ziua de mâine, ştiind că vor face la fel.

Piaţa românească….jale şi durere!

septembrie 8, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • sacalu

Am locuit până nu demult în zona pieţei Ialomiţei din Drumul Taberei. Zi de zi, dimineaţă de dimineaţă, am trecut printre cei care de la ora 5 dimineaţa aşeaza marfa şi se pregătesc pentru puhoiul de cetăţeni care le va goli tarabele. Sunt foarte sigur că aşa arată cam toate pieţele din Bucureşti şi nu numai, din toată ţara: ţărani, „discriminaţi” şi alţii puşi pe căpătuială de sezon, tarabe nespălate, zoaie scurse pe caldarâm, încât ţi se lipesc pantofii, şi nelipsitu-l “nu vă dau ceva?”. Excepţiile nu confirmă regula în cazul de faţă, cele câteva pieţe modernizate de către edili nu sunt altceva decât acţiuni de a câştiga voturile oamenilor .

Nu se poate trece cu vederea faptul că starea deplorabilă în care se află majoritatea acestor locaţii nu constituie o prioritate pentru autorităţi. Nu vreau să mă fac înţeles greşit, nu sunt pro-pieţe de cartier dar, măcar în momentul în care mă decid să merg într-un asfel de loc, nu aş vrea să plec de acasă cu inimă îndoită, cu greaţă sau cu teama hoţilor de buzunare. Prioritatea a dispărut în momentul apariţiei supermarketurilor, hypermarketurilor şi a altor lanţuri de magatine axate pe “food” ce au sufocat interiorul oraşelor mari. Da, fac referire la Bucureşti pentru că ar trebui sa fie un exemplu, NU?

În fiecare zi capitala absoarbe zeci de mii de oameni şi îi aglomerează în pieţe. Sunt atâţia şi atâţia care vin să-şi vândă produsele producţie proprie aici. Ideea cum că e singura lor sursă de venit şi că nu au din ce altceva să trăiască, decât din comerţul ilegal cu fructe, legume, lapte sau dracu’ mai ştie ce, mi se pare incorectă. Cum poate individul ăla să-mi garanteze că nu se va strica laptele până seara sau că găina lui s-a ouat de dimineaţă înainte să se urce el cu ouăle în rata de Urlaţi – Bucureşti?… În momentul în care sănatatea mea este în joc, prefer să am pe cine să reclam sau să dau în judecată doar citind eticheta de pe produsul cumpărat.

Sunt, într-adevăr, reglementări legislative în sensul garantării calităţii şi respectării normelor impuse pentru diferite tipuri de produse dar cine cunoaşte un lucrător la Garda Financiară, Poliţia Economică sau Administraţia Pieţelor, ştie la fel de bine ca mine că dacă ar fi s-o dăm pe lege, 90% din tot ce-nseamnă piaţă…ar dispărea. Ori, în momentul acesta, putem spune fie că ne batem joc de noi mergând la piaţă, fie că îşi bat joc de noi prin neaplicarea legilor în vigoare.

Tolerarea unei activităţi comerciale la negru nu face decât rău economiei noastre şi în ideea că am avea un fel de agricultură ecologică în curţile sau pe terenurile oamenilor, aceasta toleranţă nu se justifică. A trece cu vederea această activitate, prin neimplicare din partea aparatului administrativ al statului, este cu atât mai gravă când se bat cu pumnul în piept că implicarea lor socială e masivă. Ne îmbătăm cu apă rece!

Muzica, emblemă a erudiţiei

septembrie 1, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • Bilă

În principiu, putem vorbi despre o legătură destul de strânsă între gradul de educaţie şi genurile muzicale preferate. Excludem atrofiaţii muzicali, fie că sunt idioţi sau intelectuali rasaţi. Există însă numeroase cazuri, când înainte de a fi strict un mijloc de manifestare al artei, muzica este percepută şi manipulată ca o emblemă a erudiţiei.

Poate că este firesc să te consideri superior unei persoane căreia tocmai ce i-au mijit simţurile muzicale, în condiţiile în care bagajul tău informaţional în ale muzicii este zece clase peste. Nu mi se pare firesc însă ca un astfel de personaj să afişeze un aer de superioritate faţă de cei care agrează stiluri muzicale categorisite drept inferioare. Şi asta pentru că nu cred în inferioritatea unui gen muzical în raport cu altul. Pot accepta că există stiluri muzicale facile sau stiluri muzicale complexe, stiluri superficiale sau stiluri profunde. Atâta vreme cât acordurile muzicii reuşesc să trezească ceva în cel ce le ascultă, ele şi-au atins scopul. Care este diferenţa între un afon care vibrează la acordurile celei mai infecte manele şi un meloman care intră în transă ascultându-l pe Bach? Nici una! Pentru că nu contează natura stimulilor, ci modul în care ei sunt interpretaţi ulterior de fiecare individ în parte.

