Atitudinea Cioburi

   cioburi

   Toţi avem motivele noastre să luăm atitudine, pasivă sau dinamică, în faţa acţiunilor celorlalţi. Însă de ce o atitudine “Cioburi”? Pentru că suntem nemulţumiţi. Pentru că ne-am săturat să ni se interzică fără argument, să fim “îndrumaţi” fără a fi întrebaţi, să constatăm aceleaşi atitudini şi stări de fapt fără a reacţiona sau – pur şi simplu – pentru că simţim nevoia de schimbare în mai bine. Dacă altora nu le pasă, vom lupta pentru noi şi pentru cei ca noi. Ne-am săturat de status-quo-ul social de astăzi şi de ieri, de mentalităţile rigide, de închistarea în trecut, de interdicţiile de bon-ton, de epidemia de prostie. Nu, ţara nu ne vrea proşti. Ei ne vor proşti.

   Suntem “altfel” decât majoritatea oligofrenă şi vrem să arătăm că suntem cei care construiesc idei şi realităţi, cei care visează şi caută soluţii. Suntem cei care cred în mai bine, care vor să lase o urmă durabilă. Vrem să păşim în viaţă fără ruşine, să ne păstrăm verticalitatea şi bunul simţ în raportul cu celălalt, să învăţăm de la alţii fără a ni se impune.

   Noi, aştia “puţini”, ştim că a trăi înseamnă mai mult. Înseamnă mai mult decât politică de mahala, sclipici trecător, seminţe pe jos, gunoi aruncat pe geam, gălăgie fără conţinut, pumni şi scuipaţi în faţă. A trăi înseamnă mai mult decât a consuma orice şi oricât, a învinui sau a face mişto aiurea sau a fi ostentativ. A trăi nu înseamnă a acumula, a strânge pentru a umple golul interior. Vrem calitate şi nu cantităţi, vrem să ne contruim pe noi şi să oferim alternative celorlalţi.

   Tot noi, ăştia “puţini”, vrem ca cei care vin din urmă să se păstreze curaţi şi să nu renunţe la vise, să clădească ce nu am putut clădi noi. Dacă noi ne vom rata şansa de a lăsa în urmă ceva bun, trebuie să luptăm ca cei ce vin să aibă o şansă reală pentru a deveni mai buni.

   Ne dorim ca românul să nu mai fie “descurcăreţ”, mârlan, plin de el şi atoateştiutor. Ne dorim ca românul să înţeleagă că are limite şi că nu în fiecare dintre noi se ascund Eminescu, Brâncuşi, Enescu sau Mihai Viteazu. Suntem ceea ce facem şi spunem şi nu ceea ce au făcut şi spus premergătorii noştri.

   Nu mai vrem naţionalism care se bate cu pumnul în piept, nu mai vrem mici, peturi de bere şi muştar pe maiou, nu mai vrem clădiri de sticlă în locul spaţiilor verzi. Nu mai vrem minciuni care ne jignesc inteligenţa şi nu mai vrem să fim asistaţi social. Nu mai vrem răspunsuri ca “de-aia”, “E de la ei…”, “Asta e…”, “Ce să-i faci…”, “Aşa trebuie”, “C-aşa e bine…”, “Ne-nţelegem noi…”, etc. Vrem oameni care au întrebări, îndoieli şi argumente, vrem dezbatere şi nu pumn în gură. Vrem oameni plini de viaţă şi care îşi reclamă drepturile. Vrem ca gandirea atipică să fie ascultată, vrem ca underground-ul să fie firesc şi nu pentru speriat copiii.

   Ce este o atitudine “Cioburi”?

   Suntem diferiţi şi totuşi împreună. Vrem aceleaşi lucruri în mii de feluri diferite. Suntem sparţi în mii de cioburi de idei, viziuni, percepţii şi vise. Dar toate au acelaşi scop. Împreună putem re-creea realitatea şi vieţile noastre. Vrem să gândim împreună pentru a construi un nou caleidoscop al vieţii. Suntem cioburi care învaţă să spună “NU, ajunge!”.

Capul în gura de oxigen


De-a lungul istoriei românul a luat atitudine doar sub imperiul foamei. Lupta în virtutea unor convingeri sau a unor idei a fost aproape nulă, în condiţiile în care din cele mai vechi timpuri urmaşul lu’ dacu’ şi a lu’ romanu’ a căutat să-şi scape pielea şi odată cu pielea şi mult prea disputata identitate naţională. Histrionismul şi toleranţa la frustrare sunt elemente imanente ale mentalului colectiv al neamului nostru strămoşesc. Negarea acestor elemente înseamnă negarea propriului trecut. Ori asumarea trecutului deschide viitorul.

Prezentul este animat în mare măsură de oameni cărora manualul de istorie le-a inculcat ani la rândul numai false valori. Cancerul societăţii, comunismul, a dispus de timp suficient pentru a-şi vârî gheara şi în cele mai dosnice unghere ale mentalităţii individului, stârpind sistematic aproape orice tentativă a ieşirii din turmă. Ce este trist este că tsunami-ul epocii comuniste îşi va revărsa valurile adânc în viitor. Înainte de a lua o atitudine e nevoie sa ai o atitudine. Socialmente vorbind, în România anilor 2009 încă se mai lucrează la asta.

