Gânduri matinale

• Martor şi tartor •

   Este 6:15….soneria telefonului încearcă să te readucă la realitate. Îţi arunci mâna către fotoliul de lângă pat şi dărâmi o scrumieră plină de mucuri de ţigări…exact peste ultima pereche de pantaloni curaţi. Infernul muzical continuă şi singura salvare este „snooze”- button care îţi dă un răgaz de 10 minute către finalul partidei de sex visată de la 6:14 la 6:15 şi o erecţie matinală cu care te poţi lăuda oglinzii din hol. Ai noroc cu colegii de apartament care s-au obişnuit cu demonstraţiile tale de potenţă. Oricum, moment culminat al dimineţii lor este imaginea mâinii tale înfiptă în partea dorsală şi angajată într-un masaj frenetic al unui posibil hemoroid.

   Te intorci în sfârşit pe partea cealaltă şi realizezi că nu mai este nimeni cu tine în pat sau dacă a fost …a plecat demult…poate acum o lună. Cine dracu’ se trezeşte dimineaţa într-o grotă?!? Este derutant oricum contrastul între tapetul cu floricele, mormanul de doze Beks, două pungi cu coji de seminţe şi o cutie cu ananas felii care tocmai înfloreste…mda….”ce dracu’ …m-am trezit sau habitatul meu natural este o plăsmuire infectă a realităţii virtuale?”. Îţi dai seama că eşti un dobitoc obosit şi plonjezi către masuţa calculatorului plină de scrum (semn ca ar trebui să bei mai mult seara….îţi tremură mâna foarte tare) şi îţi aprinzi o ţigară. Tragi..tragi…tragi şi într-un final înghiţi şi gălbenuşul…Aşa este dimineaţa, plină de surprize.

   Este deja 6:30 şi te întrebi dacă să iei masa de dimineaţă sau nu… Un gând pozitiv vis-a-vis de sănătatea ta, care se evaporă pur şi simplu la vederea sticlei de „Coca cola” desfăcută cu o seară înainte să schimbi gustul de câine ud pe care-l provoacă băutura în exces. Dai pe gât un pahar, hai două căci sigur nu mai este nimic în frigider, şi te îndrepţi către uşa dormitorului, o deschizi…..luminăăăă…Cine dracu’ a aprins becu’ pe hol?? Aha…nu eşti singur acasă şi te grăbeşti către baie. Moment critic…OCUPAT.

   Te macină indecizia…dacă fumezi şi bei cafea nu este bine, dacă mai bei un pahar de cola iar nu este bine…Oricum o dai, pică prost. Cât stai tu 10 minute strângând din buci şi mijind ochii ca un chinez matinal care te afli, se eliberează baia. Hopa, colega cu halatu’….Parcă ai mai vazut-o pe undeva…Boule, stă acolo de 6 luni. Se uită la tine ca la sublimul lui „patetic” şi îţi aruncă un „bună dimineaţa” într-un zâmbet schimonosit de ură. Închizi uşa în urma ta şi pândeşti momentul în care „madama” intră în cameră. Da, ăsta e momentul….Inspiri adânc aer în piept şi te laşi în voia sorţii într-o explozie de bucurie.

   Dusu’ merge bine…asta îţi place, este reconfortant…Apă fierbinte…abur…saună…până ce jetul de apă se îndreaptă fără voia lui spre bec…Care la rândul lui se îndreaptă către duşumea. Beznă…clăbuc…cioburi…coşmar…Pipăi după papuci, îi speli şi păşeşti înfricoşat către uşă, peste cioburi. Finalul aventurii se desfăşoară în prag, unde asteapta „madama 2″….Nu te panica….Spui că nu se poate intra..Ea o să creadă că eşti un nesimţit şi că mirosul nu vine de la ghena blocului şi pleacă. Strângi repede dovezile de la locul faptei şi te baricadezi în dormitor.

