Evoluția de ghenă

septembrie 13, 2009 • Frustrări din cartier, Promo • robert

O mare parte a macacilor de bloc a evoluat pe scara evoluției sociale, descoperind ghena comună. Astfel, creierul acestora, în mare parte nefolosit (și aici mă refer la partea care se folosește), a adăugat în baza de date acea încăpere micuță de lângă apartament unde se aruncă deșeurile menajere. Mă rog, termeni care încă nu au sens în mintea lor. Și spun evoluție pentru că primatele amintite mai sus au renunțat la orizontul oferit de ferestre pentru a scăpa de mizeriile lor, folosind astfel trista invenție comunistă de pe scara blocului.

Evoluția făcându-se extrem de lent, macacilor de bloc le va mai lua două sau trei generații până vor învăța să-și strângă gunoiul în pungi, legate la gură, pentru a nu înfunda nările vecinilor din jungla de cartier cu aromele lăsate de murdăria lor. Deocamdată, ei vin direct cu găleata (sau orice alt recipient care păstrează sedimente căcăcioase pe pereți) și varsă gunoiul pe tubulatură (există o rasă a acestora care îl lasă direct lângă ghenă). Iată cum, astfel, sedimentele din găleată se mută pe pereții ghenei, oferind locatarilor diverse parfumuri numai bune de stârnit voma. Orice recomandare făcută pentru folosirea pungilor este, de cele mai multe ori, pierdere de vreme și neuroni.

Îmi dau seama că, în acest mod, pasul către sortarea deșeurilor este unul echivalent cu trecerea de la epoca de piatră la primul zbor pe Lună. Și, cu toate că macacii de bloc au vina lor, o mare responsabilitate revine, ca de obicei, autorităților. Se tot spune, de când cu integrarea în U.E., că ghenele de scară vor fi închise, că vor fi aduse tomberoane pentru a sorta gunoiul, că populația va fi îndrumată în acest sens, etc. Vorbe multe, de fapt, și fapte ioc. În fond, într-o țară de căcat, până și aruncarea gunoiului este o activitate de căcat.

Simularea nu bate situaţia reală

septembrie 11, 2009 • Martor şi tartor, Promo • robert

Am asistat ieri, martor involuntar, la simularea unui incendiu într-o clădire de birouri, aparţinând turcilor proprietari de mall-uri în Bucureşti. Un exerciţiu necesar, probabil, dar văzut altfel prin ochii potenţialelor victime.

Alarma a început să urle strident în jurul orei zece, când o mare parte din corporatiştii care înotau după pereţii de sticlă ai clădirii era în plin proces de comutare pe modul transă birocratică. Evident, primele reacţii au fost scoase din bogata desagă a limbajului josnic-stradal, la adresa zgomotului aruncat de sistemele de avertizare. Nimeni, însă, nu a catadicsit să facă ceea ce era normal, respectiv să o ia uşurel spre ieşirile de incendiu. Lipsa instructajului, probabil…

A urmat o a doua repriză de urlete din difuzoare şi, parcă, a apărut brusc un curent de părăsire a clădirii căci, cine ştie, „poate chiar arde ceva”. Rupţi de tabele, e-mailuri şi telefoane, pitzi şi mitzi corporatişti au avut câteva momente de rătăcire, confruntaţi cu situaţia în sine. Nefiind înştiinţaţi în vreun fel şi neprimind nici un mesaj electronic cum că trebuie să facă aia şi aia, băieţii şi fetele office au rămas cu privirile în gol, enervaţi de gălăgie, aşteptând un semn…

O fi venit, n-o fi venit semnul, nu mai contează. Important este că lumea a trecut la următorul nivel intelectual şi a luat-o uşor, uşor, pe scara de incendiu. Şi spun uşor nu pentru că aşa vroia mulţimea să se deplaseze, ci pentru că acestea erau posibilităţile. Îmbulzeala a dat naştere unor gâtuiri ale şirului undeva, pe scări, diminuând viteza de deplasare către zero. Iar asta se întâmpla în condiţiile unei simulări, fără fum, foc şi panică. Mă întreb care ar fi fost evenimentele în cazul în care imaginarul se transforma în real…