Fantoma poporului asuprit, veşnic biruitor se ridică uşor lăsând în urmă un mare vid, umplut în lipsa unor repere clare, cu ură, resemnare sau cu nostalgia vremurilor nu demult trecute. După revoluţie, fiecare a înţeles ce a vrut din acea libertate mult râvnită de unii. Criza ideologică a societăţii actuale româneşti a fost şi este alimentată de lipsa acută a valorilor autentice. Şi tot continuăm să ne raportăm la alte civilizaţii, voalându-ne cu ştiinţă ori ba propria identitate. Nu suntem altceva decât produsul propriilor noastre fapte.

E limpede că e nevoie de timp; e nevoie de timp pentru ca lucrurile să intre pe un făgaş al normalităţii. Dar ce este normalitatea în fond şi la urma urmei? Unde greşeşte un bătrânel inadaptat la prezent când tânguie după Ceauşescu sau un puşti ignorant, bombardat cu nonvalorile momentului? Cel mai important lucru care se poate face momentan pentru România este consolidarea unui sistem solid de repere.

Cine crede într-o rezolvare peste noapte a unor probleme care caracterizează în esenţă o naţiune, va deveni o victimă sigură a deziluziei. Dacă realitatea românească te scârbeşte ai libertatea absolută de a pleca afară. Odată rămas între Carpaţi, conştient de kitschul românesc, ai două soluţii: ori să funcţionezi pe o coordonată paralelă, cât mai indiferent la ce se întâmplă în jurul tău, ori să priveşti lucrurile cât mai detaşat, sub lupa ironiei.

Cred în schimbarea mentalităţii unui individ dar nu cred în schimbarea mentalităţii unei naţiuni. Nu în decursul unei generaţii.

Una din problemele de fond, indusă la rându-i de cauzele enumerate mai sus, este că, în general, românul nu are simţul ridicolului. Într-un mediu intoxicat cu false valori, asumarea propriului ridicol este un prim semn al însănătoşirii sociale dar şi spirituale.

Lumea românească de astăzi a ajuns la un grad de diversitate aproape de limită. Grotescul şi ridicolul, ignoranţa şi prostia, snobismul şi infatuarea, îşi împiedică paşii într-un vals al absurdului ce lasă senzaţia că nu se va mai termina niciodată. Pe acelaşi ring de dans, valsând mărunt şi sigur după o cu totul altă muzică, îşi poartă paşii spre câştigarea marii finale, adevăratele valori. În atitudinea acestora din urmă se regăseşte şi Atitudinea Cioburi.

Jumătatea plină a nepăsării

fea_3rd_smokeAstăzi am sarcină de redacţie să observ partea plină a paharului din viaţa socială românească. Efort intelectual care poate fi susţinut cu greu în România. Din păcate nu pot spune că îmi mai pasă prea mult de ce se întâmplă în jurul meu. De aceea nu pot spune că văd jumătatea goală şi, prin comparaţie, nici pe cea plină a paharului. Dacă nu mă pot raporta la social, poate voi reuşi măcar să mă raportez la sine.

Cred că toţi trecem prin astfel de perioade de nepăsare totală. În Vamă stăteam în curul gol la soare într-o beţie perpetuă. Lenea introspectivă era omniprezentă, chiar şi în pasul târşâit către dozatoarele de bere. Nepăsare se cheamă şi statul la stop cu privirea aiurea, auzind undeva departe nişte claxoane şi vociferări fără sens. Tot nepăsare totală înseamnă fumul verde şi sprintul vieţii pe lângă tine. Nepăsarea rulez sau e true. Mă rog … nu cunosc trendurile. Înţelegeţi voi …

Durerea asta de bască, dacă nu este autoimpusă, este ambrozie dumnezeiască. Zău aşa. Te faci mic acolo în tine şi viaţa nu mai intră în coliziune cu tine. Stai pitit şi vezi tot ce se petrece în jur. Dar totul este undeva departe. Este un film. Dacă este unul prost sau bun nu are nici o importanţă. Oricum totul se stinge imediat din lipsă de interes. Totul, înafară de nepăsare, este fără sens. Singurul scop nedeclarat şi nesesizat este nepăsarea.

Nu obosiţi să vă prefaceţi că vă pasă? Mă jur că mă prefac, 70-80% din acţiunile mele fiind prefăcute. Nu îmi pasă de copiii orfani, de războaiele din Africa, Asia sau de violenţa în familie. Nu îmi pasă de foametea / sărăcia globală. Mă lasă rece corectitudinea politică, evreii, gay-ii, ţiganii, holocaustul, 9/11, toate celelalte prostii cu implicaţii politice şi sociale. După cum spuneam, nepăsarea este puternic interiorizată. Exteriorul este neglijabil.

Socialul este un stimul constant, care devine enervant în persistenţa sa. Nu mă regăsesc în el. Unde dracu sunt eu? Doar nu sunt acolo, ci mai degrabă aici. De aceea astăzi am stat la o şuetă cu mine însumi. Prostii, bagatele, tot felul de nimicuri am discutat. A fost bine. De-aia şi zic, nepăsarea este jumătatea plină a paharului.

