Costel, puiul și martorul ocular

   Fac pe această cale un apel către Costel. Nu știu cine este Costel și a făcut dumnealui, știu doar că tatăl unei fete, prietena lui Costel, vrea ca acest individ să vină cu fiica lui acasă. Să treacă peste trecut, peste greșeli și să vină acasă. Eventual, cu o litră de pileală, să discute perspectivele relației lor.

   Finalul unei zile de muncă te lasă, de obicei, cu mintea destul de șifonată și cu rare idei despre orice activitate extra-profesională. Puținele imagini care te îndrumă către cuibul personal conțin, de obicei, una din combinațiile bere+somn, bere+sex, mâncare+somn, bere+mâncare sau orice altceva+orice altceva. Orice eveniment ieșit din comun și care tulbură matricea anterioară, fie te scutură un pic, fie te lasă la fel de rece precum gheața care te așteaptă în frigider. În acest peisaj monoton m-a vizitat un apel telefonic în această seară.

„-Alo, da!

-…da!

-V-ascult, cine e la telefon?

-Tu ești?

-Da, eu sunt cu siguranță, dar pe mine mă căutați?

-Costel, tu ești băiatule?

-Îmi pare rău, ați format greșit numărul. Vă rog să verificați.

-Costel, tu ești?

-Nu și nu mai insistați.”

   Privesc pe geamul mașinii și mă gândesc la praful de pe drum. Orașul își scutură ultimele picături de căldură peste valul metalic din trafic. Sună telefonul.

„-Alo, da!”

-Costel, de ce ai închis?

-Nu înțelegeți, ați greșit numărul…

-Costel, ce faci tată?

-Nu, nu sunt Costel…

-Mă băiete…Veniți, mă, acasă! Haideți acasă…

-Îmi pare rău, ați greșit numărul. Vă rog, o să închid.

-Ce să fac, mă, eu fac bine. Da’ voi de ce nu mai treceți pe la mine? Vino, mă, că vreau să-mi văd fata. Adu-mi puiul acasă.

-Domnule, ați greșit.”

   Mă gândeam că omul fusese sfătuit de neuronii săi ce mestecau alcool să-și ia inima în dinți și să facă un apel către Costel. Ce puteam să fac? Nici de râs nu-mi venea. Claxoanele din jurul meu m-au făcut să tresar. O rază cărămizie mângâia un coș de gunoi vărsat pe trotuar. Sună telefonul.

„-Alo, tot dumneavoastră?

-Costel, de ce închizi, mă?

-Domnule, nu sunt Costel!

-Haideți, mă acasă, că vă aștept. Haideți…

-Cine sunteți?

-Hai, mă, veniți să stăm de vorbă.

-Unde să venim?

-În Larga, mă, la căşile voastre.

-Domnule, vă rog…”

   Nici nu mi-am dat seama că se făcu seară de-a binelea. Mi s-a descărcat bateria. Afară, s-a mai răcorit un pic.

   Costel, du-te, măi, acasă! Fă un om fericit!

 

Dialogul este real, cuvintele nu sunt reproduse cu exactitate. Povestirea, însă, este neschimbată.

Las-o, bă, că merge-aşa!

muncitoriDe câte ori nu vi s-a întâmplat să daţi peste afirmaţia “Las-o, bă, că merge-aşa!”?

Ei bine, căutam prin Obor o cutie de plastic aplicabilă pe un perete astfel încât să pot acoperi nişte fire care, oricum, nu ar fi avut ce să caute acolo. Ajungând în Obor întreb ceva lume şi ajung la un nene, pesemne patronul SRL-ului respectiv, pe care îl întreb dacă are un astfel de panou (precum cele electrice) care să îmi poată masca cât mai rezonabil măţăraia de pe zid. Dânsul îmi arată câteva modele cu fereastră care, binenţeles, m-au nemulţumit din moment ce aveam în continuare vedere către măţăraie. Îi explic încă o dată omului ce aş dori. Replica dânsului a fost pe atât de neaşteptată pe cât era dintr-o altă lume pe care o credeam uitată: “Eeeee, o vreţi şi frumoasă şi devreme acasă!”. Am plecat.

