În cinstea lui Mihail, un om amărât întâlnit întâmplător într-un parc, o persoană cultă, extraordinară, a cărei viaţă a fost o continuă suferinţă .
„Lumea mă strigă în multe feluri … cele mai multe jignitoare, însă nu mă mai deranjează, m-am obişnuit. Le răspund politicos căci de ei depinde încă o zi din viaţa mea pe acest pământ .
Numele meu real este Mihail , un paradox acum: un nume de sfânt silit a fi purtat de o persoană bolnavă şi jerpelită.
Da, sunt un om al străzii .
Am 54 de ani, mulţi ani buni şi plini de satisfacţii în general, încerc să nu mă gândesc la situaţia mea şi prin ce am trecut, pentru o persoană aflată în situaţia mea contează foarte mult speranţa că ceva se va schimbă pe viitor.
Mama mi-am văzut-o doar la naştere, însă îmi este imposibil să-mi amintesc măcar vreo trăsătură a feţei ei. M-a părăsit când aveam 4 zile de când îmi dăduse viaţă. A fugit, eram o responsabilitate prea mare pentru ea la aceea vreme, din câte ştiu avea 18 ani în acel moment.
Am crescut într-un orfelinat într-un orăşel de munte, alături de mulţi alţi copii ce împărtăşeau aceeasi soartă. Au fost vremuri grele, însă m-au făcut puternic şi cel mai important mi-au clădit dorinţa de a ajunge cineva în viaţă.
Am început să cânt la o chitară primită de ziua mea de la o familie înstărită din oraş. Eram un copil modest, însă cu un suflet mare. Lumea mă cunoştea şi mă ajuta cum putea. Am terminat şcoala generală, liceul tot în oraş, însă la 18 ani a fost vremea să părăsesc orfelinatul, familia de fapt , o familie cu peste 120 de copii.
În perioada liceului am avut şi o formaţie, eram liderul ei, compuneam piese pe care ulterior le cântam alături de 3 prieteni la căminul cultural. Era prima dovadă că am reuşit să răzbat. Mă simţeam important .
Am urmat Facultatea de Drept din Braşov, am fost al 2-lea intrat. După ce am terminat , neavând nici un sprijin şi provenind de la orfelinat, am ajuns să lucrez într-un combinat chimic.
Am cunoscut o fată, m-am îndrăgostit , ne-am căsătorit . Am cumpărat un conac boieresc, curte, livadă mare aşa cum doream dintotdeauna.Totul mergea bine. Anii au trecut fără să-mi dau seama, copiii nu am căci soţia…
În anul 2000 totul s-a schimbat: soţia s-a imbolnavit, a fost depistată cu cancer esofagian, majoritatea banilor ni s-au dus pe tratamente, bioenergeticieni, am încercat totul, însă nu am reuşit nimic.
S-a stins din viaţă. Greu, foarte greu, chiar şi pentru mine .
Lipsit de speranţă, a mai venit o furtună, casa a fost retrocedată, nu am mai avut nici puterea, nici banii să mă lupt. Am pierdut-o relativ repede. Am ajuns pe străzi inevitabil, nedorind nimeni să-mi ofere măcar un colţ de perete. Am hoinărit peste tot. M-am stabilit aici în Bucureşti dacă se poate spune aşa (râde).
Am îndurat multe, dar parcă anul asta este cel mai greu nu ştiu de ce. Poate mi-a ajuns şi mie. Însă mă voi lupta până la ultima suflare. Dacă este totuşi să nu reusesc sper măcar să adorm într-o seară de sărbătoare, pe o străduţă plină de luminiţe şi de oameni voioşi ce cântă colinde .
Poate aşa mi-o pot aminti pe mama.”
Am mai încercat în dese rânduri să-l revăd, însă nu a mai fost de găsit. Din păcate în România sunt mulţi în situaţia lui, nimeni nu mişcă un deget. Vreau să cred că şi-a găsit sfârşitul aşa cum şi l-a dorit, plecând într-un loc mai cald unde nu mai este nevoit se umilească pentru o bucată de pâine.