E aşa ceva în aer, care te face să ţi se fâlfâie. Când mă prefac că nu îmi pasă fie adopt o faţă tâmpă fie una academică – depinde de conlocutor. Mă uit acum în oglindă şi constat că am o faţă autentic nepăsătoare. Adică cum, m-aş întreba. Păi privirea aia de se uită prin tine, dar care nu te citeşte, ci doar aşa – zboară de colo – colo. Parcă transpare şi senzaţia asta de ecou interior. Adică senzaţia aia când cineva îţi spune “Ai terminat raportul ăla?” şi tu nici nu poţi să înţelegi ce spune darămite să răspunzi. Tot ce îţi răsună în cap e “Ai terminat raportul ăla? … Ai terminat rapor.. ? … Ai termin .. ? … Ai… ?”. Dar cuvintele nu se leagă, nu pot fi asociate nici unui concept logic. Tot ce poţi răspunde la finalul ecoului e ceva de genul “Îîîîî?”. Şi asta anemic şi fără suflu.

Sau altă descriere a nepăsării. Imaginaţi-vă cum v-aţi simţi după vizionarea consecutivă a tuturor congreselor lui Ceauşescu. Privirea tâmpă şi băluţa din colţul gurii definesc nepăsarea. Dar revin, exteriorul sau aparenţa sunt neimportante. Stai în tine, acolo, pe scăunelul de la coada de lapte şi freci mentosanul. Nu te interesează aparenţele, părerile altora. Ţi-e cald şi bine – cam ca la origini.

Ce ne pasă…

Vamă de pus în ramă

cms-image-0000005132 mai , Vama veche, plaja de lângă stuf …

„- Frate dă şi mie 10 mii să-mi iau şi eu o bere !

– Bani n-am, da’ îţi dau o ţigară dacă vrei !

– Cum mortii mă-tii n-ai mă bani când bei bere la doză ? Dă banii că mă cac pe mă-ta!

– Prietene vrei ţigara sau nu?  Bani n-am.

– Bă eu vreau banii, pe toţi, că te batem de te caci pe tine găozar labagiu ce eşti ! Ai venit şi tu în Vamă că e la modă băga-mi-aş pula-n morţii mă-tii! Dă banii că te futem in cur două zile! Dă şi mobilu’!

– Auzi coaie talente d-astea făceam eu acum 10 ani când n-aveam floci la pulă, du-te prietene si incearcă fentele in altă parte că de la mine nu vezi nimic şi dormi şi pe sectie 3 săptămâni cu găozul spart in fiecare oră, să vedem apoi cum stă treaba! Îţi dau o ţigară dacă vrei .

– I-auziţi mă la ăsta ce coaie are-n el. Bine mă, dă o ţigară.

– Ia două!

– Mersi frate, rămân dator. Glumeam oricum.”

Conversaţie avută pe la 5 seara alături de punkistul şef ( căcat pe el la propriu ) + 4 punkişti subordonaţi.

Vama se schimbă, o văd de 6 ani încoace din ce în ce mai puţin captivantă. Totuşi mai are un dram de naturaleţe.

Unu mai românesc decât altul

dscf2409Vineri, 1 Mai, a fost Ziua Internaţională a Muncii. Ca om al muncii, am rămas acasă. Şi cum alternativa de a mă înghesui ca focile pe nisipul „virgin” din Vamă nu mi-a surâs aşa tare, am rămas în capitală, unde mi-a făcut cu ochiul cel mai importat eveniment al zilei ce s-a desfăşurat în Parcul Izvor, anume Unul Mai-ul Românesc cu micul şi berea lui Vanghelie. Pentru a fi absolut sigur că nu mă va atinge microbul, mi-am administrat în cursul după-amiezei un vaccin anti – pomană electorală, care a constat într-o doză de patru mici perpeliţi la un cuptor electric neutru, fără culoare politică. Apoi, la drum.

Ajunşi la gura Parcului Izvor în jurul orei 17:30, ne-am comutat pe modul record şi ne-am afundat în mulţimea ce încă forfotea haotic.

Dacă în prima parte a „petrecerii câmpeneşti” am putut vedea, prin intermediul media, lideri politici marcaţi ai psdeului sorbind din berea rece la pahar şi muşcând româneşte dintr-un mic dar şi membri destoinici ai partidului ce a patronat evenimentul scandând lozinci social-democrate, dacă sub soarele amiezei nostalgicii trecuţi de a doua tinereţe, pe care sărbătorile de genul celei de 1 Mai îi readuc parcă la viaţă, au dat paşi înainte şi i-au luat înapoi pe ritmuri populare, după ce au gătat doza de patru mici şi au lins şi ceva bere pentru care s-au călcat în picioare cu mic, cu mare, cu uărcăr, cu pensionar, cu român, cu ţigan, cu chinez, sau mai simplu bâlci electoral, a doua jumătate a sărbătorii internaţionale a muncii, organizată de pamfletarul Marean, avea să ne arate o altă faţă, acea de bâlci clasic românesc.