În fine, ajunşi afară, am putut observa „impresionanta” desfăşurare de forţe pompiereşti, cu cele trei autospeciale sosite acolo şi schemele de stingere a incendiului virtual. S-a ridicat o scară către acoperiş, impresia fiind de urmărire a unei scene rulată cu încetinitorul, s-a aruncat un jet sau două peste o fumigenă plantată pe acoperiş, scara a revenit la sol şi gata. Încă o oră scursă din viaţa unora.

Nu contest faptul că verificarea sistemelor de stingere a incendiilor este necesară şi că simulările de acest gen trebuie făcute regulat. Dar, aşa cum s-au petrecut lucrurile la exerciţiul la care am asistat ieri, îmi sporeşte doza de îngrijorare dacă mă gândesc la o situaţie reală. Instructajele făcute la locul muncă ar trebui bifate obligatoriu iar existenţa unor ieşiri de siguranţă largi şi care ar evita blocaje grave nu au cum să lipsească din schema oricărei clădiri de acest gen. Ca să nu mai spun că maşinile de pompieri s-au chinuit destul de mult să intre în parcarea de la bază, din cauza unei bariere mulate după comoditatea top-managementului (sunt curios dacă urmează o modificare a accesului). Simulare, simulare, da’ să ştim şi noi…

România, o piaţă cu aceeaşi piesă

septembrie 8, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • robert

Tot timpul m-am întrebat care sunt rapoartele cu lumea din exterior a celor care mai tot timpul îşi petrec existenţa prin pieţe. Piaţa ştie mai toată lumea ce este. Locul acela de unde cumpărăm de-ale gurii, unde ne târguim cu vânzătoarea de pătrunjel, unde miroase a legume şi gunoi, unde se află o mare parte din segmentul otv-ist sau al ştirilor de la ora cinci. Piaţa reprezintă o lume în interiorul altei lumi, cu valorile sale, cu regulile sale şi cu eroii mai mult sau mai puţin murdari ai săi.

Lăsând la o parte cele vândute acolo, imaginea „pieţarului” o asociez mereu cu cel aflat de cealaltă parte a tarabei, pe tărâmul său de saci, lădiţe şi hârtii pătate de mâncare. Zi de zi, cel puţin cât este sezonul în toi, vânzătorii din piaţă sunt acolo, la locul lor, făcând acelaşi lucru. Aceleaşi discuţii, aceleaşi invidii, aceleaşi îndeletniciri. Teoretic, nu pot aspira la mai mult, la un alt nivel. Taraba este tot ce au, mai departe nu pot ajunge. Pentru că nu există mai departe. Lumea lor este mică, limitată, fără orizonturi aşa cum, poate, şi le imaginează cei diferiţi de ei. Îşi pot compara morcovii, cartofii, pepenii, ţelina. Pot compara poziţia tarabei. Atât. Ei se retrag în spatele produselor, sperând că şi azi vor avea bani pentru acasă. Şi când pleacă de acolo, nu vor aduce nimic, bun sau rău, din exterior.

Piaţa poate fi o ţară. O ţară unde regulile sunt făcute de oameni, în felul lor, respectate doar dacă li se pare normal. Acolo unde indivizii stau ascunşi în spatele a ceea ce-şi vând, chiar dacă acesta este sufletul. Zi de zi, fără a aspira la o ieşire din transa colectivă, târguindu-se pentru orice şi încercând să-şi submineze vecinul de parcelă. Bârfind fiecare ştire pătată cu sânge sau sclipici şi aruncând cu zâmbete retarde în oricine este din afară. O ţară fără orizonturi legate de progres.

România este o piaţă. Iar pieţarii ei vor atârna tot timpul în spatele tarabei proprii, mulţumiţi de lumea lor dar, paradoxal, privindu-i cu invidie pe cei care vin şi cumpără. Iar când se închide poarta, aşteaptă ziua de mâine, ştiind că vor face la fel.