Din păcate, aceasta este mentalitatea românească. De ce am face ceva util şi frumos, când putem foarte bine să ne rezumăm doar la util şi la frecat menta? Asta îmi aduce aminte de diferenţele dintre oraşele vest –europene şi cele româneşti. Într-adevăr, în oraşele noastre găsim cam tot ce ne este util în viaţa de zi cu zi. Însă rar găsim pe cineva care să fie măcar satisfăcut de estetica oraşului. Suntem adepţii lui “lasă că merge şi aşa”, ai lui “om vedea noi mai încolo”. Din păcate nu realizăm că nu facem decât să ne punem nouă înşine piedică. Efectul alegerii noastre, deşi întârziat, va apărea cu siguranţă. Preferăm să facem lucrurile pe jumătate sperând că va apărea cineva din urmă şi le va repara.

Însă nu acesta mi se pare cel mai rău lucru ci faptul că ne aşteptăm ca şi ceilalţi să se manifeste ca noi. Nu tolerăm un alt tip de comportament care, la urma urmei, poate creea noi valori de care se pot bucura toţi cei din jur. Cei care oferă ceva comunităţii sunt consideraţi fie proşti, fie că au un interes ascuns. Din păcate, acest lucru nu este departe de adevăr. Însă, cu siguranţă există şi persoane dezinteresate.

Ceea ce nu am făcut până acum şi vă propun să facem de acum încolo este să ne manifestăm dezaprobarea faţă de aceste rahaturi care ne bombardează zilnic. De ce să suportăm zicalele de doi lei şi înţelepciunile de mahala care transmit doar non-valori? De ce să suportăm mitocănia şi prostul – gust care ne sunt impuse cu tupeu. Haideţi să arătăm şi noi cum se vede viaţa prin ochii unuia care vede şi altceva şi care vrea lucrurile altfel. Vă spun, ei sunt cei obtuzi, limitaţi şi pentru care viaţa ascunde atâtea enigme. Am impresia uneori că bunul simţ de care dăm dovadă şi pe care nu-l impunem ca regulă începe să fie considerat prostie. Ei bine, poate ar fi bine să arătăm că existăm şi că ei ne deranjează. Oricare ar fi discuţia dintre noi şi ei, sunt sigur că putem argumenta mult mai coerent decât ei.

Deprimat

România este ţara în care şi eu şi tu ne-am născut. Probabil este şi locul în care ne vom petrece timpul în vreun cimitir, descompuşi, aşteptând Judecata de Apoi, Reîncarnarea, Vizita celor 14 Spirite ori, pur şi simplu, momentul în care vor schimba chiriaşul aruncându-ne oasele şubrede la umbra unui copac bătrân.

Nu există zi din calendar în care românul să nu fie deprimat, chiar şi preţ de un minut. O explicaţie concretă asupra acestui fenomen nu se va găsi niciodată. Poate gândim prea mult, prea larg, prea complicat. Deprimarea noastră acoperă o gamă vastă de trăiri, evenimente, obiecte, fenomene, de exemplu : Basarabia nu e a noastră, afară plouă, nu mi-am fumat ţigara, mi-au tăiat din salariu, nu am câştigat la loto, sunt bolnav, politicienilor nu le pasă de noi, într-o regiune a Franţei s-a surpat o colină, s-a scumpit benzina, obezitatea creşte alarmant, etc …

Ne complacem, simţim nevoia de a fi deprimaţi pentru două secunde,chiar dacă nu are legatură directă cu noi un anumit fenomen noi suntem la pământ ca un soldat din armata chineză. E ca un duş cu apă rece, ne revenim apoi.