Trecut a fost, prezent se uită
De-a lungul istoriei, așa cum ne spun manualele și documentele mărturie în timp, românii și-au dorit la un moment dat unirea sub un singur simbol. Indiferent de mișcările politice, istorice sau sociale, este cert faptul că, cel puțin în ultimul secol, dorința de abordare a unui singur drapel în toate provinciile majoritar populate de români a fost una sinceră și izvorâtă din suflet. Exista pe atunci patriotismul pur, afișat cu mândrie și dus până în mijlocul războaielor. Au existat eroi cu adevărat, a existat și recunoștința față de sacrificiul suprem al acestora. Valorile erau prețuite altfel, imaginea lor era alta. Spiritul care ține un popor legat și îl îndrumă către progres este mânat tocmai de crezul în valorile proprii.
România se află astăzi într-un impas ideologic și nu numai. Se află la o răscruce de drumuri, niciunul pavat cu soare. Ruptura de trecut este din ce în ce mai acută. Din păcate, îngropăm și trecutul glorios, împreună cu personajele care au pus umărul la construcția acestuia. Anii crânceni ai comunismului au rescris sistemul de valori al nației iar cei douăzeci de ani de prost-înțeleasa libertate au fărâmat orice bulgăre de respect pentru eroii din trecut. Ceea ce nu ne miră, urmărind personajele din jur. Trist este faptul că fenomenul se acutizează și nu de multe ori îmi pun întrebarea dacă efortul de reîntregire a granițelor a meritat, indiferent de contextul timpurilor trecute. Iar generațiile care vin se vor raporta doar la clovnii prezentului, cei care își asumă rolul de protectori de neam.
Zilele trecute am (re)descoperit câteva omagii aduse sufletelor jertfite pentru un țel nobil. Urmele vremii, cu bune și cu rele, sunt impregnate de către ploi și vânturi. Vom avea o șansă în momentul în care oricare dintre români va vărsa o lacrimă privindu-le. Personal, nu cred că acest lucru se va mai întâmpla.
Devoraţi, devoraţi, devoraţi!
Gata, s-a terminat perioada de acalmie, a reînceput agitaţia din centrele comerciale. Unii îi spun febra cumpărăturilor ca şi cum, brusc, au rămas fără nicio sursă de hrană iar acum sunt în criză de timp sau orice altceva pentru a-şi umple frigiderele. Magazinele sunt înţesate de figuri disperate în a prinde un cărucior gol, un loc de parcare, o ofertă senzaţională, o cumpărătură de ultim moment şi inutilă. După un post îndelung şi la modă, se pare, a venit momentul să reintroducem în circuitul natural mieii, ouăle, cozonacii, raţele, verzele, salatele, vinurile, peturile, pungile, majoritatea sub formă de căcat excesiv. Şi nu vă îngrijoraţi, mâncaţi cât puteţi, bubuiţi-vă pielea, înroşiţi-vă ficatul, există remedii! La TV, perioada este propice pentru reclame la medicamente digestive, mesajele acestora fiind în ton cu pofta grobiană de mâncare a poporului. Studiourile tv se vor muta în secţiile de urgenţă ale spitalelor, organizând concursuri de vomitat, indigestie şi alte bombe culinare. La plăcinte, înainte!
“Lăcusta este una dintre cele mai lacome insecte, devorând zilnic o cantitate de hrană egală cu greutatea sa. Lăcusta vânează în timpul nopţii greierii care dorm. Printre lăcuste există unele specii care se autodevoră. Insensibile la durere, ele încep prin a-şi mânca picioarele din faţă, apoi partea posterioară a corpului. Acest lucru nu-l fac din lipsă de hrană.
Lăcustele călătoare, duse de vânturile dominante, pot zbura fără întrerupere 2000 km, cu o viteză de 40 km/h, ceea ce le oferă o suprafaţă de devastare considerabilă. Nicio altă insectă nu este atât de rezistentă.”