Piaţa românească….jale şi durere!

septembrie 8, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • sacalu

Am locuit până nu demult în zona pieţei Ialomiţei din Drumul Taberei. Zi de zi, dimineaţă de dimineaţă, am trecut printre cei care de la ora 5 dimineaţa aşeaza marfa şi se pregătesc pentru puhoiul de cetăţeni care le va goli tarabele. Sunt foarte sigur că aşa arată cam toate pieţele din Bucureşti şi nu numai, din toată ţara: ţărani, „discriminaţi” şi alţii puşi pe căpătuială de sezon, tarabe nespălate, zoaie scurse pe caldarâm, încât ţi se lipesc pantofii, şi nelipsitu-l “nu vă dau ceva?”. Excepţiile nu confirmă regula în cazul de faţă, cele câteva pieţe modernizate de către edili nu sunt altceva decât acţiuni de a câştiga voturile oamenilor .

Nu se poate trece cu vederea faptul că starea deplorabilă în care se află majoritatea acestor locaţii nu constituie o prioritate pentru autorităţi. Nu vreau să mă fac înţeles greşit, nu sunt pro-pieţe de cartier dar, măcar în momentul în care mă decid să merg într-un asfel de loc, nu aş vrea să plec de acasă cu inimă îndoită, cu greaţă sau cu teama hoţilor de buzunare. Prioritatea a dispărut în momentul apariţiei supermarketurilor, hypermarketurilor şi a altor lanţuri de magatine axate pe “food” ce au sufocat interiorul oraşelor mari. Da, fac referire la Bucureşti pentru că ar trebui sa fie un exemplu, NU?

În fiecare zi capitala absoarbe zeci de mii de oameni şi îi aglomerează în pieţe. Sunt atâţia şi atâţia care vin să-şi vândă produsele producţie proprie aici. Ideea cum că e singura lor sursă de venit şi că nu au din ce altceva să trăiască, decât din comerţul ilegal cu fructe, legume, lapte sau dracu’ mai ştie ce, mi se pare incorectă. Cum poate individul ăla să-mi garanteze că nu se va strica laptele până seara sau că găina lui s-a ouat de dimineaţă înainte să se urce el cu ouăle în rata de Urlaţi – Bucureşti?… În momentul în care sănatatea mea este în joc, prefer să am pe cine să reclam sau să dau în judecată doar citind eticheta de pe produsul cumpărat.

Sunt, într-adevăr, reglementări legislative în sensul garantării calităţii şi respectării normelor impuse pentru diferite tipuri de produse dar cine cunoaşte un lucrător la Garda Financiară, Poliţia Economică sau Administraţia Pieţelor, ştie la fel de bine ca mine că dacă ar fi s-o dăm pe lege, 90% din tot ce-nseamnă piaţă…ar dispărea. Ori, în momentul acesta, putem spune fie că ne batem joc de noi mergând la piaţă, fie că îşi bat joc de noi prin neaplicarea legilor în vigoare.

Tolerarea unei activităţi comerciale la negru nu face decât rău economiei noastre şi în ideea că am avea un fel de agricultură ecologică în curţile sau pe terenurile oamenilor, aceasta toleranţă nu se justifică. A trece cu vederea această activitate, prin neimplicare din partea aparatului administrativ al statului, este cu atât mai gravă când se bat cu pumnul în piept că implicarea lor socială e masivă. Ne îmbătăm cu apă rece!

Mic pastel contemporan

septembrie 2, 2009 • Martor şi tartor, Promo • robert

O zi plăcută, rătăcită la îmbinarea dintre vară şi toamnă, m-a scos pentru o jumătate de oră din hruba imperialistă într-un parc aflat în spatele unor blocuri tip, moştenite din epoca de aur comunistă. Plăpânda zonă verde, cosmetizată în contemporanul stil neomioritic, adăposteşte un spaţiu dedicat copiilor, îngrădit cu un gard grosolan vopsit în verde şi dotată cu accesorii din plastic şi metal pentru zbenguială. Pe jos, nisip şi smocuri uscate de iarbă.