Aseară două persoane, cu o medie de vârstă ce depăşea cu mult perioada scursă de la prima apariţie a lui Charlie Chaplin,  erau deprimate că nu mai aveau băutură. Au început să se bată cu pietre. Una dintre ele a ricoşat în globul meu ocular. Au început să râdă, erau fericiţi, i-am ajutat.

Cu ochiul stâng văd in ceaţă, sunt deprimat …

Cine l-a măcelarit pe Matache?

Presupun că toată lumea a vizualizat măcar două ori, schimbând aleator canalele TV,  reclama la Matache Măcelarul. Pe lângă clipul rulat in prostie de televiziunile autohtone, brandul a beneficiat şi de o campanie de trade marketing reuşită, începând cu retailul modern, sfârşind  până în cele mai lugubre bodegi de cartier (aşa-zise mini marketuri). Tot acest amalgam de reţete de advertising  a prins imediat stomacul românului plictisit de chipsuri şi ciorbe. Impactul a generat o serie de creşteri asupra cererii produselor respectivei mărci.

Toate bune şi frumoase, numai că ce iei tu cu o mână, concurenţa incearcă să ia cu trei, beneficiind şi de un mic ajutor din partea principalei calităţi a românului, definită de băieţii de pe partea întunecată a străzii prin „şmen”.

Discutând cu un prieten într-o terasă bucureşteană am aflat că vânzările produselor scoase in fiecare zi din fabrica de mezeluri Principal au început să scadă vertiginos datorită unei reclamaţii făcute de un pensionar. Acesta a făcut scandal, deoarece a cumpărat renumitul salam, care s-a dovedit a avea în el nu carne de calitate, ci un mare şurub de 8-10 cm. OPC, media, toată lumea s-a speriat, iar mezelurile au ajuns pe apa Prahovei.

Acum ideea de bază este că toată fabrica este automatiză, iar cel mai mare şurub de pe acolo ar fi unul de 2-3 centimetri( respectiv nitul de la tocător). În plus de asta , amicul meu sosit la faţa locului a sesizat ca membrana ce înfăşura salamul era diferită.

Acum dacă a fost o greşeală a producătorului, ori o încercare (şi o reuşită) de a mai tăia din popularitatea celor de la Matache, decideţi voi.

Vamă de pus în ramă

cms-image-0000005132 mai , Vama veche, plaja de lângă stuf …

„- Frate dă şi mie 10 mii să-mi iau şi eu o bere !

– Bani n-am, da’ îţi dau o ţigară dacă vrei !

– Cum mortii mă-tii n-ai mă bani când bei bere la doză ? Dă banii că mă cac pe mă-ta!

– Prietene vrei ţigara sau nu?  Bani n-am.

– Bă eu vreau banii, pe toţi, că te batem de te caci pe tine găozar labagiu ce eşti ! Ai venit şi tu în Vamă că e la modă băga-mi-aş pula-n morţii mă-tii! Dă banii că te futem in cur două zile! Dă şi mobilu’!

– Auzi coaie talente d-astea făceam eu acum 10 ani când n-aveam floci la pulă, du-te prietene si incearcă fentele in altă parte că de la mine nu vezi nimic şi dormi şi pe sectie 3 săptămâni cu găozul spart in fiecare oră, să vedem apoi cum stă treaba! Îţi dau o ţigară dacă vrei .

– I-auziţi mă la ăsta ce coaie are-n el. Bine mă, dă o ţigară.

– Ia două!

– Mersi frate, rămân dator. Glumeam oricum.”

Conversaţie avută pe la 5 seara alături de punkistul şef ( căcat pe el la propriu ) + 4 punkişti subordonaţi.

Vama se schimbă, o văd de 6 ani încoace din ce în ce mai puţin captivantă. Totuşi mai are un dram de naturaleţe.