   Tragi repede o pereche de ciorapi în picioare…Nu-i mai miroşi înainte căci n-ai timp, esti deja în mare întârziere. Pantalonii scuturaţi de două ori sunt ca noi. Cămaşa de ieri o zăreşti printre vălătucii de fum pe care-i scoţi pe nas….Uite că nici măcar nu este mototolită. Parfum, juma de kil – soluţia de urgenţă. Pantofii prăfuiţi parcă sunt în ton cu toată agitaţia din capul tău….Haina repede…Ceas…Chei…Portofel… Pula mea…Ce-o fi, o fi!!! Mai rău ca azi numai mâine poate să fie!

Unde dai și unde crapă

• Jumătatea plină, Martor şi tartor •

    Acum aproape o lună am purtat o discuție cu un preot tânăr, dintr-un orășel de munte. Îmi explica diferențele dintre fosta sa parohie și cea actuală, diferențe între modul de a gândi și de a se purta al oamenilor. Mi-a rămas în cap o întâmplare amuzantă, pe de o parte.

   Într-una din slujbele sale de duminică părintele a inițiat o discuție cu enoriașii săi din fosta parohie menită să trezească, într-un fel, respectul față de natură și protejarea mediului. Majoritatea dintre ei obișnuiau să arunce în râul care le trecea prin spatele casei gunoaie și resturi menajere iar preotul încerca să le explice că ceea ce făceau nu este bine. Nu este bine pentru râu, pentru natură, pentru vecinii din aval. Argumentele sale, menite să stopeze acest fenomen, erau îmbinate cu noul context în care se afla însăși țara, membră U.E. și angajată să respecte norme de protecție a mediului. „Gândiți-vă la copii voștri, oferiți-le locuri frumoase și curate.”, le spunea părintele. „Râul este limpede și curat de la Dumnezeu, păstrați-l așa. Gândiți-vă ca la o păstrăvărie, așa trebuie să fie de curată apa.”, a punctat parohul.

   Oamenii au stat, au gândit și, într-un final, au deschis ochii. Preotul avea dreptate. La puțină vreme după discursul părintelui, au început să se vadă rezultatele. Într-adevăr, gunoaiele nu mai erau aruncate în râu iar apa devenise iarăși limpede. Ce făcuseră enoriașii? „Părinte, te-am ascultat, căci ai grăit drept. Când vii să ne vizitezi păstrăvăriile?”.

Kitch tradiţional românesc

• Martor şi tartor •

    România este o ţară importatoare prin excelenţă, aşa cum ne arată statisticile economice şi nu numai. Începând cu invazia de produse europene, chinezeşti şi până la Sf. Valentin, Halloween, importăm cam tot ce se poate. Şi consumăm în aceeaşi măsură, evident. Iar când vine vorba de kitch, suntem cei mai tari. Cu siguranţă românul nu-i născut poet.
   Având drum zilele acestea spre Braşov am aruncat un ochi pe la popularele magazine de artizanat românesc, aflate pe DN1 în zona localităţilor Sinaia şi Azuga. Cumpărătorul dornic de a achiziţiona articole pur neaoşe are ce alege dar nu într-o mare măsură (bine, acum depinde ce-şi doreşte fiecare). Se găseşte, în schimb, o largă categorie de produse care numai artizanat românesc nu sunt dar care merg la românaşul care invadează Valea Prahovei pentru plimbare cu ATV-ul, făcut muci la discotecă în Sinaia sau mers pe pârtie cu jeep-ul. Astfel, am remarcat pe rafturi (la preţuri de colecţie, evident) “tradiţionalele” bâte de baseball româneşti, celebrele iatagane vizionate la ştirile de la ora cinci (tot specific româneşti), arhicunoscutul Dracula, sub forma unor căni, măşti, ceasuri dar cu etichete Made in China (lucrate, probabil, de comunitatea românească din China). Am mai remarcat tocătoarele din lemn de bambus (arbore întâlnit îndeosebi în munţii Carpaţi), maimuţele de pluş (animal simbol în mitologia populară din România), statuete Feng-Shui (aceeaşi mitologie neaoşă), mese de poker, pălării de cow-boy şi multe alte acareturi izvorâte din minunata lume a poporului român.
   Uneori stau şi mă întreb dacă poporul român se trage din daci şi romani sau au existat nişte băieţi cu spirit întreprinzător în urmă cu ceva sute de ani care au importat forţă de muncă. Le-aş spune că degeaba au vrut să facă un avion căci a ieşit tractor.