Odată cu gânduri pierdute în industrial, o briză alerga şoptită printre ramurile copacilor de deasupra, rupând din loc în loc câte o frunză, îndemnând-o să alunece către pământul mamă şi tată. Acoperit de nisip şi smocuri de iarbă uscată. Presărat, precum decorul trist industrial încropit de un pictor decadent, cu resturi de plastic, hârtii, chiştoace, pungi. Pete ale progresului. Gunoi făcut de oameni. Copii printre gunoaie, viitori oameni mari.

Se spune că adulţii sunt exemple pentru copii. Aşa este. Un anume moment îmi spune că, uneori, acest lucru trebuie să se întâmple în sens invers. Cei mici să fie model pentru cei mari. Adulţi care fac gunoaie. Printre copii, nisip, smocuri de iarbă uscată.

„Haideţi să adunăm astea, uite ce mizerie este!”, spuse un suflet mic. „Hai!”, se strânseră ceilalţi prichindei, murdari de pământ.

Un domn, probabil rudă cu unul din copii, spărgea seminţe tacticos, lângă un leagăn. Dojenitor, stinse ţigara, aruncând chiştocul pe jos şi urlă părinteşte: „Bă, lasă alea jos din mână, că-s scârboase! Ce le strângi tu? Vrei să te bag în casă?”.

Mai bine mă duc în pădure.

Muzica, emblemă a erudiţiei

septembrie 1, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • Bilă

În principiu, putem vorbi despre o legătură destul de strânsă între gradul de educaţie şi genurile muzicale preferate. Excludem atrofiaţii muzicali, fie că sunt idioţi sau intelectuali rasaţi. Există însă numeroase cazuri, când înainte de a fi strict un mijloc de manifestare al artei, muzica este percepută şi manipulată ca o emblemă a erudiţiei.

Poate că este firesc să te consideri superior unei persoane căreia tocmai ce i-au mijit simţurile muzicale, în condiţiile în care bagajul tău informaţional în ale muzicii este zece clase peste. Nu mi se pare firesc însă ca un astfel de personaj să afişeze un aer de superioritate faţă de cei care agrează stiluri muzicale categorisite drept inferioare. Şi asta pentru că nu cred în inferioritatea unui gen muzical în raport cu altul. Pot accepta că există stiluri muzicale facile sau stiluri muzicale complexe, stiluri superficiale sau stiluri profunde. Atâta vreme cât acordurile muzicii reuşesc să trezească ceva în cel ce le ascultă, ele şi-au atins scopul. Care este diferenţa între un afon care vibrează la acordurile celei mai infecte manele şi un meloman care intră în transă ascultându-l pe Bach? Nici una! Pentru că nu contează natura stimulilor, ci modul în care ei sunt interpretaţi ulterior de fiecare individ în parte.

Chiar şi în cazul celor cu pretenţii muzicale, gradul de complexitate şi de profunzime al muzicii preferate variază în funcţie de mai mulţi factori. Muzica momentului depinde de starea interioară, de anturaj, de conjunctură. Am văzut destui rockeri supăraţi, dansând beţi pe ritmuri lăutăreşti sau de manea. De ce? Pentru că alcoolul dezinhibă, alcoolul te scapă de prejudecăţi. De altfel, refuzul de a asculta diverse stiluri muzicale îşi trage seva în special din prejudecăţile dosite în subconştient. Nu ascult muzică lăutărească că e cântată de ţigani, nu ascult muzică de club că e ascultată de pastilaţi, nu îmi place melodia aia că o ascultă toate poţipoancele sau chiar şi nu ascult rock ca ăia sunt satanişti, sunt doar câteva din ideile preconcepute care îi regăsesc pe cei ce le invocă în postura de a refuza din start orice soi de contraargument menit să le contracareze convingerile muzicale. Spre exemplu, am dat peste persoane care agreau muzica celor de la ZdoB şi ZduB dar urau muzica populară românească. Păi dacă muzica populară te lasă rece, mai puţin atunci când este pusă pe acorduri de rock, ori reperele muzicale sunt încă şubrede, ori avem de-a face cu o idee preconcepută sau o formă de snobism.