Unu mai românesc decât altul

dscf2409Vineri, 1 Mai, a fost Ziua Internaţională a Muncii. Ca om al muncii, am rămas acasă. Şi cum alternativa de a mă înghesui ca focile pe nisipul „virgin” din Vamă nu mi-a surâs aşa tare, am rămas în capitală, unde mi-a făcut cu ochiul cel mai importat eveniment al zilei ce s-a desfăşurat în Parcul Izvor, anume Unul Mai-ul Românesc cu micul şi berea lui Vanghelie. Pentru a fi absolut sigur că nu mă va atinge microbul, mi-am administrat în cursul după-amiezei un vaccin anti – pomană electorală, care a constat într-o doză de patru mici perpeliţi la un cuptor electric neutru, fără culoare politică. Apoi, la drum.

Ajunşi la gura Parcului Izvor în jurul orei 17:30, ne-am comutat pe modul record şi ne-am afundat în mulţimea ce încă forfotea haotic.

Dacă în prima parte a „petrecerii câmpeneşti” am putut vedea, prin intermediul media, lideri politici marcaţi ai psdeului sorbind din berea rece la pahar şi muşcând româneşte dintr-un mic dar şi membri destoinici ai partidului ce a patronat evenimentul scandând lozinci social-democrate, dacă sub soarele amiezei nostalgicii trecuţi de a doua tinereţe, pe care sărbătorile de genul celei de 1 Mai îi readuc parcă la viaţă, au dat paşi înainte şi i-au luat înapoi pe ritmuri populare, după ce au gătat doza de patru mici şi au lins şi ceva bere pentru care s-au călcat în picioare cu mic, cu mare, cu uărcăr, cu pensionar, cu român, cu ţigan, cu chinez, sau mai simplu bâlci electoral, a doua jumătate a sărbătorii internaţionale a muncii, organizată de pamfletarul Marean, avea să ne arate o altă faţă, acea de bâlci clasic românesc.

Orele mai înaintate ale zilei i-au scos din prim-plan pe bătrâneii nostalgici dar şi pe simpatizanţii activi PSD ce înroşeau mulţimea cu tricourile lor pe care stătea imprimat mesajul „Unu Mai Românesc şi, cum se întâmplă de obicei la astfel de evenimente, o mulţime de tineri curioşi au dat năvală în parcul împânzit de oameni. Se puteau distinge uşor, de la tinerei ai generaţiei hi5, atraşi de waţii emişi din boxele amplasate lângă scenă, şi cupluri care au renunţat la plimbarea din Mall, până la grupuri, grupuri care au venit să-şi scalde ochii curioşi în atmosfera de „sărbătoare” sau găşti răzleţe de roacheraşi care, rămaşi din diverse motive departe de aglomeraţia ce dă startul sezonului estival  pe litoral, şi-au astâmpărat nevoia de înghesuială în inima capitalei, la umbra celeilalte semnificaţii a lui 1 mai.

În lipsa prezenţei unui al doilea om în stat, şuţii erau cu ochii pe mobilele si portofelele oamenilor obişnuiţi, ne-flancaţi de sepepişti fioroşi, în timp ce gardienii publici vegheau regulamentar la siguranţa cetăţeanului; televiziunile îşi mai temperaseră din transmisiile în direct; pâlcuri de indivizi conectaţi la eveniment încă de la primele ore, brăzdau parcul sub efectul berii.

Printre toată această infuzie de tineret pestriţ ce anima aleile parcului, familii cu copii de mână se plimbau agale. Copiii tânjeau la tot soiul de pochemoni expuşi spre vânzare de către nelipsiţii vânzători de chilipiruri, iar părinţii visau la cândva obişnuitele ieşiri la pădure. Anul ăsta au făcut bine să se mulţumească doar cu o ieşire în parc şi câţiva mici de pomană electorală.

Dacă nu se îndreptau către ieşirea parcului, participaţii la eveniment convergeau către cele două puncte principale. Ori scena, unde puştimea se îngrămădea să fredoneze refrenele momentului, ori punctele în care încă se mai distribuiau gratuit mici şi bere.

