Prostia si reprezentarea ei

• Frustrări din cartier •

Prostia deranjează. Nu aş băga mâna în foc pentru mulţi dintre români, dar pe mine cu siguranţă mă deranjează. Prostia face parte integrantă din viaţa fiecăruia dintre noi, într-o mai mică sau mai mare măsură. Nu cred că lipsa prostiei ar fi neapărat benefică societăţii şi individului. În cantităţi mici este chiar bine-venită, născând zâmbete într-o viaţă altfel rutinantă.
Prostia care deranjează este cea care devine stil de viaţă, modalitate de percepţie a realităţii. Prostia este autosuficientă, independentă de realitate şi argumentaţie logică. Prostia există prin ea însăşi. Prostia poate înlocui personalitatea, raţiunea şi bunul simţ.

În cazul dezvoltării la nivel individual, prostia sufocă spiritul şi naşte moaca tâmpă. Omul devine dobitoc şi ascultă de bici, lumini Pavloviene şi impulsuri pre-învăţate. Chiar şi într-un astfel de caz, prostia este – cel mult – supărătoare la nivel estetic. Impactul asupra societăţii şi asupra celorlalţi indivizi este minor şi uşor de evitat.

Însă, când prostia este asociată cu falsa autoritate sau cu o autoritate reală apar perturbări majore în viaţa tuturor celor atinşi de acest mix. În primul caz, individul purtător de prostie are tendinţa de a împărtăşi adevărul-realitate posedat de el tuturor celor doritori sau nu să îl asculte. Binenţeles, se găsesc îndeajuns de mulţi alţi proşti care să îl asculte şi să îi dea dreptate încât să îi confirme propriile teorii. Cei care nu răspund pozitiv fie cedează verbal doar pentru a fi scutiţi de debitul verbal fără rost al purtătorului de prostie, fie – dacă sunt mai odihniţi mental decât prostul veritabil – nu cedează verbal dar sunt ignoraţi până la finalul monologului reprezentantului prostiei.
În acest caz, prostia susţine teorii / idei / realităţi care generează în imaginaţia prostului o falsă autoritate. Prostul se vede deştept. Şi pentru că este deştept teoriile sale devin reale în faţa altor proşti şi devin valide în proprii săi ochi. În funcţie de toleranţa fiecăruia, acest tip de prostie este fie agasantă, fie amuzantă.

În cel de-al doilea caz, când prostia este asociată cu autoritatea reală, viaţa tuturor indivizilor care intră în contact direct sau indirect cu aceasta este schimbată iremediabil. Cel mai adesea, aceasta se schimbă în rău. Ca şi în primul caz, prostia asociată cu autoritatea se manifestă prin aceaşi mecanică a prostiei. Însă, diferenţa este adusă chiar de autoritatea individului care îi permite să impună noul tip de realitate. Prin autoritate, prostia capătă o nouă caracteristică – devine contagioasă. Astfel celorlalţi indivizi li se poate impune prostia ca normă, chiar dacă aceasta nu poate fi argumentată. Prostia devine lege pentru că supravieţuirea majorităţii depinde de acceptarea sau refuzul ei.

Înţelegând astfel acest fenomen, Ion Iliescu – reprezentantul prin excelenţă al prostiei din perspectivă ideologică – nu poate decât să ne lase un gust amar în gură. Din fericire, prostia dânsului nu mai deţine aceaşi putere contagioasă precum acum 20 de ani. Cu toate acestea, ieşirile acestuia fără vre-o umbră de bun simţ – de exemplu comemorarea eroilor martiri ai Revoluţiei 89 – nu pot decât să ne infirme faptul că bătrâneţea presupune înţelepciune.
Ţinem, încă o dată, să îi mulţumim dlui. Iliescu pentru dedicaţia şi abnegaţia de care a dat dovadă în lupta sa pentru neatârnarea acestui pământ, pentru progresul şi ridicarea pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei ale acestei ţări.
 

Prostia omenească

• Martor şi tartor •

    Forţat de împrejurări, am fost astăzi până la Mall Vitan.Urăsc mall-ul din Vitan, urăsc orice mall din România de altfel… Vă închipuiţi desigur că nu urăsc mall-ul în sine, ci majoritatea oamenilor care se perindă prin el. Mă rog, altul se vrea a fi subiectul relatării mele.
    După cumpărarea articolelor ce au făcut scopul deplasării excepţionale in mall, mă urc in maşină si purced spre ieşirea din parcare. Fac o paranteză spunând celor care nu au mai trecut prin Mall Vitan, că au facut parcarea cu plată, deci bariere cu cartelă la intrare si ieşire. Deci mă-ndrept spre ieşire, drum cu sens unic bineînţeles, ajung la barieră şi stupoare: in faţa mea, dincolo de barieră, mă “aştepta”, venit pe contrasens, un Logan.
    Primele sentimente au fost de ruşine şi panică. Zic: “ce dracu’ mă, am greşit ieşirea?”, dar mă dumiresc repede, automatul pentru cartele fiind in dreptul meu. Între timp se dumireşte si “Loganul” şi dă cu spatele. Fiind întuneric afară iar Loganul cu farurile spre mine, nu puteam vedea persoana de la volan. Aşa că eram nerăbdător să întoarcă, să pot vedea, mai mult sau mai puţin, persoana de la volan. Nu vă ascund faptul că mă aşteptam să fie… o femeie (nu vreau să par misogin, nu cred că sunt şi accept eventualele dezaprobări din partea feminină). Ei bine, nu. Da, era barbat. A…şi încă ceva: la ieşirea din parcare, dacă veneai din sens opus şi tot nu te prindeai că nu aia este intrarea în parcare, erau două, deci DOUĂ, mari şi puse unul sub altul pe un stâlp, indicatoare cu accesul interzis!
    Ca şi conducător auto, poate să ai o scuză o dată în viaţă. Altfel, “Cine ţi-a dat ţie permis măi dobitocule?!”
 