Bucharest Lock Arena
Ştire electrizantă! Circuitul AC/DC nu mai trece prin România! Cum era şi de aşteptat, Bucharest Rock Arena, cel mai mare eveniment rock din România ce ar fi trebuit să aibă loc la finele lunii mai şi să găzduiască concertul cu pricina, iese şi el din schemă.
Se pare că firma de apartament care s-a angajat în aducerea australienilor în cadrul festivalului nu a intenţionat decât să se branşeze la o sursă de alimentare a conturilor bancare, iar după încărcarea bateriilor să iasă din montaj. Să mai zică cineva că nu se pot face bani frumoşi de pe urma muzicii…
Pentru a se revanşa, co-organizatorii au promis că până la sfârşitul anului curent vor aduce să concerteze pe stadionul Lia Manoloiu din capitală, alte nume grele ale rockului precum Led Zeppelin, Black Sabbath, Pink Floyd şi, de ce nu, Elvis Presley.
Viitorul creşte bine
Aseară am fost martorul unui fenomen ciudat. Eram între Piaţa Unirii şi Casa Poporului şi m-am întâlnit cu viitorul. Sub diferite forme şi culori, acesta trecea valuri, valuri peste mine, făcându-mă să mă întreb ce nuanţă va avea orizontul. Regăseam în mijlocul său, adunate haotic, generaţii de medici, oameni de ştiinţă, profesori de literatură, chimişti…Cred că am văzut şi doi astronauţi, cel puţin aşa a remarcat un prieten care mă însoţea. Nu mai contau cerceii diamant, şuviţele blonde, culoarea pielii, muzica din telefoane, cojile de seminţe ce zburau din gură, paietele, mămicile de 14 ani, înjurăturile şi dezacordurile, nu mai conta nimic. Important este că viitorul există şi este sau va fi calificat. Suntem asiguraţi.
Vântul bătea puternic, aducându-mi la urechi ritmuri lăutăreşti. Floriile au fost sărbătorite cu viitorul alături. În Piaţa Constituţiei, muzica celor discriminaţi adunase generaţiile amintite mai sus. Tăcuţi, ne-am îndreptat spre cârciumă. Viitorul ne-a mai dat o palmă iar nouă, oricum, nu ne pasă.
Un pas mic pentru mine, o comoară de neprețuit pentru ei
De cele mai multe ori nu reuşim să observăm că suntem norocoşi. Indiferent de valorile care ne călăuzesc paşii în tumultul cotidian, lăsăm tot timpul în umbră lucrurile care ne fac să zâmbim. De vină sunt, poate, demonii care ne macină sufletul sau, poate, invidia şi nepăsarea celor din jur. De cele mai multe ori, din păcate, este necesară o palmă puternică pentru a pune în valoare culorile care au fost alături de noi mai tot drumul. Uneori, însă, durerea altora ne scoate la liman. Şi pentru unii din noi, lumina atunci străluceşte mai puternic, învăţându-ne să distingem noaptea de zi.
Am avut ocazia zilele trecute să cunosc o familie amărâtă, ocolită de norocul pe care mulţi dintre noi îl avem. I-am întâlnit în oraşul Victoria, din judeţul Braşov, la o ceremonie religioasă. Erau trei copilaşi, nepăsători în aparenţă faţă de soarta nu tocmai prietenoasă dar cu licărul speranţei în privire. Cel mai mare este clasa a patra. Locuiesc doar cu mama lor, în cătunul Sumerna, aflat la aproape 5-6 kilometri de oraş. Din când în când, sunt prezenţi la slujbele oficiate de unul din preoţii din oraş, care îi mai îndrumă aşa cum poate dumnealui sau enoriaşii din parohie. Sunt săraci și trăiesc în mare parte din mila celorlați. Băiatul este convins că-și va putea lua revanșa la un moment dat.