Chiar şi în cazul celor cu pretenţii muzicale, gradul de complexitate şi de profunzime al muzicii preferate variază în funcţie de mai mulţi factori. Muzica momentului depinde de starea interioară, de anturaj, de conjunctură. Am văzut destui rockeri supăraţi, dansând beţi pe ritmuri lăutăreşti sau de manea. De ce? Pentru că alcoolul dezinhibă, alcoolul te scapă de prejudecăţi. De altfel, refuzul de a asculta diverse stiluri muzicale îşi trage seva în special din prejudecăţile dosite în subconştient. Nu ascult muzică lăutărească că e cântată de ţigani, nu ascult muzică de club că e ascultată de pastilaţi, nu îmi place melodia aia că o ascultă toate poţipoancele sau chiar şi nu ascult rock ca ăia sunt satanişti, sunt doar câteva din ideile preconcepute care îi regăsesc pe cei ce le invocă în postura de a refuza din start orice soi de contraargument menit să le contracareze convingerile muzicale. Spre exemplu, am dat peste persoane care agreau muzica celor de la ZdoB şi ZduB dar urau muzica populară românească. Păi dacă muzica populară te lasă rece, mai puţin atunci când este pusă pe acorduri de rock, ori reperele muzicale sunt încă şubrede, ori avem de-a face cu o idee preconcepută sau o formă de snobism.

Consider că, cu cât cunoştinţele muzicale devin mai vaste, ar trebui să se dezvolte o toleranţă faţă de cât mai multe genuri muzicale. După părerea mea, aceasta este singura dovadă de superioritate. Şi nu faţă de ceilalţi, ci faţă de sine, fază de persoana care erai înainte de a asculta o nouă melodie. Pentru că rolul muzicii este de a ne raporta prin ea la noi şi noi dimensiuni metafizice şi nu la cei din jurul nostru.

Bună dimineaţa, soartă!

august 28, 2009 • Frustrări din cartier, Promo • robert

Sunt convins că fiecare dimineaţă reprezintă pentru clasa muncitoare, indiferent de plantaţia unde fiecare îşi lasă firele de păr sau neuronii, un moment plin de voioşie, optimism şi abnegaţie faţă de sistemul care ne plăteşte pâinea de zi cu zi. Toţi participanţii la traficul matinal cotidian schimbă între ei priviri şi zâmbete de genul „dar vă rog, poftiţi dvs. primul pe zebră, ştiu că vă grăbiţi”, „haideţi, intraţi dvs. primul în autobuz”, „lăsaţi, iau eu următorul metrou”, gândindu-se în mod plăcut la faptul că pot munci, plăti taxe la stat şi întreţine o masă de alţi concetăţeni care au neşansa de a sta acasă şi a beneficia de ajutor de şomaj, chiar dacă ei, săracii, şi-ar dori cu tot dinadinsul să muncească din greu. Da, sunt convins că acest lucru nu se întâmplă niciodată.

Nu acelaşi crez îl manifestă, probabil, un grup de tineri pe care îi întâlnesc în fiecare dimineaţă, în drumul meu spre muncă, atunci când am ochii mijiţi de somn, şliţul descheiat uneori (mă grăbesc, dom’le), cămaşa semi-călcată luată orbeşte din dulap şi cu un somn în oase să-mi ajungă pentru o lună. Sunt tineri în toată forţa, capabili să pună umărul la orice muncă fizică (poate şi intelectuală), mustind a dorinţă de a face ceva în viaţă (sanchi!). Deocamdată ei trăiesc pe spatele altora ca mine şi cred că le convine de minune acest lucru. De fapt, cui nu i-ar conveni? De ce să-i condamnăm? Mai ales că ceea ce fac ei acum are legătură cu frumosul şi sensibilitatea: freacă menta la o florărie. Trei tineri frumoşi stau zi de zi la colţul străzii, împachetând din când în când un buchet de flori. Iar lumea se duce la muncă veselă, voioasă, optimistă. Pe dracu’.

Dacă aţi sti că ajutoarele sociale de la stat s-ar duce la aceşti tineri, ce aţi face? Şase-şase, poartă-n casă.

Cartierul protejat

august 26, 2009 • Frustrări din cartier, Promo • ghidushie

Fiind membrul insipid al unui cartier mai periferic decât mouse-ul calculatorului unui pensionar, nu mă aştept ca poliţia să-şi facă treaba à la carte, căci de fapt şi de drept nu prea au nimic de câştigat: nu sunt văzuţi de niciun şef, nu pot creşte în rang deoarece facultatea pentru ei a rămas un subiect mai tabu decât revista de la chioşc şi, bonus, centrul de gravitaţie rural-urbană, birtul, este deschis non-stop, gâtul şi ceafa domnului în cauză fiind apărate de o bere la halbă.