Rețete din preparate de bloc

• Martor şi tartor •

    Bună ziua, dragi locatari! Vă invităm să ne fiți alături la o nouă ediție a emisiunii „Să mâncăm nervii!”. Invitatul obișnuit al emisiunii, vecinul de deasupra, ne-a făcut o surpriză deosebită prezentându-ne una din rețetele sale matinale preferate, și anume „Tocătură țărănească de nervi alături de somn tăvălit cu ciocanul”. Dar iată despre ce este vorba:

-Ingrediente: pachețele de nervi (împrumutate de la vecini), somn dulce, picături chinezești, ciocan, bormașină, cuie, scânduri, un pet de bere de 2000 ml.

-Mod de preparare: se toacă mărunt nervii, adăugându-se pe parcurs câteva picături chinezești cu ciocanul. După vreo oră, se dau pe gât rapid 500 ml de bere. Se ia bormașina și se călește somnul dulce până la punctul de fierbere, adăugând cuiele unul câte unul. După încă jumătate de oră, se mai sting 500 ml de bere. Cu ultimele picături chinezești rămase, se fărâmițează nervii complet, întorcându-se în același timp somnul  pe toate părțile până la epuizare. Scândurile și cuiele rămase se aruncă la final, împreună cu berea rămasă, peste amestecul obținut, ținându-se încă 60 de minute la foc automat. Porția rezultată este pentru trei etaje.

   Realizatorii emisiunii împreună cu bucătarul vă doresc poftă bună ! 

Cine nu are biciclişti să admire pistele

• Martor şi tartor •

    Trecând în fiecare zi prin oraş, de fiecare dată mă amuză pistele pentru biciclişti cu grijă amenajate de edili. Adică, n-avem ce spune, suntem în rândul ţărilor meseriaşe din punctul acesta de vedere. Lăsând la o parte faptul că traseele sunt făcute de mântuială de cele mai multe ori, în sensul că se întrerup brusc sau nu oferă o continuitate logică între diverse puncte ale oraşului, trecând şi peste maşinile, chioşcurile sau alte căcaturi care sălăşluiesc de multe ori peste aceste piste, eu mă întreb unde pana mea sunt bicicliştii? Am înţeles, mulţi critică şi acum faptul că nu suntem şi noi în rând cu lumea bună vis-a-vis de multe aspecte, printre care şi infrastuctura pentru posesorii de bicicletă dar, cel puţin din punctul de vedere al acestei ultime chestiuni, eu cred că problema este alta. Problema sunt chiar bicicliştii. De ce? Pentru că sunt câţi să-i numeri pe degete.
   Românul este leneş, comod şi fudul. Într-un oraş foarte aglomerat cum este Bucureştiul, nimeni nu vrea să renunţe la maşină. Deşi toată lumea se plânge de timpii morţi din trafic, sunt foarte puţini cei care ar renunţa la a folosi acest mijloc de transport. Bineînţeles, cei care nu beneficiază de transport public adecvat pentru punctele unde au treabă, n-au ce face, se suie în automobil. Dar restul de bastarzi, ce fac ? Cunosc oameni care au reşedinţa la 10 minute de mers pe jos până la muncă şi tot cu maşina vin la serviciu. Iarăşi, există personaje cu metroul la botul calului, tţţţ, tot maşina e baza. Asta-i comoditate ? Da, pentru o parte din ei. Şi nu-i vom vedea niciodată pe bicicletă. Dar pentru cealaltă parte din mizerabilii de mai sus nu este vorba de comoditate. Aceştia sunt fudulii. Păi, stai un pic..Să vină pitzi sau mitzi la clădirea de sticlă şi să nu-l vadă corporatiştii într-un automobil ? (dau şi eu un exemplu, na, cu corpo) Nu se cade. Atunci cum naiba să-l suie soarta pe bicicletă ? De restul, nu mai spun. Faceţi voi teste, să vă convingeţi.
   În consecinţă, degeaba arată unii şi alţii cu degetul lipsa pistelor pentru biciclişti sau faptul că cele construite sunt făcute vraişte. Noi nu vrem să mergem pe bicicletă, clar ? Iar cei care, totuşi, folosesc acest mijloc de transport, să ia dom’le metroul sau autobuzul, ca să nu mai încurce bieţii pietoni.