Alături de puştii în extaz ce umpleau primele rânduri din faţa scenei, se aflau şi oameni mari, atraşi probabil de ambianţa jovială a degeneraţiei pro sau, mai simplu, atraşi de mişcările lascive  şi de formele dansatoarelor de pe scenă. Ţîţeee… Imediat în proximitatea publicului aflat în picioare, un număr mărişor de mămici, bunici şi tătici îşi ocupau, cu faţa către scenă, locurile pe scaunele răzleţe aşezate pe iarbă, evocând parcă prin atitudinea lor atmosfera Festivalului Cerbul de Aur. Amestecaţi printre bucureşteni, fotografii străini imortalizau pitorescul situaţiei.

În celălalt punct de atracţie al parcului, vânzătorii de gratuităţi nu mai pridideau să întoarcă micii şi să toarne berile. Un fum înecăcios se ridica din grătarele încinse, lăsând mastodontul din marmură albă în ceaţă. Când cerul se întuneca treptat, încă mai erau oameni care se înghesuiau la mici şi o bere. Am părăsit parcul înainte ca potopul să se pornească şi să împrăştie mulţimea.

Dacă Marian Vanghelie regretă că ploaia i-a dat peste cap programul, eu unul regret că nu am apucat să mă dau şi în tiribombă.

Mulţumiri lui Robert pentru concursul adus la realizarea acestui material.

Viața bate filmul

În cinstea lui Mihail, un om amărât întâlnit întâmplător într-un parc, o persoană cultă, extraordinară, a cărei viaţă a fost o continuă suferinţă .
„Lumea mă strigă în multe feluri … cele mai multe jignitoare, însă nu mă mai deranjează,  m-am obişnuit. Le răspund politicos căci de ei depinde încă o zi din viaţa mea pe acest pământ .
Numele meu real este Mihail , un paradox acum: un nume de sfânt silit a fi purtat de o persoană bolnavă şi jerpelită.
Da, sunt un om al străzii .
Am 54 de ani, mulţi ani buni şi plini de satisfacţii în general, încerc să nu mă gândesc la situaţia mea şi prin ce am trecut, pentru o persoană aflată în situaţia mea contează foarte mult speranţa că ceva se va schimbă pe viitor.
Mama mi-am văzut-o doar la naştere, însă îmi este imposibil să-mi amintesc măcar vreo trăsătură a feţei ei. M-a părăsit când aveam 4 zile de când îmi dăduse viaţă. A fugit, eram o responsabilitate prea mare pentru ea la aceea vreme, din câte ştiu avea 18 ani în acel moment.
Am crescut într-un orfelinat într-un orăşel de munte, alături de mulţi alţi copii ce  împărtăşeau aceeasi soartă. Au fost vremuri grele, însă m-au făcut puternic şi cel mai important mi-au clădit dorinţa de a ajunge cineva în viaţă.
Am început să cânt la o chitară primită de ziua mea de la o familie înstărită din oraş. Eram un copil modest, însă cu un suflet mare. Lumea  mă cunoştea şi mă ajuta cum putea. Am terminat şcoala generală, liceul tot în oraş, însă la 18 ani a fost vremea să părăsesc orfelinatul, familia de fapt , o familie cu peste 120 de copii.
În perioada liceului  am avut şi o formaţie, eram liderul ei, compuneam piese pe care ulterior le cântam alături de 3 prieteni la căminul cultural. Era prima dovadă că am reuşit să răzbat. Mă simţeam important .
Am urmat  Facultatea de Drept din Braşov, am fost al 2-lea intrat. După ce am terminat , neavând nici un sprijin şi provenind de la orfelinat, am ajuns să lucrez într-un combinat chimic.
Am cunoscut o fată, m-am îndrăgostit , ne-am căsătorit . Am cumpărat un conac boieresc, curte, livadă mare aşa cum doream dintotdeauna.Totul mergea bine. Anii au trecut fără să-mi dau seama, copiii nu am căci soţia…
În anul 2000 totul s-a schimbat: soţia s-a imbolnavit, a fost depistată cu cancer esofagian, majoritatea banilor ni s-au dus pe tratamente, bioenergeticieni, am încercat totul, însă nu am reuşit nimic.
S-a stins din viaţă. Greu, foarte greu, chiar şi pentru mine .
Lipsit de speranţă, a mai venit o furtună, casa a fost retrocedată, nu am mai avut nici puterea, nici banii să mă lupt. Am pierdut-o relativ repede. Am ajuns pe străzi inevitabil, nedorind nimeni să-mi ofere măcar un colţ de perete. Am hoinărit peste tot. M-am stabilit aici în Bucureşti dacă se poate spune aşa (râde).
Am îndurat multe, dar parcă anul asta este cel mai greu nu ştiu de ce. Poate mi-a ajuns şi mie. Însă mă voi lupta până la ultima suflare. Dacă este totuşi să nu reusesc sper măcar să adorm într-o seară de sărbătoare, pe o străduţă plină de luminiţe şi de oameni voioşi ce cântă colinde .
Poate aşa mi-o pot aminti pe mama.”
Am mai încercat în dese rânduri să-l revăd, însă nu a mai fost de găsit. Din păcate în România sunt mulţi în situaţia lui, nimeni nu mişcă un deget. Vreau să cred că şi-a găsit sfârşitul aşa cum şi l-a dorit, plecând într-un loc mai cald unde nu mai este nevoit se umilească pentru o bucată de pâine.