„Cum veniţi voi, măi copii, până la şcoală?”, fuse una din cele câteva întrebări puse cu jenă, parcă, privindu-le nevinovăţia din ochi. Mă gândeam, involuntar, că la serviciu ne-au îngheţat salariile.
„Păi, cum să venim, pe jos…Facem vreo oră.”, îmi întrerupse gândurile băiatul.
„Şi iarna?”
„Păi, ce, iarna nu se face şcoală?”. Am simţit că munţii din spatele meu mă trag de perciuni pentru impertineţă. Normal, şi iarna este şcoală…
„Păi, şi dimineaţa, veniţi pe întuneric, pe zăpadă?”, am spus un pic intimidat.
„Da, venim. Trebuie. E greu, e foarte greu…”, răspunse durerea din copil. Orice cuvânt mi s-a părut de prisos.
Maică-sa lucrează pe unde apucă. Copiii încearcă, aşa cum le permite copilăria lor, să descopere lucrurile frumoase din drum. Nu sunt multe iar acest fapt le face preţioase. Zâmbetul lor m-a făcut să plâng în tăcere. Dorinţa de alinare a lor îi îndeamnă să ofere speranţă. Lacrimile unei mame ce tocmai îşi pierduse băiatul, aflată în biserică, au fost mângâiate de un simplu gând de copil aflat, la rândul său, de partea întunecată a lunii: „Nu mai plângeţi doamnă, o să treacă”…
„O să vă faceți voi mari”, m-am trezit eu la un moment dat.
„Da, ne facem dar mai sunt mulți ani până atunci…”, oftă copilul.
Între timp, m-am hotărât să-i ajut cum pot. Am început prin a le da rucsacul meu, ceva mâncare și niște bănuți. De Paște mă voi întoarce pentru le oferi haine și orice alt lucru care le va fi de folos. Pot fi și mesagerul vostru, dacă sprijiniți cauza.
Români din toate colţurile, afumaţi-vă!
Gata, a început! A fost remarcat chiar şi de locuitorii staţiei spaţiale, în pauza de bătaie pe toaletele separate politic. Este la orice pas, împreună cu sticlele de bere, vecini, bunici, căţel, televizor, DVD, boxele din maşină, scuipaţii, vomitaţii şi căcaţii de după. Reprezintă IQ-ul mediocru, durerea de pu#ă şi sufletul de România. Ne intră pe nas, pe gură şi ne iese peste tot. Ne odihneşte neuronii. O să ne ţină până la prima liniuţă sub 0 grade Celsius. Poftiţi la sezonul de grătare, muritorilor!
Ai carte, ai parte. Diferenţa este că, mergând ieri de la Piaţa Unirii spre Piaţa Alba Iulia şi nimerind între Tribunalul Bucureşti şi Biblioteca Centrală, toată lumea se întreba ce se întâmplă cu Gigi Becali. Niciun pui de dac nu a remarcat faptul că Biblioteca a început, în sfârşit, să fie refăcută. O fi de la fum, probabil.
Frustrări de ora 10
Mă revoltă tot rahatul ăsta care ne înconjoară la mometul de faţă, tot “praful în ochi” ce mă împiedică să-mi văd de viaţă. Poţi să te uiţi puţin în jurul tău şi vei descoperi cu siguranţă un dobitoc, gata să-şi exprime opinia vis-a-vis de cât de prost merg lucrurile. Cel mai greu este atunci când conştientizezi că sunt prea mulţi în tagma asta. Uneori chiar mă simt ca făcând parte dintre ei şi mă retrag repede în carapace sau încerc să “repar” discursul când îmi dau seama că persoana din faţa mea cască alene…
M-am săturat de muncă, de discursuri moralizatoare bazate pe minciuni, de ore târzii şi de amiciţii prefăcute. Consider zilele acestea ca zilele regăsirii mele ca om, regăsirea simţurilor adormite şi a sentimentelor reprimate .