Consider că, cu cât cunoştinţele muzicale devin mai vaste, ar trebui să se dezvolte o toleranţă faţă de cât mai multe genuri muzicale. După părerea mea, aceasta este singura dovadă de superioritate. Şi nu faţă de ceilalţi, ci faţă de sine, fază de persoana care erai înainte de a asculta o nouă melodie. Pentru că rolul muzicii este de a ne raporta prin ea la noi şi noi dimensiuni metafizice şi nu la cei din jurul nostru.

Bună dimineaţa, soartă!

august 28, 2009 • Frustrări din cartier, Promo • robert

Sunt convins că fiecare dimineaţă reprezintă pentru clasa muncitoare, indiferent de plantaţia unde fiecare îşi lasă firele de păr sau neuronii, un moment plin de voioşie, optimism şi abnegaţie faţă de sistemul care ne plăteşte pâinea de zi cu zi. Toţi participanţii la traficul matinal cotidian schimbă între ei priviri şi zâmbete de genul „dar vă rog, poftiţi dvs. primul pe zebră, ştiu că vă grăbiţi”, „haideţi, intraţi dvs. primul în autobuz”, „lăsaţi, iau eu următorul metrou”, gândindu-se în mod plăcut la faptul că pot munci, plăti taxe la stat şi întreţine o masă de alţi concetăţeni care au neşansa de a sta acasă şi a beneficia de ajutor de şomaj, chiar dacă ei, săracii, şi-ar dori cu tot dinadinsul să muncească din greu. Da, sunt convins că acest lucru nu se întâmplă niciodată.

Nu acelaşi crez îl manifestă, probabil, un grup de tineri pe care îi întâlnesc în fiecare dimineaţă, în drumul meu spre muncă, atunci când am ochii mijiţi de somn, şliţul descheiat uneori (mă grăbesc, dom’le), cămaşa semi-călcată luată orbeşte din dulap şi cu un somn în oase să-mi ajungă pentru o lună. Sunt tineri în toată forţa, capabili să pună umărul la orice muncă fizică (poate şi intelectuală), mustind a dorinţă de a face ceva în viaţă (sanchi!). Deocamdată ei trăiesc pe spatele altora ca mine şi cred că le convine de minune acest lucru. De fapt, cui nu i-ar conveni? De ce să-i condamnăm? Mai ales că ceea ce fac ei acum are legătură cu frumosul şi sensibilitatea: freacă menta la o florărie. Trei tineri frumoşi stau zi de zi la colţul străzii, împachetând din când în când un buchet de flori. Iar lumea se duce la muncă veselă, voioasă, optimistă. Pe dracu’.

Dacă aţi sti că ajutoarele sociale de la stat s-ar duce la aceşti tineri, ce aţi face? Şase-şase, poartă-n casă.

Concertul Madonna. Relatare din fundul curţii

august 27, 2009 • Martor şi tartor, Promo • Bilă

26 August 2009, orele 19:00, Piaţa Unirii. Oraşul pare uşor mai agitat decât de obicei. Pârâiaşe de oameni curg pe splaiul pietonal către punctul zero al momentului, Parcul Izvor. Tineri, vârstnici, români, străini, fani înfocaţi sau simpli curioşi, cu toţii convergem către locul unde are să se întâmple cel mai mediatizat eveniment al verii, concertul Madonna.