Orele mai înaintate ale zilei i-au scos din prim-plan pe bătrâneii nostalgici dar şi pe simpatizanţii activi PSD ce înroşeau mulţimea cu tricourile lor pe care stătea imprimat mesajul „Unu Mai Românesc şi, cum se întâmplă de obicei la astfel de evenimente, o mulţime de tineri curioşi au dat năvală în parcul împânzit de oameni. Se puteau distinge uşor, de la tinerei ai generaţiei hi5, atraşi de waţii emişi din boxele amplasate lângă scenă, şi cupluri care au renunţat la plimbarea din Mall, până la grupuri, grupuri care au venit să-şi scalde ochii curioşi în atmosfera de „sărbătoare” sau găşti răzleţe de roacheraşi care, rămaşi din diverse motive departe de aglomeraţia ce dă startul sezonului estival  pe litoral, şi-au astâmpărat nevoia de înghesuială în inima capitalei, la umbra celeilalte semnificaţii a lui 1 mai.

În lipsa prezenţei unui al doilea om în stat, şuţii erau cu ochii pe mobilele si portofelele oamenilor obişnuiţi, ne-flancaţi de sepepişti fioroşi, în timp ce gardienii publici vegheau regulamentar la siguranţa cetăţeanului; televiziunile îşi mai temperaseră din transmisiile în direct; pâlcuri de indivizi conectaţi la eveniment încă de la primele ore, brăzdau parcul sub efectul berii.

Printre toată această infuzie de tineret pestriţ ce anima aleile parcului, familii cu copii de mână se plimbau agale. Copiii tânjeau la tot soiul de pochemoni expuşi spre vânzare de către nelipsiţii vânzători de chilipiruri, iar părinţii visau la cândva obişnuitele ieşiri la pădure. Anul ăsta au făcut bine să se mulţumească doar cu o ieşire în parc şi câţiva mici de pomană electorală.

Dacă nu se îndreptau către ieşirea parcului, participaţii la eveniment convergeau către cele două puncte principale. Ori scena, unde puştimea se îngrămădea să fredoneze refrenele momentului, ori punctele în care încă se mai distribuiau gratuit mici şi bere.

Alături de puştii în extaz ce umpleau primele rânduri din faţa scenei, se aflau şi oameni mari, atraşi probabil de ambianţa jovială a degeneraţiei pro sau, mai simplu, atraşi de mişcările lascive  şi de formele dansatoarelor de pe scenă. Ţîţeee… Imediat în proximitatea publicului aflat în picioare, un număr mărişor de mămici, bunici şi tătici îşi ocupau, cu faţa către scenă, locurile pe scaunele răzleţe aşezate pe iarbă, evocând parcă prin atitudinea lor atmosfera Festivalului Cerbul de Aur. Amestecaţi printre bucureşteni, fotografii străini imortalizau pitorescul situaţiei.

În celălalt punct de atracţie al parcului, vânzătorii de gratuităţi nu mai pridideau să întoarcă micii şi să toarne berile. Un fum înecăcios se ridica din grătarele încinse, lăsând mastodontul din marmură albă în ceaţă. Când cerul se întuneca treptat, încă mai erau oameni care se înghesuiau la mici şi o bere. Am părăsit parcul înainte ca potopul să se pornească şi să împrăştie mulţimea.

Dacă Marian Vanghelie regretă că ploaia i-a dat peste cap programul, eu unul regret că nu am apucat să mă dau şi în tiribombă.

Mulţumiri lui Robert pentru concursul adus la realizarea acestui material.

Cum se omoară neuronii de 1 Mai

   mici-la-gratar

  

   Pentru că 1 Mai bate la poartă, rugăm atmosfera să tragă puternic aer în piept, pentru o zi, astfel încât să nu inhaleze fumul grătarelor din România, “the land of choice”. De asemenea, rugăm orice front atmosferic să evite Parcul Izvor din Bucureşti, pentru a nu fi agresat de valorile joase ale inteligenţei participanţilor la grătarele lui Marean.

“Hello, I’m Marean, who the fuck is DM?”.

   Cică primarul cu pricina s-a gândit să organizeze concurs de frumuseţe. Frumuseţe la cantitatea de mici vânduţi. Vor veni o serie de fete, exemplare de excepţie se pare, care vor servi mititeii mulţimii de primate adunată în parc. Şi dom’ Marean a decretat că Miss 1 Mai va fi domnişoara cu cel mai bun număr. Număr de mici comercializaţi, normal. „Hello, hello…My name is Marean and I want to tell you that today is our national party. So, fuck on your concert, ok? We have mititei, bere, the people vote with us, with us, ok?”.

   Se pare că 1 Mai fără mici şi grătare nu se poate. Pentru specia locală de cimpanzei, descoperirea acestui fapt a fost ca trecerea de la labă direct la sexul oral. Viaţa seacă de până atuni nici nu a existat. Marean organizează concurs, după cum ziceam. Ce de replici direct de pe ultima treaptă a civilizaţiei or să apară…”Pandele, ia uite-o, bă, p-asta ce bună e. Fă, ce faci dacă-ţi iau doi mici? Te fuţi? Hă, hă, hă. Pandele, ia uite-o, bă!”. „Ia, bagă micu-n gură! Hă, hă, hă! Haidi, bă, dă-le dreacu dă târfe…”.

„So, as I told you, our voters are more…let’s say more party then yours. So, my name is Marean. Cut the  bullshit if you don’t want to be present in the local council, ok?…Cine e ăştia, ăştia, bre…?”.

   Mâine o să facem multe poze. O să ascultăm mulţimea şi o să pândim glumele de şantier. Mâine, în Parcul Izvor, o să ne enervăm. Staţi aproape.

Cât de neagră-i cioara fără pene?

Tatăl meu este total împotriva ţiganilor. Îi urăşte deşi unul dintre cei mai buni prieteni ai lui, plecat dintre noi, a fost ţigan. Nea Sandu era un nene cu un bun simţ pe care până şi receptivitatea mea infantilă o putea sesiza.

Bătrânul meu urăşte declarat ţiganii. Încă de mic mi-a fost dat să-l aud invocându-l pe Antonescu atunci când un infractor mai tuciuriu era prezentat la televizor. Deseori spunea: Toţi ţiganii sunt nişte hoţi, mai puţin ăia lăutari. Ăia sunt cinstiţi. Într-un fel era şi normal să conchidă lucrul acesta. Renumele său de fost toboşar de salon l-a găsit de nenumărate ori şi în postura unor şedinţe de „jamming” pe la nunţi alături de şamani tuciurii ai acordeonului.

Bătrânul meu e declarat împotriva ţiganilor. Şi parcă tocmai de aceea întâmplarea a făcut ca odată, după ce furia galbenă – maşina de familie – a rămas fără motor în timpul unei expediţii pe drumuri abrupte şi sinuoase, când eram cu toţii storşi de vlagă de la atâta împins în pantă, un cetăţean mai închis la culoare, ţigan vădit la origini, să oprească şi să ne dea o mână de ajutor pentru a scoate dacia înecată la liman. I-a mulţumit individului, după care ne-a spus aproape convins: ăsta era arab, nu era ţigan.

Bătrânul meu nu tolerează ţiganii. Dar într-o zi l-am surprins la poartă ajutând un ţigan amărât să-şi umfle roţile de la căruţă pentru ca nefericitul să poată ajunge cu puradeii acasă, până să se întunece.

Ştiţi deja că bătrânul meu nu acceptă ţiganii dar viaţa îi rezervă mereu surprize. Ajuns pe un pat de spital al secţiei ORL, Albano, unul din colegii de salon, un ţigan bătut cum rar mi-a fost dat să văd (probabil o reglare de conturi), a fost cel care în lipsa unui membru al familiei a avut grijă de el într-o situaţie ce s-a complicat peste noapte. Tot Albano a fost cel care a pus mâna pe telefonul sunând în disperare şi mi-a spus: “Alexandre, să vii încoace că tac-tu nu e bine, mă”.

E clar că tatăl meu are ceva cu ţiganii. Fapt pentru care într-o zi l-am rugat să-mi răspundă la o întrebare simplă: Ia zi mă, dacă ai şti că din ordinul tău direct toţi ţiganii ar fi exterminaţi, te-ar lăsa conştiinţa să spui << da, omorâţi-i!>>? A ezitat să răspundă. Era şi normal, tatăl meu nu este un criminal. E doar unul dintre nu puţinii dezamăgiţi care aruncă toate relele în cârca unei minorităţi nenorocite de soartă.

Rromi? Nu, ţigani, ciori, baragladine, cocalari, comunitari!

Tocmai m-am intors de la o plimbare nocturna cu bicicleta prin mirifica noastra capitala, si vroiam sa scriu un articol legat de faptul ca s-au pus astia cu biciul pe noi, cei care vrem sa ne relaxam facand miscare in parcuri (cate au mai scapat nebetonate  dupa febra imobiliara) cu biciclete sau role, cand un mic incident mi-a stricat toata karma cu greu obtinuta pedaland 20 de km.

Dupa cum spuneam am luat-o la pedala, impreuna cu un prieten, din Titan pana in Regie, cu escala  in Piranha pentru o racoritoare si retur. In Regie a, fost placut surprins de multimea de studenti care la ora 10 noaptea erau in parcul din Politehnica jucand fotbal, tenis, dandu-se cu role sau bicla, facand jogging.

Miscare in Regie

Pe drumul de intoarcere, la un semafor, in timp ce asteptam cumintel culoarea verde langa un autobuz, un puradel a scos capul pe geam si fara nici un motiv m-a scuipat si a inceput sa rada de isprava pe care tocmai a facut-o, impreuna cu ceilalti comunitari care erau cu el. Indignarea mea nu a avut margini, imi venea sa sar prin geamul autobuzului si sa-l intorc pe dos. Aceasta a fost picatura care a umplut paharul.