Cenuşiul de Bucureşti poate rivaliza cu Albastrul de Voroneţ într-o antiteză dusă la extrem…Apasă atât de tare asupra conştiinţei de sine încât insensibilitatea preia controlul total şi te transformă într-un animal gata să prefacă în scrum tot ce este mai bun în tine. Oraşul şi oamenii din el se strică reciproc iar orice intrus este redus la tăcere sau transformat, sub imperiul unei forţe de atracţie ce subjugă instantaneu.
E un sentiment iluzoriu că-ţi poţi trăi viaţa aşa cum vrei tu…Poate ai întâlnit oameni animaţi de speranţe, gânduri pozitive, eroic-stupide sau înălţătoare. Uită-te un pic înapoi şi vei vedea o cădere spectaculoasă, demnă de cartea recordurilor…Este ca în bancul acela, “râdem, glumim dar nu părăsim incinta”. Vezi tu, eşti prins în capcana reprimării, a frustrării, a autoinhibiţiei…N-ai să mai gândeşti la fel a doua oară…Voinţa nu s-a dat ca Wiesana, n-a ajuns la toţi!
Îţi aduci aminte că ai fost un timp fericit, că într-un timp chiar simţeai că trăieşti şi că viaţa nu-ţi punea atâtea obstacole. Sunt doar firimituri strânse de-a lungul timpului, timpul…cel mai mare duşman al tău. Le numeri pe degete şi te gândeşti la compromisuri tacite şi alegeri proaste…Oare ar fi fost altfel dacă…Prea târziu, fraiere!!
Cât de prost poate să-ţi meargă într-o zi astfel încât să ajungi să scrii textul ăsta patetic??!
Mda….pun punct frustrărilor de azi. Un Kings of Leon sună bine în singura boxă pe care o mai am la PC. Şlapi…tigară…duş (rahat, am uitat că am spart becul la baie dimineaţă). Oricum, nu suport să mă văd în oglindă, aşa că…
Gânduri matinale
Este 6:15….soneria telefonului încearcă să te readucă la realitate. Îţi arunci mâna către fotoliul de lângă pat şi dărâmi o scrumieră plină de mucuri de ţigări…exact peste ultima pereche de pantaloni curaţi. Infernul muzical continuă şi singura salvare este „snooze”- button care îţi dă un răgaz de 10 minute către finalul partidei de sex visată de la 6:14 la 6:15 şi o erecţie matinală cu care te poţi lăuda oglinzii din hol. Ai noroc cu colegii de apartament care s-au obişnuit cu demonstraţiile tale de potenţă. Oricum, moment culminat al dimineţii lor este imaginea mâinii tale înfiptă în partea dorsală şi angajată într-un masaj frenetic al unui posibil hemoroid.
Te intorci în sfârşit pe partea cealaltă şi realizezi că nu mai este nimeni cu tine în pat sau dacă a fost …a plecat demult…poate acum o lună. Cine dracu’ se trezeşte dimineaţa într-o grotă?!? Este derutant oricum contrastul între tapetul cu floricele, mormanul de doze Beks, două pungi cu coji de seminţe şi o cutie cu ananas felii care tocmai înfloreste…mda….”ce dracu’ …m-am trezit sau habitatul meu natural este o plăsmuire infectă a realităţii virtuale?”. Îţi dai seama că eşti un dobitoc obosit şi plonjezi către masuţa calculatorului plină de scrum (semn ca ar trebui să bei mai mult seara….îţi tremură mâna foarte tare) şi îţi aprinzi o ţigară. Tragi..tragi…tragi şi într-un final înghiţi şi gălbenuşul…Aşa este dimineaţa, plină de surprize.
Este deja 6:30 şi te întrebi dacă să iei masa de dimineaţă sau nu… Un gând pozitiv vis-a-vis de sănătatea ta, care se evaporă pur şi simplu la vederea sticlei de „Coca cola” desfăcută cu o seară înainte să schimbi gustul de câine ud pe care-l provoacă băutura în exces. Dai pe gât un pahar, hai două căci sigur nu mai este nimic în frigider, şi te îndrepţi către uşa dormitorului, o deschizi…..luminăăăă…Cine dracu’ a aprins becu’ pe hol?? Aha…nu eşti singur acasă şi te grăbeşti către baie. Moment critic…OCUPAT.