Trecut a fost, prezent se uită

 

   De-a lungul istoriei, așa cum ne spun manualele și documentele mărturie în timp, românii și-au dorit la un moment dat unirea sub un singur simbol. Indiferent de mișcările politice, istorice sau sociale, este cert faptul că, cel puțin în ultimul secol, dorința de abordare a unui singur drapel în toate provinciile majoritar populate de români a fost una sinceră și izvorâtă din suflet. Exista pe atunci patriotismul pur, afișat cu mândrie și dus până în mijlocul războaielor. Au existat eroi cu adevărat, a existat și recunoștința față de sacrificiul suprem al acestora. Valorile erau prețuite altfel, imaginea lor era alta. Spiritul care ține un popor legat și îl îndrumă către progres este mânat tocmai de crezul în valorile proprii.

   România se află astăzi într-un impas ideologic și nu numai. Se află la o răscruce de drumuri, niciunul pavat cu soare. Ruptura de trecut este din ce în ce mai acută. Din păcate, îngropăm și trecutul glorios, împreună cu personajele care au pus umărul la construcția acestuia. Anii crânceni ai comunismului au rescris sistemul de valori al nației iar cei douăzeci de ani de prost-înțeleasa libertate au fărâmat orice bulgăre de respect pentru eroii din trecut. Ceea ce nu ne miră, urmărind personajele din jur. Trist este faptul că fenomenul se acutizează și nu de multe ori îmi pun întrebarea dacă efortul de reîntregire a granițelor a meritat, indiferent de contextul timpurilor trecute. Iar generațiile care vin se vor raporta doar la clovnii prezentului, cei care își asumă rolul de protectori de neam.

   Zilele trecute am (re)descoperit câteva omagii aduse sufletelor jertfite pentru un țel nobil. Urmele vremii, cu bune și cu rele, sunt impregnate de către ploi și vânturi. Vom avea o șansă în momentul în care oricare dintre români va vărsa o lacrimă privindu-le. Personal, nu cred că acest lucru se va mai întâmpla.

Bucharest Lock Arena

Ştire electrizantă! Circuitul AC/DC nu mai trece prin România! Cum era şi de aşteptat, Bucharest Rock Arena, cel mai mare eveniment rock din România ce ar fi trebuit să aibă loc la finele lunii mai şi să găzduiască concertul cu pricina, iese şi el din schemă.
Se pare că firma de apartament care s-a angajat în aducerea australienilor în cadrul festivalului nu a intenţionat decât să se branşeze la o sursă de alimentare a conturilor bancare, iar după încărcarea bateriilor să iasă din montaj. Să mai zică cineva că nu se pot face bani frumoşi de pe urma muzicii…
Pentru a se revanşa, co-organizatorii au promis că până la sfârşitul anului curent vor aduce să concerteze pe stadionul Lia Manoloiu din capitală, alte nume grele ale rockului precum Led Zeppelin, Black Sabbath, Pink Floyd şi, de ce nu, Elvis Presley.