Din depărtare, un nor de fum pluteşte deasupra parcului în jurul căruia mulţimea de oameni dă rotocoale în căutarea căilor de acces. Trebuie să ne grăbim să intrăm, că o să fie prăpăd. Ne înscriem regulamentar la coadă, cu biletele la vedere, pentru a trece de filtrele de securitate de la intrare. Lumea aruncă sticlele cu apă, peturile de bere, sticluţele cu otravă, arbaletele, colecţia pirotehnică, totul. Intru pregătit pentru percheziţia corporală, scanarea cu raze X, ecografie, testul poligraf. Când colo, agentul de pază nici măcar nu s-a sinchisit să îmi observe prezenţa. Iar cazul meu nu a fost deloc unul singular. Aceeaşi trataţie a avut-o majoritatea. Aşadar, praful în aer, securitatea la pământ.

Pătruns în zona gazon B, prima senzaţie care m-a încercat a fost că sunt pe hipodrom. Atunci am realizat că norişorul de fum nu era de la mici. Forfota mulţimii deranjase praful celui mai chel parc din capitală. Lumea în schimb, destul de curăţică. Mulţi străini. Reprezentantele sexului frumos domină. Destul de multe cupluri. Ele extrem de nerăbdătoare, ei deja resemnaţi.

După o încercare eşuată de a ne încadra în mulţimea compactată perpendicular pe scenă, am ales într-un final un loc mai aerisit, mai respirabil, în spatele parcului, după puţinii dar, aşa cum aveau să se dovedească mai târziu, incomozii pomi. Aşadar, relatările cu privire la desfăşurarea scenică echivalează cu cele ale unui ins care a urmărit concertul de pe malul Dâmboviţei. Diferenţa ar fi că el nu a plătit 120 de lei şi nu s-a înghesuit pentru un pahar cu bere. Apropo de bere. Cele patru puncte (atâtea câte am numărat eu), în care s-au pus în vânzare berea şi toate celelalte, s-au dovedit a fi suficiente la număr şi bine aprovizionate. Asta cu toată că, înainte cu două ore de începerea concertului, după ce am văzut mulţimile de însetaţi dispuse claie peste grămadă în jurul surselor de băutură, m-a încercat acelaşi sentiment de sete acută de la Rolling Stones.

După a treia bere apar şi primele semne ce anunţau începerea concertului. Locul, strategic ales pentru a putea vedea ce se întâmplă pe scenă, se dovedeşte inutil. La primele acorduri, mulţimea a crescut brusc în înălţime, întinzându-şi gâturile precum mangustele pentru a surprinde momentul apariţiei divei pe scenă. Şi iat-o! Marea divă e doar o mogâldeaţă ce se agită precum o furnică pe marginea servantei. Dar nu-i nimic, sunt ecrane special amplasate pentru cei din spate. Însă ecranele, trei la număr – excluzându-l pe cel din spatele scenei, sunt mult prea mici şi foarte prost dispuse; parcă ar fi fost montate exclusiv pentru cei din faţă.

Dar să lăsăm vizualul şi să ne concentrăm pe partea sonoră. După aproape două ore petrecute în faţa mulţimii nedezlănţuite, pe lângă show-ul pe care cică l-ar fi făcut pe scenă, Madonna şi-a demonstrat ei şi ne-a demonstrat şi nouă un lucru incontestabil. Nu are voce! Nu are voce de live, nu are voce în general. Tonalitatea fluctuantă a vocii, dar şi ţipetele stridente şi distorsionate iscate din pieptul lucrat al divei, le concurau lejer pe cele ale unei gospodine cântând să-şi ţină de urât în timpul curăţeniei.

Singurele momente notabile în care publicul şi-a făcut auzită prezenţa au fost două la număr. Primul a fost momentul in memoriam Michael Jackson, care a atras după sine urale de simpatie, iar al doilea a venit în timp ce artista, acompaniată de o orchestră de romi, a susţinut un discurs în care a atras atenţia asupra problemelor rasiale ce vizau ţiganii din sud-estul Europei. Atunci, publicul a luat foc ca şi cum pigmentul său alb a fost ars cu ţigara.