Ce mă îngrozeşte cu adevărat este numărul alarmant de consumatori de substanţe interzise, începând cu verde, hash, acid şi terminând cu K şi heroină. Un număr care reuşeşte să crească exponenţial precum inversarea polilor. Majoritatea consumatorilor sunt minori, nişte fructe care acum nu mai visează să dea în pârg. Îmi amintesc cum aproape toţi aveau sclipiri în ochi când ne vedeau pe noi, cei mai mari, jucându-ne diverse, dorind şi ei să intre. Acea sclipire a dispărut treptat, rezumându-se la râsete sacadate şi discuţii onomatopeice.

Defularea mea se îndreaptă strict către mândri purtători ai devizei „siguranţă şi încredere”, cei care nu văd, nu aud, nu vor să stompeze acest fenomen de la cea mai facilă şi de jos treaptă a lanţului. Cum este posibil să-i dai unui amărât de bătrânel supt de vlagă, care probabil a suferit prea multe pe tot parcursul vieţii sale, o amendă pentru simplul fapt că stătea în parc, probabil în zi de pensie, sorbind liniştit dintr-un Burger la litru? Asta în timp ce, la aproximativ cincisprezece metri o gloată de puştani plimbau cuiele pe buze mai ceva ca tâmplarii.

Rareori, loviţi de grandoarea şepcii transpirate, încep să oprească şi să culeagă date de-ţi imaginezi că te înscriu la tombola anului. Nimeni nu scapă agerului poliţist de sector, începând cu vânzătorii de ceapă ambulanţi, mamele care-şi dau copii în leagăne şi terminând cu … doi delicvenţi de şase ani care, nenorociţii, se jucau cu un zmeu( exemplele sunt cât se poate de reale).

Post-scriptum voi relata o lecţie de morala dată mie de către un agent de poliţie, care folosea „voi face” la persoana a doua,plural, timpul prezent.

Într-o duminică, aproape de ora prânzului, în timp ce mă duceam cu un prieten să-mi cumpăr un pachet de tigări, mişcându-ne cracii agale pe uliţa urbană, din neant au apărut două perechi de ochi albaştri. Ne-am intersectat preţ de douăzeci de minute atât privirile cât şi puterea intelectuală, doar după trei minute realizând că dacă tărtăcuţele noastre şi ale lor ar fi unghiuri şi ar fi complementare, unghiurile lor n-ar avea mai mult de zece grade.

Au încercat să ne legitimeze, în ciuda faptului că ei nu se prezentaseră în prealabil. Am refuzat tocmai din acest motiv. De aici circuitele electrice din emisfera stângă l-au făcut pe unul dintre ei să conştientizeze că noi suntem infractori. Au vrut să ne percheziţioneze, nu au reuşit deoarece i-am îmbârligat cu o terţă lege, inexistentă de altfel, fapt care i-a descurajat total. Habar nu aveau de legile în vigoare, teoretic erau praf, iar practic în simbioză perfectă cu teoreticul. Au încercat un mişto de baltă, respins imediat de noi peste fileu mai ceva ca Federer la Wimbledon. Au început să se enerveze. Apoi deodată, unul dintre ei, senin în mimică, ne-a întrebat dacă ne drogăm. Răspunsul negativ a venit sec. După aceea, preţ de cincisprezece minute, ne-a povestit cum fiul lui, acum în vârstă de douăzeci şi şase de ani s-a drogat până acum câţiva ani când s-a lăsat, ajungând acum supervisor la nu ştiu ce firmă.

Înainte să ne ureze succes în viaţă şi sănătate a încheiat plin de compasiune părintească : ” Băieţi, apucaţi-vă de droguri acum cât sunteţi tineri, că mai încolo e mai naşpa!”

Mulţumim mult domnule agent pentru vorba de duh, chiar acum mă voi duce să-mi cumpăr nişte seminţe să le plantez pe balcon lângă muşcata mamei.

Cuciulata, între istorie şi faliment

august 25, 2009 • Frustrări din cartier, Promo • robert

Localitatea Cuciulata este o localitate din judeţul Braşov, România. Mai exact, se află în jurisdicţia comunei Hoghiz, cumva între DN1 şi E60 (Braşov-Sighişoara). Ungurii îi spun Kucsuláta iar nemţii Katscheloden. Prima atestare documentară apare în anul 1372, cu numele de Vila Roczolod, apoi, în 1589 Kucsalota, în 1637 Kucstulata iar în 1648 Kociulata. Se pare, de fapt, că primele aşezări umane de aici datează din epoca bronzului, aşa cum au dezvăluit săpăturile arheologice, fiind descoperite, de asemenea, şi ruinele unei cetăţi dacice din Secolul I î.Hr. dar şi ceramică de provenienţă romană. În anul 1733, în localitatea românească Cuciulata erau recenzate 92 de familii, în jur de 460 de locuitori. Până în 1918 cea mai mare parte a pământului era proprietate a grofilor, ultimii de care lumea îşi mai aduce aminte fiind grofii Ieraru, Chiorniţă şi Bereski. În acest an Cuciulata devine comună iar în anul 1968 pierde acest statut şi trece în administraţia comunei Hoghiz.