Tin sa spun ca m-am saturat de aceste specimene, m-am saturat sa stau cu frica ca mi se fura portofelul in autobuz, m-am saturat sa ma impiedic de ei pe strada agasandu-ma cu cersitul, m-am saturat sa fiu reprezentat in afara tarii de Mailat si altii ca el, m-am saturat sa stau cu frica sa nu ma injunghie pe strada, in plina zi, m-am saturat de gunoaiele pe care le lasa in urma lor, m-am saturat sa stau cu frica sa nu ma spulbere unul cu BMW-ul pe trecerea de pietoni, care se crede Shumacher pe circuit, m-am saturat de manelele de cacat care imi rasuna in timpane in miez de noapte si miez de zi, m-am saturat de putoarea si de nesimtirea lor, m-am saturat sa se foloseasca de numele de roman.

Unde vom ajungeAcesti oameni nu pot fi integrati in societate. Fostului ministru de externe, Cioroianu, i-a sarit toata presa in cap cand a sugerat exilarea acestora in Egipt, fiind mazilit la scurt timp dupa aceea. Maresalul Antonescu a avut si el o tentativa asemanatoare, pe vremea lui Ceasca nu mai zic. Cel putin erau tinuti sub control. Trebuie sa luam atitudine, sa facem ceva impotriva acestui fenomen care a tiganizat toata Romania, pana nu este prea tarziu.

Integrati asta:
http://www.youtube.com/watch?v=G0Ig9bsoexs

si asta:

http://www.youtube.com/watch?v=Ish7wNTnmUM

si asta:

http://www.realitatea.net/video_546731_sapte-femei-se-foloseau-de-copiii-lor-pentru-a-fura-dintr-un-magazin-din-capitala_399566.html

Ţară de păcat!

O mie de gânduri în doar trei cuvinte: o ţară de păcat. Aş putea numi astfel acest prim text care se vrea editorial. Ce subiect mai bun am la dispoziţie decât ţara şi locuitorii ei? Bine, nu vreau să exagerez şi nu mă refer la toată populaţia, există un procent, mic spre infim, care se zbate dar nu poate sa facă diferenţa între prostie şi realitate, între a fi comod şi a fi întreprinzător, între a fura şi a munci. Lista poate continua dar imi este teamă că va fi prea lunga si enervantă, la un moment dat, pentru acel mic procent de care aminteam mai sus.

Întrebarea pe care mi-o pun şi pe marginea căreia aş vrea sa dezvolt un pic este urmatoarea: trebuie să mai aştept 25 de ani pană se schimbă iar macazul? Ştiţi cu toţii la ce mă refer, am pierdut 20 de ani degeaba. De ce dracu’ trebuie să-ţi ajunga cuţitul la os ca sa începi să strigi ca nu e bine şi că vrei altceva. Oare plafonarea, comoditatea şi indiferenţa sunt gene caracteristice neamului nostru? Din patru în patru ani ne înghesuim în ultima zi de vot, seara între 19 şi 20, între doua halbe de bere sau în drum spre casă, de la piaţa să punem o amărâtă de ştampilă pe numele unuia sau altuia.

E an electoral! Vă propun ceva, haideţi să nu-i mai votam pe ăia care or sa înceapă să planteze flori în intersecţii, pe aia care pun strat de gazon peste ăla vechi, pe cei care se îmbracă 2 luni în tricouri inscripţionate cu „XYZ pentru tine”, pe cei pe care i-ai văzut în fiecare zi la televizor, pe cei cărora limba română le este străina, pe cei care administrează o firmă sau alta, pe cei care conduc altceva decât Logan, pe cei care cel puţin o dată au fost chemaţi în fata justiţiei. Sunt câteva criterii pe care se poate baza o alegere corectă. O să vedeţi atunci o ţară fără preşedinte, fără deputaţii şi fără parlamentarii de azi. Să nu alegem pe nimeni al cărui nume a fost asociat cu al acestora din urmă. La dracu’, după toate astea trebuie să se vadă ceva sau cineva care să ne reprezinte şi să înţeleaga că lupta pe care o duce un om într-un post de conducere nu e o lupta contra noastră, a pupulaţiei, e o lupta cu tine însuti pentru a-ţi depăşi limitele, este pînă la urmă un act creativ ce poate fi încununat de succes şi asta ar trebui să se răsfrângă, în mod pozitiv, asupra moralului tău, cetăţean al acestei ţări.

E foarte aproape de utopic ce vă propun, e foarte greu chiar şi de imaginat…atât de mult ne-am lasat călcaţi în picioare.

Acesta e un prim articol din seria „Spuneţi nu aleşilor voştri!”. Să fie asta campania noastră, să începem noi primii şi să încercăm să câştigăm….poate nu o să avem succes dar hai dracului să încercăm!

lantul-slabiciunilor

Vom continua şi vom trăi cu speranţa că într-o bună zi o să dispăreţi din peisaj….de tot!

Sunteţi nişte nesimţiţi!

Primatele, parcarea şi neuronii distruşi

   gibon

   O cititoare nervoasă din cale afară ne-a trimis la redacţie filmul unei păţanii cotidiene, prea banală pentru a fi băgată în seamă. Dar pentru că şi noi suntem cu nervii la pământ iar existenţa noastră este involuntar legată de cotidian şi banalitate, ne-am hotărât să expunem cele povestite de domnişoară, în speranţa că reuşim salvarea câtorva neuroni ai dânsei. Nu cităm nimic, forma fiind a autorului. Fondul, în schimb, este real şi pe bune.