Călătorul clandestin

• Martor şi tartor •

Am un prieten ()care de mai bine de un an, omite zi de zi, în fiecare săptămână, să-şi facă abonament lunar pe R.A.T.B..

Îşi aduce aminte doar seara, în drum spre casă, când o voce feminină ivită din difuzoare roagă toată suflarea călătoare din autobuz să aleagă statutul de călător corect.

Bine, asta dacă nu dă nas în nas cu controlorii dis-de-dimineaţă, la fel cum s-a întâmplat şi astăzi. Atunci încep remuşcările, regretele, autocriticile, dar şi negocierile.

Iată cum ar suna şi stenograma discuţiei de astăzi dintre călătorul clandestin şi cele două tanti controloare incoruptibile:

 

Tanti #1: Bună ziua, vă rog să-mi prezentaţi legitimaţia de călătorie.
Călătorul clandestin: Doamnă, n-am…
T#1: Atunci prezentaţi-mi vă rog un act de identitate.
Cc: Doamnă, nici d-ăla n-am. Nu port…
T#1: Atunci vă rog să achitaţi 50 de lei, contravaloarea amenzii.
Cc: Doamnă, nici asta nu pot să fac. Mai bine îmi iau abonament cu banii ăştia…
Autobuzul opreşte în staţie.
T#1: Haideţi mai bine jos…
Coboară.
T#1: Încă o dată vă mai rog: arătaţi-mi un act de identitate, o legitimaţie, ceva… ca să vă pot legitima. Nu se poate să n-aveţi.
Cc: Doamnă, buletinul nu-l pot la mine că n-are loc în portofel. Vă pot spune numele dar n-aveţi ce face cu el.
T#1: Haideţi domnule, nu se poate… şi chiar arătaţi a …
Cc: Păi vedeţi, nu vă mai luaţi după aparenţe.
Tanti #2 zâmbeşte.
T#1: Ştiţi că se poate rezolva uşor cu legitimarea?
Cc: Da doamnă, dacă mergem la poliţie.
T#1: Ori mergem la poliţie ori anunţăm politia R.A.T.B. să vină să vă legitimeze. Daţi datele şi dacă acestea corespund, puteţi pleca.
Cc: Ştiu doamnă care e procedura. Dar chiar trebuie să se ajungă la asta?
T#2: Atunci achitaţi cei 50 de lei şi gata.
Cc: Doamnă, 50 de lei am, dar ăştia îmi trebuie azi. Am în schimb d-ăştia mai mici.
T#2 zâmbeşte din nou.
Cc: Nu ştiu cum se face că mă prindeţi doar atunci când nu am abonament. Când îmi iau nu mă controlează nimeni.
T#1: Păi asta e şi ideea. Să vă prindem când nu aveţi bilet. Noi suntem plătiţi la amenzi. Cu cât dăm mai multe cu atât strângem mai mulţi bani. Avem comision la amendă.
Cc: Păi şi nu merge să scurtcircuităm circuitul, ca să zic aşa.
T#1 şi T#2 zâmbesc.
Cc: Nu merge să vă plătesc eu direct comisionul?

T#1: Aşa ceva nu se face. Pot să ne prindă foarte uşor.
Un alt autobuz opreşte în staţie. Uşile se deschid iar T#1 şi T#2 dau să urce.
T#1: Haideţi, urcaţi şi dumneavoastră.
Cc urcă şi se opreşte în gura uşii din fată a autobuzului. După o jumătate de minut, T#1 îi întinde un bilet compostat.
T#1: Luaţi biletul ăsta şi plătiţi 2,6 lei pentru el.
Cc ia biletul şi îi întinde banii.
T#1: Şi…să nu se mai întâmple!
Cc: Vă mulţumesc.
T#1 nu mai zâmbeşte.