Ne dați ori nu ne dați ?

• Martor şi tartor •

    În general, nu suportăm cerșetorii. Fiecare are motivația sa dar un sâmbure de adevăr formează o punte comună pentru toți. Cerșetorii, la rândul lor, au un sindrom comun care cere de mâncare. De obicei, acesta are forma unui ban pentru frățiori, un ban pentru pâine sau un ban pentru gura ăluia mic. Sau un ban pentru gura care cântă.
    Sunt oameni care dau și oameni care nu dau de pomană. Adică există unii care pică în capcana rețelelor de pomanagii și alții care nu pică. Așa cum spuneam, cerințele sunt unele oarecum acceptate. Dar cum ați reacționa dacă un potențial plătitor de taxe (care, din păcate pentru țară, are ghinionul de a nu-l angaja nimeni, deși a încercat de nenumărate ori…) vă aruncă brusc spre rezolvare o problemă de genul: „șefu’, ai să-mi dai doi lei de bilet ?” ?…Eee, acum să văd simțul civic. Omul vrea să fie regulamentar și are nevoie de bani pentru bilet de autobuz. Îi mai dați cu flit ?
    Românul, cică, s-a născut poet. De fapt, românul este un mare inventator. Invențiile majoritare ale sale, din păcate, sunt brevetate în lumea celor care cerșesesc. Iar premiile le dăm tot noi. Ăia care picăm în plasă, evident.

Să dăm năvală!

• Frustrări din cartier, Jumătatea plină •

  Băi fraţilor ce liber e în Bucureşti! Şi ce linişte! A plecat lumea în vacanţă. Care pe unde a putut. După buget. Dar cred că 90 la sută dintre ei au plecat la munte. La noi la munte, Valea Prahovei, Poiana Braşov…
Cred că e super să pleci în perioada asta în vacantă la noi la munte. Şi foarte relexant de altfel. Să vezi că toţi bucureştenii pleacă cu tine şi să ştii sigur că se vor intoarce o dată cu tine. Să faci în şase, şapte ore 180km este foarte odihnitor. Trebuie să fii foarte norocos să ajungi în concediu deja odihnit şi detaşat de problemele cotidiene, de trafic, de stres!
Unii nu au fost asa de norocoşi şi au ajuns repede cu trenul. Alţii au fost norocoşi, că a plonjat unu’ cu maşina peste liniile electrificate ale CFR-ului şi s-au odihnit şi ei în tren vreo şase ore până au acţionat cu promptitudine autorităţile.
Gata! Ne-am cazat şi acum vrem să mergem pe pârtie. Cum să mergem pe jos pâna acolo? Luăm maşina, dragă! Luăm maşina şi stăm. Poliţia a blocat drumul de acces către pârtie. Nu mai sunt locuri unde sa-ţi parchezi (laşi) maşina. Cum? Nu mai sunt locuri în parcare, pe lângă parcare, pe lângă drum, în drum şi nici în pădure? Dar nu ne enervăm dragă, am venit să ne relaxăm aici!
Mamă, ce mişto e pe pârtie! Voie bună, plin de lume, îmbulzeală am putea spune! Iar după un timp ţi se face foame şi sete şi te duci la o cârciumă. Te duci dacă găseşti o masă liberă. Dacă nu, te mai plimbi, mai respiri aer curat, te relaxezi intr-un cuvânt. Într-un final, poate găseşti vreo masă liberă pe undeva. Şi să vezi atunci de ce ospitalitate ai parte! Ospătari zâmbitori, bine dispuşi si cu grijă pentru sănătatea ta. În sensul că, după ce dai comanda, te mai lasă vreo oră să te odihneşti, că doar nu vrei să mănânci imediat după ce ai alergat atâta să cauţi o masă. Nu de alta, dar mănânci cu noduri.
Bă, ce marfă este în concediu! Abia aştept să mă-ntorc în Bucureşti cu gândul la cele şase, şapte ore odihnitoare de la întoarcere! Cum ar veni, te relaxezi şi la dus şi la întors!
Odihnă plăcută vă doresc!

Posibil anunţ

• Frustrări din cartier •

posibil-anuntStimaţi, locatarii,
O dată cu întîrzierea citiri la timp a apometrelor ASOCIAŢIA NOASTRĂ a rămas restantă.ACUM trebuie, plătite şi gazele. Ex. şanse MARI să fim debranşaţi. Ce-i care, NU, a plătit pînă ACUM sînt rugaţi să plătească, gazele + căldura.

VA RUGAM PLATITI ca să nu fie surprize. E păcat să începem ANUL NOU cu datori. Cine nu plăteşte v-a apărea la panou.

Fi-ţi locatari model!

30:12-2008 ASOCIAŢIA.

Crăciun betegit

• Frustrări din cartier •

    Crăciun fericit ! Asta ne dorim cu toții, nouă și celor de care ne pasă. Moș Crăciun există ? De fapt, spiritul său ce formă a căpătat ? Gîndindu-mă la copilărie, nu pot să nu remarc diferențe între optica de atunci și cea de acum. Chiar dacă anii au trecut, