Cartierul protejat

• Frustrări din cartier, Promo •

Fiind membrul insipid al unui cartier mai periferic decât mouse-ul calculatorului unui pensionar, nu mă aştept ca poliţia să-şi facă treaba à la carte, căci de fapt şi de drept nu prea au nimic de câştigat: nu sunt văzuţi de niciun şef, nu pot creşte în rang deoarece facultatea pentru ei a rămas un subiect mai tabu decât revista de la chioşc şi, bonus, centrul de gravitaţie rural-urbană, birtul, este deschis non-stop, gâtul şi ceafa domnului în cauză fiind apărate de o bere la halbă.

Ce mă îngrozeşte cu adevărat este numărul alarmant de consumatori de substanţe interzise, începând cu verde, hash, acid şi terminând cu K şi heroină. Un număr care reuşeşte să crească exponenţial precum inversarea polilor. Majoritatea consumatorilor sunt minori, nişte fructe care acum nu mai visează să dea în pârg. Îmi amintesc cum aproape toţi aveau sclipiri în ochi când ne vedeau pe noi, cei mai mari, jucându-ne diverse, dorind şi ei să intre. Acea sclipire a dispărut treptat, rezumându-se la râsete sacadate şi discuţii onomatopeice.

Defularea mea se îndreaptă strict către mândri purtători ai devizei „siguranţă şi încredere”, cei care nu văd, nu aud, nu vor să stompeze acest fenomen de la cea mai facilă şi de jos treaptă a lanţului. Cum este posibil să-i dai unui amărât de bătrânel supt de vlagă, care probabil a suferit prea multe pe tot parcursul vieţii sale, o amendă pentru simplul fapt că stătea în parc, probabil în zi de pensie, sorbind liniştit dintr-un Burger la litru? Asta în timp ce, la aproximativ cincisprezece metri o gloată de puştani plimbau cuiele pe buze mai ceva ca tâmplarii.

Rareori, loviţi de grandoarea şepcii transpirate, încep să oprească şi să culeagă date de-ţi imaginezi că te înscriu la tombola anului. Nimeni nu scapă agerului poliţist de sector, începând cu vânzătorii de ceapă ambulanţi, mamele care-şi dau copii în leagăne şi terminând cu … doi delicvenţi de şase ani care, nenorociţii, se jucau cu un zmeu( exemplele sunt cât se poate de reale).

Post-scriptum voi relata o lecţie de morala dată mie de către un agent de poliţie, care folosea „voi face” la persoana a doua,plural, timpul prezent.

Într-o duminică, aproape de ora prânzului, în timp ce mă duceam cu un prieten să-mi cumpăr un pachet de tigări, mişcându-ne cracii agale pe uliţa urbană, din neant au apărut două perechi de ochi albaştri. Ne-am intersectat preţ de douăzeci de minute atât privirile cât şi puterea intelectuală, doar după trei minute realizând că dacă tărtăcuţele noastre şi ale lor ar fi unghiuri şi ar fi complementare, unghiurile lor n-ar avea mai mult de zece grade.

Au încercat să ne legitimeze, în ciuda faptului că ei nu se prezentaseră în prealabil. Am refuzat tocmai din acest motiv. De aici circuitele electrice din emisfera stângă l-au făcut pe unul dintre ei să conştientizeze că noi suntem infractori. Au vrut să ne percheziţioneze, nu au reuşit deoarece i-am îmbârligat cu o terţă lege, inexistentă de altfel, fapt care i-a descurajat total. Habar nu aveau de legile în vigoare, teoretic erau praf, iar practic în simbioză perfectă cu teoreticul. Au încercat un mişto de baltă, respins imediat de noi peste fileu mai ceva ca Federer la Wimbledon. Au început să se enerveze. Apoi deodată, unul dintre ei, senin în mimică, ne-a întrebat dacă ne drogăm. Răspunsul negativ a venit sec. După aceea, preţ de cincisprezece minute, ne-a povestit cum fiul lui, acum în vârstă de douăzeci şi şase de ani s-a drogat până acum câţiva ani când s-a lăsat, ajungând acum supervisor la nu ştiu ce firmă.

Înainte să ne ureze succes în viaţă şi sănătate a încheiat plin de compasiune părintească : ” Băieţi, apucaţi-vă de droguri acum cât sunteţi tineri, că mai încolo e mai naşpa!”

Mulţumim mult domnule agent pentru vorba de duh, chiar acum mă voi duce să-mi cumpăr nişte seminţe să le plantez pe balcon lângă muşcata mamei.

Cuciulata, între istorie şi faliment

• Frustrări din cartier, Promo •

   Localitatea Cuciulata este o localitate din judeţul Braşov, România. Mai exact, se află în jurisdicţia comunei Hoghiz, cumva între DN1 şi E60 (Braşov-Sighişoara).  Ungurii îi spun Kucsuláta iar nemţii Katscheloden. Prima atestare documentară apare în anul 1372, cu numele de Vila Roczolod, apoi, în 1589 Kucsalota, în 1637 Kucstulata iar în 1648 Kociulata. Se pare, de fapt, că primele aşezări umane de aici datează din epoca bronzului, aşa cum au dezvăluit săpăturile arheologice, fiind descoperite, de asemenea, şi ruinele unei cetăţi dacice din Secolul I î.Hr. dar şi ceramică de provenienţă romană. În anul 1733, în localitatea românească Cuciulata erau recenzate 92 de familii, în jur de 460 de locuitori. Până în 1918 cea mai mare parte a pământului era proprietate a grofilor, ultimii de care lumea îşi mai aduce aminte fiind grofii Ieraru, Chiorniţă şi Bereski. În acest an Cuciulata devine comună iar în anul 1968 pierde acest statut şi trece în administraţia comunei Hoghiz.

   Cuciulata adăposteşte câteva monumente de patrimoniu şi care pot fi vizitate de cei care trec pe acolo. Printre acestea se pot menţiona Biserica ortodoxă Cuvioasa Paraschiva, datând din 1794, Casa memorială Aron Pumnul, bisericuţa din lemn, ruinele aşezării dacice de la Stogul lui Coţofan sau aşezarea datând din epoca bronzului, în punctul Plesiţa Pietroasa.

   În prezent, Cuciulata are în jur de 1300 locuitori (1335 persoane la recensământul din 2002), majoritatea fiind români şi rromi (proporţiile sunt cam 60% români, 40% rromi). Cel mai cunoscut personaj care a pornit drumul în viaţă din acest loc este Aron Pumnul, profesor al lui Eminescu. Sătenii păstrează foarte bine numeroase obiceiuri şi tradiţii, multe dintre acestea având specific local. Potenţial turistic există dar se pare că nicio autoritate nu se implică în vreun fel. Şi că tot veni vorba de autorităţi, să-i cunoaştem pe cei care administrează comuna Hoghiz, implicit Cuciulata şi Fântâna, aflate sub administraţia sa. Aceştia sunt primarul Ioan Şerban, membru ApR, viceprimarul Ioan Botoman, de la PSD. Pe lângă aceştia, evident, Consiliul Local, ai cărui membri îi puteţi cunoaşte direct de pe site-ul comunei. Site de unde aflăm că printre programele desfăşurate se află „reparatii drumuri si poduri comunale”. Iar la cele în derulare găsim încă o dată textul de mai sus, respectiv „reparatii drumuri si poduri comunale”. Pe teritoriul comunei se află următoarele drumuri: DN13, DJ104, DC20, DC33. Cele două drumuri comunale nu arată deloc a fi reparate în vreun fel şi nici intenţia de a face acest lucru nu am găsit-o pe undeva. Cât despre drumul judeţean DJ104, aflat în directa responsabilitate a Consiliului Judeţean Braşov, cu al său Aristotel Căncescu în frunte (PNL), arată exact ca în pozele din final. Contactat telefonic, primarul Ioan Şerban ne-a spus că există nenumărate sesizări făcute către Consiliul Judeţean pentru a include în reparaţii această arteră de circulaţie, la fel cum există numeroase promisiuni că situaţia va fi rezolvată. De asemenea, acesta a precizat că apartenenţa la culori politice diferite nu are legătură cu ignorarea proiectului de reparaţie. O fi, pur şi simplu, indolenţă tipic politicianistă faţă de problemele electoratului. Iar acest lucru se vede şi în drumurile comunale de care primarul Ioan Şerban este responsabil.

   Intrigant este faptul că la ieşirea din Cuciulata, până la intrarea în Fântâna, îşi desfăşoară activitatea combinatul Lafarge, unul din marii producători de ciment din ţară. Care combinat ar trebui să decarteze ceva bănuţi la autorităţile locale pe raza căruia funcţionează, pentru a fi drămuiţi mai apoi cu folos de către administraţie. Dar lăsând la o parte acest aspect, trist este faptul că într-o zonă cu istorie şi patrimoniu, totul este lăsat de izbelişte, fiind acoperit de un strat gros de praf venit de la uzină şi de la exploatarea carierei de calcar din vecinătate. Industrialul grobian moştenit de la comunism îşi continuă drumul sub masca unui surogat de capitalism, pătând mai departe tot ce înseamnă locuri cu tradiţie şi cultură. Poluarea este în toi iar peisagistica unui mastodont de fiare, călare peste traiul sătenilor, alungă orice formă incipientă de turism, aşa cum ar trebui în mod normal exploatată zona. Trecând pe acolo, văzând starea deplorabilă a drumurilor, casele lăsate în paragină, oameni resemnaţi în faţa unei situaţii anormale, vegetaţie prăfuită şi arsă, rezumi într-o singură imagine starea unei naţiuni aflată în drumul către faliment. Anul acesta sunt alegeri prezidenţiale.  Sătenii din Cuciulata şi din satele învecinate vor avea motive să voteze?

Garcea în slujba comunităţii

• Editorial, Frustrări din cartier •

sapcaCând o să fiu mare vreau să mă fac poliţist. Cum adică? Adică ignorant, cu un limbaj stereotip, fără să ezit niciun moment să fac abuz în serviciu şi să acţionez în primul rând în slujba mea, apoi a cetăţeanului. Dacă o să învăţ să-mi etalez şi burta ca pe un artifact ce impune respect dar şi ca pe un simbol al prosperităţii, profilul ar fi aproape complet. Apoi, o să fiu deranjat de orice sesizare ce îmi va întrerupe siesta din timpul serviciului şi o să rezolv cazurile şi o să aplanez conflictele ca şi cum ţi-aş face un mare serviciu, ţie, cetăţeanule. Odată ajuns, cu intervenţii, în structuri, tot ce voi face este să aştept pentru ca anii să treacă şi să mă crească de la sine în grad. În tot acest timp, servilismul faţă de superiori va fi permanent în presing. Dacă mă voi lipi şi de o diplomă universitară obţinută în urma susţinerii unor cursuri ale unei forme de învăţământ la distanţă, evoluţia profesională va fi cu atât mai prodigioasă. Apoi o să ies la pensie şi o să-mi crească inima atunci când nepotul îmi va spune plin de înflăcărare că atunci când va fi mare vrea să fie poliţist aşa cum a fost şi bunicul.

Cam acesta ar fi profilul poliţistului modern de România pe care ar trebui să-l respecte orice puşti de grădiniţă dornic să devină om al legii. Bine, aşa s-ar profila modelul poliţistului cu care cetăţeanul interactionează zi de zi. Sunt absolut convins că în spatele acestor produse de serie stau ascunşi adevăraţii trăgători de sfori. Este evident acest lucru când ştim cu toţii că aceleaşi structuri au acţionat constant şi eficient, cu o inteligenţă diabolică, ani la rând împotriva populaţiei. Mai ales că este foarte probabil ca marii granguri aflaţi astăzi în fruntea poliţiei să fi operat cu un foarte mare succes şi o şi mai bună eficienţă în slujba organului de represiune în urma cu mai bine de douăzeci de ani. Dar asta e deja altă poveste.

Revenind la tablagii noştri, aş putea susţine că dacă există un factor determinant pentru degradarea imaginii Poliţiei Române ca instituţie şi implicit a imaginii poliţistului care o reprezintă, acesta este constituit în primul rând de modul în care au văzut factorii decizionali remodelarea acestor structuri în anii petrecuţi sub comunism. Înlăturarea prin diverse metode a cadrelor cu adevărat capabile şi înlocuirea lor cu tot soiul de incompetenţi al căror grad de obedienţă se mula perfect pe cerinţele sistemului, au condus la deformarea pe bună dreptate a imaginii poliţistului autohton. Nici poliţistul rus, de exemplu, nu cred că este departe de o asemenea încadrare. Modelul instrumentului miliţienesc persistă încă şi la ruşi poate într-o şi mai mare măsură.

Dacă în timpul regimului comunist uniforma de poliţist emana frică în rândul cetăţenilor, din simplu motiv că cel ce o purta era un instrument al organului represiv, astăzi poliţistul este perceput ca un personaj fad, neimpozant, lipsit de autoritate şi care inspiră orice altceva în afara de siguranţă şi încredere. Din păcate însă, până la proba contrarie, va fi nevoie ca multe serii de recruţi să îşi tocească coatele pe băncile şcolii.

Miliţia de azi, poliţia de mâine.

• Editorial, Frustrări din cartier •

politia_romanaPoliţia înseamnă protecţie şi pază. Poliţia Română înseamnă “siguranţă şi  încredere”. Ce înseamnă acest lucru pentru mine, un simplu cetăţean plătitor de taxe? Ei bine, dacă în perioada comunistă  Miliţia răspândea teamă şi nesiguranţă, astăzi putem spune că lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură. Astăzi nu îmi mai este teamă, şi nu mă mai feresc de poliţiştii de pe stradă. Trec pe lângă ei pe stradă sau pe trotuar fără a-mi mai fi teamă că ar putea să mă ridice (cum auzeam când eram mic) sau că ar putea să mă acuze pe nedrept de ceva. Poliţia, astăzi nu prezintă un pericol direct pentru cetăţean. Când trec pe lângă poliţistul român nu-mi mai este frică de el. Astfel, pot spune că mă simt în siguranţă.

Cu toate acestea, această siguranţă este mai degrabă dată de natura pasivă a poliţistului român. Acesta nu acţionează în beneficiul cetăţeanului decât dacă îi este impus ierarhic, dacă legea impune acest lucru şi există o cerere scrisă sau înregistrată electronic în acest sens. Poliţistul român încă se luptă cu vechile mentalităţi, deşi îi apare din ce în ce mai clar că cetăţeanul nu există pentru a-l servi pe el şi că raportul este exact invers. “Organul” nu mai agasează, nu mai cere şpagă (din ce în ce mai rar în ultimii ani), nu mai face mişto de cetăţean în timpul reclamaţiei. Şi spun acestea prin comparaţia poliţistului de astăzi cu miliţianul de ieri. Însă poliţistul mai are mult de parcurs până îşi va înţelege rolul social pe care îl are în România.

Astăzi, poliţistul român lucrează pentru familia sa, pentru facilităţile oferite de Ministerul de Interne, pentru vacanţe mai bune, pentru o viaţă decentă. Din păcate, el nu lucrează pentru o stradă mai sigură, nu acţionează pentru liniştea cetăţeanului şi nici pentru păstrarea liniştii publice. Poliţistul român nu mai este “securist” însă a rămas un birocrat. Legea se aplică cu întârziere şi cu posibilitatea de a fi interpretată în mod convenabil la nivel mai înalt. Poliţistul de pe stradă rezonează cu stăpânirea. Acest lucru s-a întâmplat şi în comunism şi se întâmplă şi astăzi. Poliţistul este acrit de superiorii săi, aceiaşi de ieri, şi se comportă ca atare. Şi de ce să nu recunoaştem, poliţistul român de astăzi nu este unul dintre cei mai şcoliţi cetăţeni. Din păcate nu văd un poliţist român punându-şi probleme etice vis-à-vis de modul în care îşi face “jobul”. Poliţistul român încă se mai uită după fuste pe stradă, îşi face poze cu Ferrari în parcare, mănâncă shaorma în maşină, merge beat cu metroul, se face că nu vede scandalurile de cartier şi şuţii din autobuz. Poliţistul român se confundă cameleonic cu şefii săi dar şi cu cetăţeanul pe care ar trebui să-l protejeze.

Oraşul Victoria, la umbra munţilor Făgăraş

• Martor şi tartor, Promo •

   La poalele munţilor Făgăraş există un orăşel cu o istorie recentă, cu felurite chipuri şi caractere, mângâiat însă de piscurile mândre ale muntelui. Iniţiat de nemţi cu un scop, fiind doar o colonie la începuturi, continuat de comunişti cu un alt scop, a ajuns într-un final oraşul Victoria. Astăzi, localitatea îşi urmează cursul său, încercând supravieţuirea fiecărei zile.

   Prima impresie este a unui oraş murdar, abandonat în mizerie, dacă intrarea se face dinspre DN1, prin Ucea de Jos şi Ucea de Sus (pe DN1 între Făgăraş şi Sibiu). În acel capăt al oraşului se văd reminiscenţele unui comunism închis la minte şi care a pătat vizualul oricărui loc din România cu blocurile muncitoreşti, pătrăţoase şi fără suflet. Trecând de acest pas, se va deschide în faţa călătorului un peisaj urban îngrijit, curat, înverzit, cu spaţii largi printre clădirile joase şi intrate de curând în proces de refacere. Dispunerea străzilor este simplă, facil de păşit. Centrul urbei, înconjurat de singurul hotel din oraş, fostul magazin universal şi clubul cultural (unde, pe vremuri, funcţiona un cinematograf), are deschiderea către bulevardul Mihai Eminescu (fost Lenin), străjuit de castani de o parte şi de alta. În capătul acestuia se află una din bisericile ridicate după 1989, cu un peisaj incredibil pe fundal, modelat de culmile munţilor Făgăraş.

   Pe vremea comunismului oraşul Victoria era denumit oraşul fără biserici. Oficial, nu exista niciuna, localitatea fiind gândită ca un grup al noului om visat de comunişti. Nu a fost aşa. În casa unui preot, care îşi asuma un mare risc în acele vremuri, tradiţia  creştinească a românilor de acolo a continuat, în ciuda presiunilor făcute de Securitate. Astăzi sunt nu mai puţin de şapte biserici, pentru cele trei culte religioase adoptate de locuitori. Pe linie politică, niciun primar nu a reuşit să atragă resurse pentru dezvoltarea turistică a zonei, deşi potenţial există din plin. În ultimii ani au mai apărut una sau două pensiuni, controlate de doi oameni de afaceri locali, cunoscuţi şi la nivel judeţean. Anul acesta a început  refacerea străzilor din oraş şi, cât de cât, s-au mai îndreptat din cele obşteşti.

   Aproape jumătate din populaţia prezentă aici în anii ’90 este plecată în Spania şi Italia. O parte din ei s-a întors definitiv în Victoria şi au început să-şi ridice case. Prea puţini, însă, investesc banii în ceva durabil. Este păcat că într-o zonă unde muntele este foarte aproape nicio autoritate nu dă vreun semn. Nu sunt obiective majore de vizitat dar, pentru două-trei zile de odihnă, plimbat printre aleile de castani, lăfăit la soare la celebrul ştrand din Victoria (dotat cu loc de campare pentru corturi, două bazine foarte curate, terenuri de sport) sau dat o fugă prin satele învecinate pentru a descoperi tradiţii şi obiceiuri bine conservate, urbea este ideală. Evident, se pot face drumeţii către munte şi perdut vremea prin pădure. De remarcat faptul că sunt numeroşi turişti străini care tranzitează oraşul, coborâţi de pe crestele Făgăraşului şi nimeni nu încearcă în vreun fel să-i mai reţină măcar o zi sau două pe acolo.

   Imediat după 1990, când cei mai mulţi dintre saşi au tăiat-o către Germania, a rămas un gol care nu a putut fi acoperit în totalitate de cei rămaşi. Datorită acestor saşi zona a putut fi cunoscută mai bine peste hotare. Din păcate, nimeni de aici nu a ştiut să profite de acest fapt. Sâmbăta de Sus, aflată la vreo zece kilometri spre munte atrage multă lume, fiind mult mai cunoscută din acest punct de vedere. Şi mult mai murdărită căci turistul român (sau românul, în general) nu ştie să-şi ocrotească bogăţiile.

   Oraşul Victoria merită vizitat, numai prin prisma faptului că împleteşte vechi cu nou, tradiţional cu modern, o cultură cu alta şi pentru că se află la poalele munţilor. Fiecare străduţă  te lasă să descoperi altceva, fiecare anotimp pictează altfel peisajul. Oamenii sunt cumsecade, pregătiţi pentru a spune o poveste celor care îi ascultă. O vacanţă petrecută în acest loc vă poate scăpa de griji, măcar pentru o perioadă. Dacă nu mă credeţi, încercaţi.

Viitorul goneşte bine

• Frustrări din cartier, Promo •

   Un număr ieşit la trecerea în revistă a ouălor lui Năstase, respectiv juniorul său, a bifat 142 km/h pe ecranele radarului unui echipaj de Poliţie aflat pe bulevardul Kiseleff din Bucureşti. Norocul, nu al imbecilului, a fost că nu s-a înregistrat niciun trup făcut cioburi. Regulamentar, poliţiştii au întocmit procesul verbal corespunzător şi i-au luat cu împrumut carnetul de conducere lui Năstase ăl mic.

   Aşa cum unii suspectau, incidentul nu a stârnit mari ecouri prin presă, în comparaţie cu găinăriile altor „beizadele” aflate la modă. Lăsând la o parte jetul de pişat pe care Năstase junior l-a trimis către lege, încălcând viteza permisă legal cu vreo 80 km/h, nu pot să nu remarc alte două aspecte încărcate din plin cu nesimţire. Primul este declaraţia făcută de mucos, respectiv că la baza zborului său prea aproape de pământ stăteau nişte paparazzi care încercau să-i tragă nişte cadre din mers. Păi, nu era mai simplu să oprească undeva pe dreapta şi să-i împuşte pe „nemernici”? În acest mod cu siguranţă nu ar fi deranjat pe nimeni, declara omul că era în legitimă apărare iar tătticul scutea nişte eforturi de intervenţie. Al doilea aspect al cruntei băgări de pulă în lege şi în orice barieră care vine în calea relaxării neuronilor băiatului a fost faptul că a depus contestaţie la Judecătoria Sectorului 1, împotriva procesului verbal întocmit de poliţişti. Poliţişti care, făcând o paranteză, or să şi-o fure mai încolo pentru tupeul de a-l fi sancţionat pe kinder. Ca atare, deşi este mai clar decât lumina verde a semaforului că domnişorul a încălcat prevederile codului rutier, fiind pedepsit regulamentar, băiatul face contestaţie, tată, poate magistraţii vor ajunge la concluzia că sancţiunea primită nu a fost corectă şi nu a respectat procedura. Ceea ce, până la urmă, nu ar fi anormal într-o ţară populată de giboni şi târfe.

   Un caz revoltător şi trist, în condiţiile în care tupeul celor ca acest individ ar rămâne nepedepsit şi chiar ar continua să se reproducă. Fiecare zi întăreşte convingerea că România are o clasă politică putredă iar dorinţa de dispariţie a acesteia devine din ce în ce mai puternică. Frustrant este, însă, că după dispariţia ei vor urma progeniturile care acum sunt la stadiul de păpat banii lu’ tata. Şi atunci să te ţii…

Impozit fără număr, fără număr

• Frustrări din cartier, Promo •

Am aflat de curând că statul doreşte să se pună pe impozitat veniturile maneliştilor sau, mă rog, artiştilor care cântă pe la nunţi, botezuri, zile de naştere, înmormântări sau alte ocazii cu antren şi voie bună. Şi care nu cântă oricum, ci călare pe grămezi de bancnote şi înconjuraţi de alţi cetăţeni plătitori de taxe şi care pun umărul la dezvoltarea economiei. Bineînţeles, mulţi dintre ei sunt încasatori de taxe şi sprijină doar economia subterană. Pe lângă aceştia, ar trebui impozitaţi şi domnii sau doamnele cu puternice veleităţi astrologice, buni prieteni cu viitorul ascuns în cărţile de Tarot sau în globurile de sticlă. O măsură, în teorie, de bun simţ şi care ar fi trebuit să fie aplicată de ani buni de zile.

Problema pe care mi-o pun este cum se va întâmpla acest lucru? Adică, cine se va ocupa de colectarea acestor impozite şi în ce mod? Doar să afirmi că acest lucru se va întâmpla dar să nu ştii cum şi în ce fel va fi controlat, înseamnă, de fapt, declaraţii aruncate către alegători şi pumni bătuţi în piept de ochii lumii. Să luăm de exemplu, nunta unui discriminat X cu discriminata Y. Luându-ne după aşa-zisa tradiţie a poporului nomad şi nevinovat, la masa şi dansul de după ceremonia religioasă (sau chiar în timpul acesteia, poate) se consumă destulă hârtie sub formă de bancnote, care zboară înspre artistul sau artiştii care întreţin fondul sonor sub forma unor sunete cu iz oriental şi versuri pline de „duşmani”, „bani”, „din partea”, „să moară”, „să trăieşte”, etc. Fiscul se aşteaptă  ca prestatarii serviciilor de acest fel să vină să declare câştigurile iar apoi să verse birul la stat. Cum? Toţi menestreii implicaţi în fenomen vor avea firme, PFA-uri, societăşi comerciale? La nuntă cum vor face? Or să taie chitanţe fiecărui „donator” de caşcaval şi apoi le vor înregistra în contabilitatea proprie? Nu văd altă posibilitate…

Sunt convins că multă lume se cruceşte urmărind diverse festivităţi de genul celor descrise mai sus, în care grandomania şi prostul gust epatează prin fiecare por al pieilor non-caucaziene (acesta este un exemplu întâmplător, desigur) şi unde diverşi participanţi îndeasă bancnotă după bancnotă în buzunarele, ochii, gurile sau cururile celor care lălăie ceva la un microfon. Bani neimpozitaţi până acum (şi de acum înainte, sunt convins) şi care generează găuri negre într-o economie oricum şubredă. Poate proporţiile acestor pierderi nu sunt atât de mari aşa cum le văd unii dar cu siguranţă ele se găsesc în taxele şi impozitele pe care statul le recuperează de la cetăţenii cu activităţi real folositoare comunităţii.

Din punctul meu de vedere este foarte greu de aplicat o măsură de genul celei amintite mai sus. Şi asta nu pentru că nu există pârghii de control şi de acţiune ci pentru că legăturile între ăştia şi ăia sunt mult mai profunde şi au implicaţii mult mai grave decât vede ţaţa Leana la televizor şi în ziar. Iar în o sută de ani am o presimţire că raportul de forţe se va inversa.

Restaurant Zet, un moment de linişte şi răcoare

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   Tot trecând prin preajma Palatului de Justiţie, am zărit la un moment dat o oază de verdeaţă cu organizare de cârciumă, chiar în spatele măreţei clădiri de pe splai. Am pus câteva întrebări domnului Google, pentru a-mi lămuri curiozitatea faţă de locul cu pricina, astfel aflând că locaţia are şi un nume şi chiar este vizitată. Mi-am propus să arunc un ochi şi eu.

   Ca atare, după-amiaza de ieri m-a găsit trecând pragul localului, denumit şi Restaurant Zet. Ca un cetăţean care îşi macină marea parte a existenţei printre betoane, gălăgie şi cioburi de cotidian prăfuit, terasa respectivă părea, cel puţin la prima vedere, un univers paralel cu cel real, un fel de portal către o lume aflată în totală contradicţie cu oraşul. Mulţi copaci, din toate părţile, răcoare şi linişte. Un domn destul de amabil ne-a condus către o masă unde urma să ne desfătăm cu licori şi mâncăruri. Terasa, destul de spaţioasă, împărţită din loc în loc în separeuri discrete, delimitate de arbuşti, oferea o privelişte plăcută, plină de verde. Culoare care se regăsea şi la umbrelele de deasupra. Copacii răsăreau din mijlocul terasei, câteva flori erau agăţate pe separatoarele dintre mese, piatră discretă pe jos, o mini-fântână într-un colţ, ciripit de păsărele din când în când. Pentru o zi toridă de vară, sună ideal. Puţină lume, ce-i drept, un lucru bun până la urmă. Am cerut un meniu şi am purces la documentare.

   Preţurile nu păreau exagerate dar am remarcat aceeaşi incoerenţă între diferitele produse din meniu. Mă rog, o fi asta o strategie, să oferi Tuborgul, de exemplu, cu 5 lei iar supa gulaş să fie 25 de lei. Oricum, meniul destul de variat, cu diverse oferte din mai multe zone ale mapamondului. Am dat comanda iar mâncarea a venit destul de repede. Picolii amabili, însă asta ţinea de caracterul fiecăruia, cred. Făcând o paranteză, unul din aceşti băieţi a scăpat o bere în timp ce se chinuia să o desfacă, o parte din conţinutul acesteia ducându-se peste poşeta unei domnişoare de la masă. Nu a urmat o sesiune de scuze iar sticla de bere a fost oferită aşa, un pic golită…Revenind la mâncare, pot afirma că este gustoasă, fără mari invenţii prin ea. Bine, acum a fost doar o ciorbă de văcuţă… Vedem data viitoare ce supunem testării.

   În rest, nimic spectaculos la Restaurantul Zet. Într-adevăr, locaţia în sine, spaţiul verde, generos îi conferă din start un mare avantaj. Lumea de la terasă pare în regulă (lângă noi au stat nişte turişti nemţi, ca idee), servirea destul de promptă iar preţurile, aşa cum spuneam, pot fi apreciate în funcţie de ceea ce consumi (strict pentru bere nu este scump). Toaletele sunt curate, nu există wireless iar muzica nu o remarci decât dacă eşti foarte atent (cred că mergea un post de radio). Există şi varianta acoperită a restaurantului, drăguţ decorată şi cu o atmosferă plăcută. Adresa este Palatul de Justiţie numărul 60 şi am înţeles că programul se întinde foarte târziu în noapte, chiar spre dimineaţă.

   Aşadar, pentru cei fără pretenţii exagerate, Restaurantul Zet poate fi  o soluţie. Fiecare decide, mai apoi, dacă revine sau nu.

Prejudecata de după

• Frustrări din cartier, Promo •

Suntem urmaşii strămoşilor, strămoşilor noştri. Tăbliţa ştearsă pe care o poartă la naştere fiecare dintre cei ce au văzut lumina zilei între Carpaţi este gravată cu minuţiozitate cu tot felul de idei preconcepute, de când plodul a mijit ochii şi a început să gângurească primele cuvinte şi până la adânci bătrâneţi.

Prejudecata se naşte şi se lasă cultivată doar în medii ticsite de ignoranţă şi mediocritate, acolo unde gândirea este binară (unde ori e albă, ori e neagră), unde nu este loc pentru nuanţe de gri. Însăşi etimologia cuvântului prejudecată anunţă, imediat după ce a fost rostit/citit, o limitare, o viziune obtuză, un refuz de a căuta dincolo de sensul indus de ideea prejudecăţii în sine.

Există şi astăzi, în secolul XXI, oameni care încă se supun mecanismelor conservatorismului arhaic, ce dăinuia peste minţile „prostimii” cu secole în urmă. S-au schimbat doar timpurile, prejudecăţile nu au făcut decât să se adapteze la ele. Se pot distinge foarte limpede şi astăzi situaţii în care mentalul colectiv a rămas atins de ideile inoculate de autorităţile vremii, în speţă cea bisericească,  tocmai pentru a perpetua gândirea de turmă şi pentru a submina ideea de individualitate. Orice mod altfel de a fi este privit cu maximă  reticenţă de către cei mulţi şi atrage după sine stigmatizarea necondiţionată a celui ce nu s-a supus regulilor. Este remarcabil şi în acelaşi timp strigător la cer cum o comunitate se poate descotorosi de un individ doar din cauza faptului că respectivul a călcat greşit, că a încălcat canoanele pe care majoritatea le respectă cu sfinţenie luându-le drept o moştenire spirituală de necombătut.

Un exemplu clasic este cel al femeii şi a condiţiei sale în societate. Deşi egalitatea între sexe a fost de zeci de ani buni declarată, femeia continuă să fie percepută, de majoritatea bărbaţilor, ca o persoană lipsită de personalitate, ca o prelungirea a bărbatului său. Orice derapaj o târăşte în dizgraţie, aducându-i oprobriul semenilor săi. E de ajuns să fie puţin mai răsărită la minte, pentru a fi imediat catalogată drept curvă sau nebună. Apoi, după ce încasează „cuvenitele” dosuri de palmă ale omului său şi are parte de tot tacâmul de bârfe ale suratelor sale, mânate de invidia că o reprezentantă a sexului s-a încumetat să încalce cele nescrise, este trecută pe linie moartă şi arătată cu degetul toată viaţa ei. După cum se zice în popor, femeia e menită să îndure.

Sigur, exemplul de mai sus edifică doar una din multele idei preconcepute care împresoară mentalul colectiv autohton. Ar mai fi şi prejudecăţile rasiale sau cele răsfrânte asupra minorităţilor sexuale. Sunt oameni care urăsc evreii fără să fi avut vreodată contact cu un evreu sau fără să cunoască vreo fărâmă din istoria lor, la fel cum sunt şi oameni care condamnă homosexualitatea, răstălmăcind o normalitate pesemne cuprinsă în rândurile cărţii de căpătâi a creştinismului, care înainte de toate ar trebui să fie percepută ca o religie a toleranţei şi a iubirii aproapelui.

Cauzele care au stat la naşterea acestor prejudecăţi au la bază mai mulţi factori; de la mecanismele psihologice ce ţin de individ sau de mase, până la contextele socio-politice ale vremurilor; de la cultură( bagajul etnografic), până la gradul de informare al individului. Ceea ce este mai dureros e că oamenii continuă să-şi perpetueze ideile preconcepute şi astăzi, într-o societate mult mai deschisă, cel puţin la nivel teoretic, refuzând acceptarea alternativelor, din cauza temerii că odată acceptate, întregul sistem de valori le-ar fi puternic zdruncinat.

Blamăm societăţile capitaliste, căutându-le nod în papură, omiţând un lucru esenţial, anume că ei continuă să formeze individualităţi, în timp ce la noi oamenii se încăpăţânează să rămână cantonaţi în aceleaşi dogme anacronice, întreţinând mentalitatea de turmă şi refuzând deschiderea către tot ce aduce a nou.

Şi cât de uşor pare totul… E nevoie doar să înţelegem că lucrurile pot fi şi altfel decât par a fi.

Pe Baricade, pe bancă, sub masă

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

Un bun prieten îmi tot povestea despre o terasă ascunsă de lume şi de căldură, undeva în centrul Bucureştiului. Măi, să fie…Nu m-a convins, mai ales că nu-ţi poţi închipui aşa ceva în buricul târgului, cu atât mai mult despre o terasă. Dar, curios din fire, am hotărât să cercetez cu ochii mei spusele amicului meu…

…Într-o zi de vară, cu temperaturi nu tocmai prietenoase aerului condiţionat, am păşit pragul terasei. Pe Baricade, numele său. Aşadar, locaţia descrisă numai în cuvinte de laudă de amicul meu se află central, în spatele unor blocuri vecine cu o bibliotecă lăsată în paragină. Şi lângă o mănăstire cu valoare de patrimoniu. O să-mi aduc aminte de adresa exactă până la final…Terasa este destul de largă, cu mese de lemn (un pic incomode, dacă eşti mai lungan), cu pietriş pe jos şi înconjurată de gard cu rogojină pe el sau viţă-de-vie, pe o anumită porţiune. Şi umbrele mari, care ţin umbră. La prima vedere totul este în regulă. Am remarcat mai apoi că există şi o casă mai în spate, dotată cu un subteran unde, evident, se află află alte mese cu alte scaune, precum şi bucătăria. Bucătărie? Ei bine, da. Pentru pizza şi ceva salată. Bunicele, raportate la preţ (pizza este 18 lei).

Să vorbim un pic despre bere. Am găsit aici, pe lângă berile uzuale gen Tuborg sau Beck’s, licori un pic mai sofisticate ca Leffe, Duvel sau Konig Ludwig. Ca preţuri, Tuborgul la sticlă este 5 lei sau 4,5 lei în varianta la halbă. Servirea se face la masă, chiar dacă locaţia nu creează această impresie, în sensul bun al afirmaţiei. Muzica se îmbină cu atmosfera de acolo (la un moment dat rula şi Guano Apes, dacă memoria nu-mi joacă feste) iar pentru împătimiţii de site-uri porno wireless-ul este gratuit. Toaletele nu sunt pentru fiţoşi, ceea ce nu înseamnă că au o bilă neagră. Boxerul terasei (amicul meu îmi şopteşte că este boxeriţa Maya) împreună cu cele două pisici senzaţionale, se integrează perfect în peisaj, aducând şi o umbră de fericire tâmpă pe feţele beţivilor intersectaţi cu ele pe traseul către budă. Iar finalul, oricum, ne-a cam prins pe toţi cu acea fericire…

Pentru pasionaţii de fotbal, terasa Pe Baricade pune la dispoziţie suportul tehnic al microbistului, respectiv tv comutat pe canalul unde se transmite un meci interesant. Şi bere, evident. De asemenea, ocazional, se organizează diverse evenimente cu specific underground. Mai era ceva…Aha, lumea. Să spunem că cei care poposesc pe acolo par de treabă. Criteriul faţă de care am trasat această caracteristică rămâne să vi-l definiţi fiecare, dacă veţi da o raită pe acolo.

I-am mulţumit amicului meu (dinamovist-cică are legătura chestia asta cu Pe Baricade J) pentru recomandarea acestei locaţii şi mi-am propus să mai dau câteva vizite pe acolo. Aha, mi-am adus aminte: adresa este str. Radu Vodă, nr. 23. Clar, am nevoie de o bere…