Va urma!
 

Dimineaţa cu sărman şi tanti

• Martor şi tartor •

    Dimineaţa m-a prins, ca de obicei, certându-mă cu ceasul pentru acordarea a încor cinci minute de linişte. Au urmat tabieturi şi, într-un final, contactul cu exteriorul casei mele. Purtat de gânduri, ignor oraşul grizonat de iarnă. Şuvoiul de maşini începe să-şi facă simţită prezenţa în timpane şi în nări, grăbindu-mi paşii către destinaţie. Unul câte unul, trecătorii ieşiţi în cale adaugă nuanţe de gri peisajului anost-matinal. Din când în când, o adiere tăioasă de vânt se aruncă printre oameni, clădiri şi gunoaie, răscolind rămăşiţele urbane abandonate fără noimă. O măturătoare adună molcom resturile împrăştiate, nepăsându-i, parcă, de cursul vieţii derulate în jurul ei. Imaginea cotidianului îşi adună haotic piesele, amestecând palid nuanţele…
   Brusc, piesa derulată anterior este tulburată: un capac de canalizare aflat lângă trotuar se ridică vioi, arătând o arătanie cu ochii mijind de somn chinuit. Un carton îşi ia zborul de lângă personajul cu pricina iar ochii săi rămân pironiţi pe tanti măturătoare de mai devreme. După câteva secunde de tatonare, se răsteşte cu năduf: „Bună dimineaaaţaa!…Şi spor la treabă ! Hă, hă, hă!”.
 

Boboteaza şi pompierul duhovnicesc

• Martor şi tartor •

Săptămâna ce tocmai a trecut a avut ger din belşug. Era şi nomal câtă vreme cele şapte zile s-au scurs sub semnul Bobotezei. Dacă meteorologii au înmulţit temperaturile prognozate pentru perioada aceasta cu un factor de Boboteză, nu pot să vă spun. Eu unul nu mi-aş fi amintit de această sărbătoare "cool" dacă un mesager pastoral nu ar fi sunat insistent la uşă anunţând prezenta în bloc a unui trimis al Domnului, trecut în ştate ca preot. După cum e trecut şi în fişa postului, părintele delegat pe o anumită zonă e nevoie să treacă pe la căminele enoriaşilor şi să le ude pereţii; o spoială cât un gest de purificare.

De obicei, relaţia mea cu divinitatea se consumă neapelând la vreun exponent al bisericii, dar de data asta, nas în nas cu intempestivitatea, am zis să fac ca tot creştinul şi să-l poftesc pe popă să-şi facă treaba aşa cum ştie el cel mai bine.

După ce am coborât motanul de pe dulapul din hol pentru a nu avea surpriza ca bestia felină să-i sară în cap sau să-i confişte basca părintelui pătruns în casă în interes de serviciu, am deschis uşa şi l-am aşteptat ca un condamnat la resemnare.

Şi iată că a apărut. Expresia feţei mele a căpătat brusc contururile spăşeniei, iar inflexiunile vocilor lor (erau doi – unul la bază corist, iar celălalt stropitor) au creat panică în rândul coloniei feline. După ce a brăzdat tenebrele din dormitor cu un jet de agheazmă ţâşnit din smocul de busuioc uscat, a intrat foarte hotărât în cealaltă cameră luând la ţintă, cu aceeaşi armă, laptopul proaspăt abandonat care mă aştepta singur şi debusolat pe canapea. Au fost două secunde de suspans maxim. Brusc, "omul în negru" a realizat că lansarea următorului fascicol de agheazmă ar fi periclitat serios integritatea cutiei electronice şi a modificat în ultimul moment unghiul cu 90 de grade. Apoi a armat şi a tras. A fost p-aproape…

Tot ce pot să vă spun este că, dacă nu ar fi sesizat acest aspect şi ar fi tras asupra laptopului abandonat precum un pui neajutorat, eu eram pregătit să lansez un contra-atac fonic de genul „Nuuuuuuuuuuuuuuuuu!”, exact din spatele lui. Slavă Domnului că nu a fost nevoie!

Apoi au plecat; nu înainte de a se încheia şi tratativele de pace. Pace şi credinţă şi tot tacâmul de urări specifice momentului. Pentru a nu rămâne datori, le-am urat şi noi douăzeci de lei. Totul s-a terminat cu bine. Singurul afectat a fost motanul. Nici în momentul de faţă nu a înţeles cine au fost cei doi ninja care i-au invadat teritoriul.
 

Prostia omenească

• Martor şi tartor •

    Forţat de împrejurări, am fost astăzi până la Mall Vitan.Urăsc mall-ul din Vitan, urăsc orice mall din România de altfel… Vă închipuiţi desigur că nu urăsc mall-ul în sine, ci majoritatea oamenilor care se perindă prin el. Mă rog, altul se vrea a fi subiectul relatării mele.
    După cumpărarea articolelor ce au făcut scopul deplasării excepţionale in mall, mă urc in maşină si purced spre ieşirea din parcare. Fac o paranteză spunând celor care nu au mai trecut prin Mall Vitan, că au facut parcarea cu plată, deci bariere cu cartelă la intrare si ieşire. Deci mă-ndrept spre ieşire, drum cu sens unic bineînţeles, ajung la barieră şi stupoare: in faţa mea, dincolo de barieră, mă “aştepta”, venit pe contrasens, un Logan.
    Primele sentimente au fost de ruşine şi panică. Zic: “ce dracu’ mă, am greşit ieşirea?”, dar mă dumiresc repede, automatul pentru cartele fiind in dreptul meu. Între timp se dumireşte si “Loganul” şi dă cu spatele. Fiind întuneric afară iar Loganul cu farurile spre mine, nu puteam vedea persoana de la volan. Aşa că eram nerăbdător să întoarcă, să pot vedea, mai mult sau mai puţin, persoana de la volan. Nu vă ascund faptul că mă aşteptam să fie… o femeie (nu vreau să par misogin, nu cred că sunt şi accept eventualele dezaprobări din partea feminină). Ei bine, nu. Da, era barbat. A…şi încă ceva: la ieşirea din parcare, dacă veneai din sens opus şi tot nu te prindeai că nu aia este intrarea în parcare, erau două, deci DOUĂ, mari şi puse unul sub altul pe un stâlp, indicatoare cu accesul interzis!
    Ca şi conducător auto, poate să ai o scuză o dată în viaţă. Altfel, “Cine ţi-a dat ţie permis măi dobitocule?!”
 

Ne dați ori nu ne dați ?

• Martor şi tartor •

    În general, nu suportăm cerșetorii. Fiecare are motivația sa dar un sâmbure de adevăr formează o punte comună pentru toți. Cerșetorii, la rândul lor, au un sindrom comun care cere de mâncare. De obicei, acesta are forma unui ban pentru frățiori, un ban pentru pâine sau un ban pentru gura ăluia mic. Sau un ban pentru gura care cântă.
    Sunt oameni care dau și oameni care nu dau de pomană. Adică există unii care pică în capcana rețelelor de pomanagii și alții care nu pică. Așa cum spuneam, cerințele sunt unele oarecum acceptate. Dar cum ați reacționa dacă un potențial plătitor de taxe (care, din păcate pentru țară, are ghinionul de a nu-l angaja nimeni, deși a încercat de nenumărate ori…) vă aruncă brusc spre rezolvare o problemă de genul: „șefu’, ai să-mi dai doi lei de bilet ?” ?…Eee, acum să văd simțul civic. Omul vrea să fie regulamentar și are nevoie de bani pentru bilet de autobuz. Îi mai dați cu flit ?
    Românul, cică, s-a născut poet. De fapt, românul este un mare inventator. Invențiile majoritare ale sale, din păcate, sunt brevetate în lumea celor care cerșesesc. Iar premiile le dăm tot noi. Ăia care picăm în plasă, evident.