Un pas mic pentru mine, o comoară de neprețuit pentru ei

un-pas-mic-pentru-mine-o-comoara-de-nepre-uit-pentru-ei

   De cele mai multe ori nu reuşim să observăm că suntem norocoşi. Indiferent de valorile care ne călăuzesc paşii în tumultul cotidian, lăsăm tot timpul în umbră lucrurile care ne fac să zâmbim. De vină sunt, poate, demonii care ne macină sufletul sau, poate, invidia şi nepăsarea celor din jur. De cele mai multe ori, din păcate, este necesară o palmă puternică pentru a pune în valoare culorile care au fost alături de noi mai tot drumul. Uneori, însă, durerea altora ne scoate la liman. Şi pentru unii din noi, lumina atunci străluceşte mai puternic, învăţându-ne să distingem noaptea de zi.

   Am avut ocazia zilele trecute să cunosc o familie amărâtă, ocolită de norocul pe care mulţi dintre noi îl avem. I-am întâlnit în oraşul Victoria, din judeţul Braşov, la o ceremonie religioasă. Erau trei copilaşi, nepăsători în aparenţă faţă de soarta nu tocmai prietenoasă dar cu licărul speranţei în privire. Cel mai mare este clasa a patra. Locuiesc doar cu mama lor, în cătunul Sumerna, aflat la aproape 5-6 kilometri de oraş. Din când în când, sunt prezenţi la slujbele oficiate de unul din preoţii din oraş, care îi mai îndrumă aşa cum poate dumnealui sau enoriaşii din parohie. Sunt săraci și trăiesc în mare parte din mila celorlați. Băiatul este convins că-și va putea lua revanșa la un moment dat.

„Cum veniţi voi, măi copii, până la şcoală?”, fuse una din cele câteva întrebări puse cu jenă, parcă, privindu-le nevinovăţia din ochi. Mă gândeam, involuntar, că la serviciu ne-au îngheţat salariile.

„Păi, cum să venim, pe jos…Facem vreo oră.”, îmi întrerupse gândurile băiatul.

„Şi iarna?”

„Păi, ce, iarna nu se face şcoală?”. Am simţit că munţii din spatele meu mă trag de perciuni pentru impertineţă. Normal, şi iarna este şcoală…

„Păi, şi dimineaţa, veniţi pe întuneric, pe zăpadă?”, am spus un pic intimidat.

„Da, venim. Trebuie. E greu, e foarte greu…”, răspunse durerea din copil. Orice cuvânt mi s-a părut de prisos.

Maică-sa lucrează pe unde apucă. Copiii încearcă, aşa cum le permite copilăria lor, să descopere lucrurile frumoase din drum. Nu sunt multe iar acest fapt le face preţioase. Zâmbetul lor m-a făcut să plâng în tăcere. Dorinţa de alinare a lor îi îndeamnă să ofere speranţă. Lacrimile unei mame ce tocmai îşi pierduse băiatul, aflată în biserică, au fost mângâiate de un simplu gând de copil aflat, la rândul său, de partea întunecată a lunii: „Nu mai plângeţi doamnă, o să treacă”…

 

„O să vă faceți voi mari”, m-am trezit eu la un moment dat.

„Da, ne facem dar mai sunt mulți ani până atunci…”, oftă copilul.

 

   Între timp, m-am hotărât să-i ajut cum pot. Am început prin a le da rucsacul meu, ceva mâncare și niște bănuți. De Paște mă voi întoarce pentru le oferi haine și orice alt lucru care le va fi de folos. Pot fi și mesagerul vostru, dacă sprijiniți cauza.