După două ore de lălăială (sau încă două beri) s-a terminat şi mult prea aşteptatul concert. Fără urale, fără bis, fără regrete. Finalul m-a surprins pilit şi dezamăgit. Prea multă tevatură pentru un concert al unei regine la care cele mai percutante momente s-au consumat doar la amintirea regelui.

Pericol de îngheţ accelerat pe rapid

august 26, 2009 • De-ale lu' Păcală, Promo • Bilă

În genere, îmi place să călătoresc cu trenul. Chiar şi dacă durata călătoriei atinge timpi considerabili. Încins în discuţii, cufundat în lectură sau belind ochii pe geam, mersul cu trenul mă prinde. Ăsta e şi motivul pentru care cea mai recentă călătorie bifată în agendă a fost consumată călare pe traverse. Ruta aleasă, Bucureşti Nord – Mangalia.

După ce mi-a tremurat mâna (premonitoriu) atunci când am fost nevoit să achit mai bine de 50 de lei pentru un bilet fără loc, la unul din rapidele matinale (da, aşa mi se întâmplă mie; mereu se iscă ceva neplăcut când aleg să-mi iau bilet), n-am avut încotro şi mi-am stabilit cartierul general la vagonul restaurant. M-am făcut comod şi m-am pus pe aşteptat fluierul de plecare, pentru ca domnul responsabil cu servirea să binevoiască a-mi servi mult râvnita cafeluţă de dimineaţă.

Si-a plecat şi trenul… Tren rapid, garnituri noi, condiţii moderne. Dai un ban dar ştii că face. De ce să mergi cu un personal obosit sau un accelerat ponosit când poţi alege confortul. Mai ales că e vară. Iar vara este cald. Când este cald, cel mai de preţ lucru este aerul condiţionat. Iar noile garnituri de tren chiar dispun de acest feature. Iar acesta, întocmai pentru a spori confortul călătorului, îşi intră în drepturi imediat ce trenul o ia din loc.

Şi dă-i cu alizeul… O juma’ de oră, o oră, două ore; pe peron la Feteşti, băbuţele arse de soarele dimineţii nu înţelegeau de ce burghezii de la Bucureşti stau cu fâşul pe ei, când ele transpirau abundent pe peron. După încă 30 de minute, jumătate din călătorii aflaţi în tren regretau deja că nu şi-au luat fesul, şosetele de lână şi şuba pentru această ieşire pe litoralul însorit. După încă o oră, când durerile de cap şi de măsele deja mi se cuibăriseră la căldurică în ţeastă şi în gura uscată, îşi face apariţia şi naşul. Un chelios pus pe şotii ce scotea din joben câte o glumiţă pentru fiecare bilet compostat. Glume seci, de demult fumate. După ce le termina pe toate, bănuiesc că o lua de la capăt. Auditoriul era altul. Era uşor iritat. Cică s-a găsit o cucoană învăţătoare cu copiii după ea să-i reproşeze că e prea frig în tren. Să mori tu! îmi zic. Şi continuă cu voce tare: auzi, tu… dacă era prea cald, nici aşa nu era bine. Acuma cică le e frig. Şi răcesc copiii. Da’ nici să îl opreşti nu se poate. Se face prea cald… Un lucru adevărat, ce-i drept. De fapt, cum e mai bine? Să ne fie cald de murim sau să ne fie frig de ne căcăm pe noi? Păi când e căldură, n-ai ce face; în schimb, când e frig, mai traci o flanelă pe tine şi rezolvi problema. Absurd! În tot acest timp, nimeni nu a menţionat nimic despre o eventuală temperare a stării de îngheţ. Nu se poate, nu se vrea sau nu se ştie? Cine trebuie să apese butonul sau să tragă maneta? Domnu’, domnu’, cu dumneavoastră vorbesc? Linişte…

Şi-am ajuns. Rareori m-am bucurat de o baie de soare, aşa cum m-am bucurat după acest joc de-a cârnatul cu bilet în frigiderul ambulant. Atât. Ce-ar mai rămâne de menţionat este că la întoarcere, spre deosebire de călătoria dus, a fost exact la fel.