Te macină indecizia…dacă fumezi şi bei cafea nu este bine, dacă mai bei un pahar de cola iar nu este bine…Oricum o dai, pică prost. Cât stai tu 10 minute strângând din buci şi mijind ochii ca un chinez matinal care te afli, se eliberează baia. Hopa, colega cu halatu’….Parcă ai mai vazut-o pe undeva…Boule, stă acolo de 6 luni. Se uită la tine ca la sublimul lui „patetic” şi îţi aruncă un „bună dimineaţa” într-un zâmbet schimonosit de ură. Închizi uşa în urma ta şi pândeşti momentul în care „madama” intră în cameră. Da, ăsta e momentul….Inspiri adânc aer în piept şi te laşi în voia sorţii într-o explozie de bucurie.
Dusu’ merge bine…asta îţi place, este reconfortant…Apă fierbinte…abur…saună…până ce jetul de apă se îndreaptă fără voia lui spre bec…Care la rândul lui se îndreaptă către duşumea. Beznă…clăbuc…cioburi…coşmar…Pipăi după papuci, îi speli şi păşeşti înfricoşat către uşă, peste cioburi. Finalul aventurii se desfăşoară în prag, unde asteapta „madama 2″….Nu te panica….Spui că nu se poate intra..Ea o să creadă că eşti un nesimţit şi că mirosul nu vine de la ghena blocului şi pleacă. Strângi repede dovezile de la locul faptei şi te baricadezi în dormitor.
Tragi repede o pereche de ciorapi în picioare…Nu-i mai miroşi înainte căci n-ai timp, esti deja în mare întârziere. Pantalonii scuturaţi de două ori sunt ca noi. Cămaşa de ieri o zăreşti printre vălătucii de fum pe care-i scoţi pe nas….Uite că nici măcar nu este mototolită. Parfum, juma de kil – soluţia de urgenţă. Pantofii prăfuiţi parcă sunt în ton cu toată agitaţia din capul tău….Haina repede…Ceas…Chei…Portofel… Pula mea…Ce-o fi, o fi!!! Mai rău ca azi numai mâine poate să fie!
Unde dai și unde crapă
Acum aproape o lună am purtat o discuție cu un preot tânăr, dintr-un orășel de munte. Îmi explica diferențele dintre fosta sa parohie și cea actuală, diferențe între modul de a gândi și de a se purta al oamenilor. Mi-a rămas în cap o întâmplare amuzantă, pe de o parte.
Într-una din slujbele sale de duminică părintele a inițiat o discuție cu enoriașii săi din fosta parohie menită să trezească, într-un fel, respectul față de natură și protejarea mediului. Majoritatea dintre ei obișnuiau să arunce în râul care le trecea prin spatele casei gunoaie și resturi menajere iar preotul încerca să le explice că ceea ce făceau nu este bine. Nu este bine pentru râu, pentru natură, pentru vecinii din aval. Argumentele sale, menite să stopeze acest fenomen, erau îmbinate cu noul context în care se afla însăși țara, membră U.E. și angajată să respecte norme de protecție a mediului. „Gândiți-vă la copii voștri, oferiți-le locuri frumoase și curate.”, le spunea părintele. „Râul este limpede și curat de la Dumnezeu, păstrați-l așa. Gândiți-vă ca la o păstrăvărie, așa trebuie să fie de curată apa.”, a punctat parohul.
Oamenii au stat, au gândit și, într-un final, au deschis ochii. Preotul avea dreptate. La puțină vreme după discursul părintelui, au început să se vadă rezultatele. Într-adevăr, gunoaiele nu mai erau aruncate în râu iar apa devenise iarăși limpede. Ce făcuseră enoriașii? „Părinte, te-am ascultat, căci ai grăit drept. Când vii să ne vizitezi păstrăvăriile?”.