Cuciulata adăposteşte câteva monumente de patrimoniu şi care pot fi vizitate de cei care trec pe acolo. Printre acestea se pot menţiona Biserica ortodoxă Cuvioasa Paraschiva, datând din 1794, Casa memorială Aron Pumnul, bisericuţa din lemn, ruinele aşezării dacice de la Stogul lui Coţofan sau aşezarea datând din epoca bronzului, în punctul Plesiţa Pietroasa.

În prezent, Cuciulata are în jur de 1300 locuitori (1335 persoane la recensământul din 2002), majoritatea fiind români şi rromi (proporţiile sunt cam 60% români, 40% rromi). Cel mai cunoscut personaj care a pornit drumul în viaţă din acest loc este Aron Pumnul, profesor al lui Eminescu. Sătenii păstrează foarte bine numeroase obiceiuri şi tradiţii, multe dintre acestea având specific local. Potenţial turistic există dar se pare că nicio autoritate nu se implică în vreun fel. Şi că tot veni vorba de autorităţi, să-i cunoaştem pe cei care administrează comuna Hoghiz, implicit Cuciulata şi Fântâna, aflate sub administraţia sa. Aceştia sunt primarul Ioan Şerban, membru ApR, viceprimarul Ioan Botoman, de la PSD. Pe lângă aceştia, evident, Consiliul Local, ai cărui membri îi puteţi cunoaşte direct de pe site-ul comunei. Site de unde aflăm că printre programele desfăşurate se află „reparatii drumuri si poduri comunale”. Iar la cele în derulare găsim încă o dată textul de mai sus, respectiv „reparatii drumuri si poduri comunale”. Pe teritoriul comunei se află următoarele drumuri: DN13, DJ104, DC20, DC33. Cele două drumuri comunale nu arată deloc a fi reparate în vreun fel şi nici intenţia de a face acest lucru nu am găsit-o pe undeva. Cât despre drumul judeţean DJ104, aflat în directa responsabilitate a Consiliului Judeţean Braşov, cu al său Aristotel Căncescu în frunte (PNL), arată exact ca în pozele din final. Contactat telefonic, primarul Ioan Şerban ne-a spus că există nenumărate sesizări făcute către Consiliul Judeţean pentru a include în reparaţii această arteră de circulaţie, la fel cum există numeroase promisiuni că situaţia va fi rezolvată. De asemenea, acesta a precizat că apartenenţa la culori politice diferite nu are legătură cu ignorarea proiectului de reparaţie. O fi, pur şi simplu, indolenţă tipic politicianistă faţă de problemele electoratului. Iar acest lucru se vede şi în drumurile comunale de care primarul Ioan Şerban este responsabil.

Intrigant este faptul că la ieşirea din Cuciulata, până la intrarea în Fântâna, îşi desfăşoară activitatea combinatul Lafarge, unul din marii producători de ciment din ţară. Care combinat ar trebui să decarteze ceva bănuţi la autorităţile locale pe raza căruia funcţionează, pentru a fi drămuiţi mai apoi cu folos de către administraţie. Dar lăsând la o parte acest aspect, trist este faptul că într-o zonă cu istorie şi patrimoniu, totul este lăsat de izbelişte, fiind acoperit de un strat gros de praf venit de la uzină şi de la exploatarea carierei de calcar din vecinătate. Industrialul grobian moştenit de la comunism îşi continuă drumul sub masca unui surogat de capitalism, pătând mai departe tot ce înseamnă locuri cu tradiţie şi cultură. Poluarea este în toi iar peisagistica unui mastodont de fiare, călare peste traiul sătenilor, alungă orice formă incipientă de turism, aşa cum ar trebui în mod normal exploatată zona. Trecând pe acolo, văzând starea deplorabilă a drumurilor, casele lăsate în paragină, oameni resemnaţi în faţa unei situaţii anormale, vegetaţie prăfuită şi arsă, rezumi într-o singură imagine starea unei naţiuni aflată în drumul către faliment. Anul acesta sunt alegeri prezidenţiale. Sătenii din Cuciulata şi din satele învecinate vor avea motive să voteze?