   Aşadar, într-o frumoasă după-amiază de primăvară, pe final de post al Paştelui, duduia cu pricina se decise brusc să viziteze pe cineva în Drumul Taberei. Odată ajunsă la obiectiv, următorul pas a fost parcarea autoturismului proprietate personală. Unde anume? Pe spaţiul public, normal. Public, adică public. Nu îngrădit, nu plătit de vreun gibon, nu adjudecat (cel puţin în teorie) de nimeni. Pac, pac, vorba altui gibon (cerem scuze organismelor de protecţie a animalelor pentru această analogie), sus maşina pe trotuar şi dus la bun sfârşit vizita. La revenirea pe spaţiul neîngrădit menţionat mai devreme începu desfăşurarea acţiunii. Un nene, genul de sectorist după vorbă, după port, tocmai îşi lăsase amprentele pe ştergătoarele autoturismului domnişoarei, îndreptându-le falnic către cer. Gest total deplasat, din moment ce în această poziţie ştergătoarele nu vor curăţa niciodată parbrizul maşinii. Ca atare, starea de nervozitate apăru de urgenţă în scenă, bucuroasă că are de mâncat nişte neuroni tineri. Schimbul de replici ivit între cititoarea noastră şi domnul de mai devreme nu are rost a fi prezentat, cert este că urmarea a fost apelarea Poliţiei Comunitare. De către duduie, evident.

   Pentru că Drumul Taberei este în Bucureşti iar Bucureşti este în România, este lesne de înţeles promptitudinea şi respectul faţă de cetăţeanul plătitor de servicii comunitare manifestate de capetele-goale-purtătoare-de-caschete-contra-soarelui. În speţă, doi poliţişti comunitari, veniţi ca urmare a solicitării cetăţenei agresate verbal (şi cât pe ce şi fizic) de către masculul trecut de a treia tinereţe (după aspect), netrecut de grădiniţă (după capacităţile intelectuale) şi singur pus stăpân pe bucata de trotuar unde domnişoara îşi parcase maşina. Fără a bate câmpii degeaba, firul istorisirii este bubuit de un scurt-circuit în momentul în care unul din cei doi tablagii găsi soluţia: ”Domnişoară, haideţi să evităm situaţia tensionată, nu mai parcaţi aici..Nu vedeţi că domnul îşi ţine aici maşina mai tot timpul?”. Încercând din răsputeri să-şi înfrângă reacţiile unui criminal în serie, replica reclamantei rămase oarecum în eter: „Domnule, acesta este un spaţiu public. Dumneavoastră vă auziţi când vorbiţi? Nimeni de pe acest trotuar, în speranţa că legal avem voie să parcăm aici, nimeni nu are dreptul de a revendica vreun centimetru pătrat! Primul venit, primul servit, nu?”.

   Întrucât discuţia a scos la iveală şi alte personaje sosite în ajutorul domnului îndrăgostit de ştergătoare, respectiv soţie şi nepoată, dar şi pentru că trecutul celor patruzeci de ani lucraţi în armată, declaraţi de sus-numit, reflectă în totalitate inflexibilitatea şi gradul de înţelegere a anumitor chestiuni de ordin civilizat pentru nenea „proprietar” de trotuar, preferăm să nu o mai lungim ci să prezentăm sub forma unor linii scurte alte aspecte interesante ale povestirii. Ce am reţinut, aşadar: domnii poliţişti încercau să o convingă pe domnişoară să nu mai parcheze acolo pentru că, oricum, ea nu era din zonă şi astfel ar fi evitat discuţii fără rost (deşi, repetăm, spaţiul era public). De asemenea, a urmat reproşul că solicitarea de intervenţie a fost fără fond, din moment ce agresiunea fizică nu a existat, ca atare nu va fi niciun proces verbal. Nu mai conta faptul că a fost agresat un bun proprietate personală şi că datoria celor doi poliţişti era de a preveni şi acest gen de lucruri. Şi că era nevoie de câteva vînătăi ca totul să fie în regulă. Lehamitea şi izul de alcool al miliţienilor erau prezente prin definiţie.

   Domnişoara nu s-a lăsat învinsă de sistem. A mers la Inspectoratul de Poliţie pentru a depune o reclamaţie împotriva celor doi bugetari. Replica domnişoarei de la ghişeu este demnă de filmele balcanice: „Doriţi să mergeţi în instanţă?…Dacă nu doriţi să mergeţi în instanţă atunci nu are rost să faceţi plângere.”. Orice alte cuvinte sunt de prisos.

   În timp ce ne pregăteam să dăm pe ţeavă textul de mai sus, primim deodată o scrisorică de la prietenul domnişoarei, martor şi dumnealui la păţania descrisă mai înainte. Pentru că ne pregăteam să închidem redacţia, având deja rezervată masă la o cârciumă (şi nu puteam amâna, nu?), am decis să prezentăm textul în forma brută. Aşadar, minunaţi-vă:

 

   „Sosesc, în schimb, ajutoare pentru partea vătămată, prietenul ei, coproprietar al maşinii şi rezindent în acea zonă de <<bon ton>>. Tipu’ e nervos, are treabă la birou, are multe pe cap, numai de imbecili care nu-i lasă gagica-n pace nu are chef , dar ce să facă… Întreabă pe un ton răstit perechea de dinozauri ce au cu nevasta, cu maşina şi, în general, cu viaţa lui de om. Bătrânul cimpanzeu nu recunoaşte că i-a agresat cel puţin gagica şi că domnişoara a parcat pe locul lui. Trecut prin încă 4-5 experienţe similare, prietenul vede roşu în faţa ochilor şi începe să le explice pe un ton urlând, pe înţelesul celor patru primate (să nu uităm de cei doi poliţişti)  sensul cuvintelor „domeniu public”, adică şi dacă vii cu crucişătorul intergalactic direct de pe Alfa Centauri ai voie sa andochezi acolo, nimeni nu e proprietar sau chiriaş pe domeniul public, indiferent că stă în zonă de 500 de ani. Un poliţai dă din cap umil şi uşor speriat, dându-i dreptate după care o taie repejor în maşină, unde deja era aşteptat de celălat organ. Multumiti fiind că a apărut altineva să rezolve conflictul, se retrag în glorie.

   Femela gibonului decrepit, o babă cu părul vâlvoi şi priviri rătăcite, pare a intra uşor în panică şi încearcă să fie mai împăciuitoare. Dând dovadă de nişte preocupări academice, umbla cu un teanc de fotografii ale maşinilor din zonă, fiecare cu un bileţel cu notiţe. Îi spune tânărului că ea poate aranja ceva cu locurile de parcare şi dacă scapă de o anumită rablă de acolo îi dă lui locul, de parcă ea era fericita posesoare. Bătrânul cimpanzeu nu se lasă uşor, bolmojeşte de ceva, o adunătură de proprietari care au hotărât anumite chestii, în fine, ceva greu de reţinut. Nu pune botul la logica elementară a tinerilor care-i explică pentru a mia oară că nu el este proprietar, argumentele astea nu ţin la tataie. Unicul neuron atrofiat îl îndeamnă să-l pună cu botu’ pe labe pe tânăr, întrebându-l dacă a făcut armata, argument suprem de bărbăţie şi vitejie în mintea „rumunului” retard. Tânărul  îi raspunde nonşalant că nu iar Moş Asfalt concluzionează: „ Nici nu meriţi să discut cu dumneata”. El a făcut 40 de ani de armată. Se vede. Pare-se că acel unic neuron pe care cei doi bătrâni „caveman”, aduşi de soartă, de comnunişti sau de mai ştiu eu cine, din fundul ţării în cartierul dormitor, este pe cale să facă implozie. Suprasolicitat, Tataie Carieră Militară, Comandant Suprem al Loganului, Contraamiral al Trotuarului din Faţa Blocului începe să interpeleze trecători pe stradă, surescitat, ţipând în gura mare că d-aia a ajuns ţara de râpă, din cauza unor tineri ca ăsta, cu cercei, că trebuie organizare, că nu se mai poate cu tineretul ăsta, etc.

   Lăsând elucubraţiile retardice la o parte, Moş beşleagă ar trebui să ştie că ţara a ajuns de râpă din cauza unor organisme unicelulare ca el, complet inutili societăţii, parazit într-o armată de securişti timp de patruzeci de ani, cu o pensie frumoasă plătită şi de tinerii cu cercei, care muncesc cât şapte să ţină în spate specia asta decrepită care a votat pentru „stabilitate”, l-a votat pe Iliescu cinşpe’ mandate. Reperele pe care le are vis-a-vis de cât ţi-e plapuma, de bun simţ, de propretate poate se aplică în pădurea din care a ieşit, în niciun caz în societatea unei urbe. Totodată, tinerii ăştia obraznici muncesc ca să plătească şi „organele” – Poliţia Comunitară – o adunătură de trântori analfabeţi, căcăcioşi şi complet incompetenţi, în pofida sloganului „ Siguranţă şi Încredere”. A cui siguranţă şi a cui încredere, mă întreb. Că a unei domnişoare pe stradă, ziua în amiaza mare, în niciun caz.

   Din păcate nu este nici primul, nici ultimul caz. Cartierele dormitor, neadaptarea la spaţiul şi societatea urbană a populaţiei bipede silvico-speologico-rurale care a început de peste juma’ de secol să invadeze oraşul duce adesea la astfel de conflicte între cele doua specii, omul şi veriga lipsă dintre cromagnon şi neanderthalian. Din păcate se înmulţesc prin pui vii, sunt prolifici şi se adaptează repede noilor condiţii, reuşind să se impună speciei autohtone. Soluţii de deparazitare? Sincer, nu ştiu…Poliţia Comunitară nu va face nimic. Probabil, la următoarea fază, îi sparg faţa, îi dau foc la maşină iar pe babă o târâi de păr înapoi în peşteră, de unde a venit. Dacă tot ne întoarcem la origini…”.

  

Vă rugăm, nu faceţi asta acasă!

Mulţumim lui Bogdan Alexandrescu pentru participare J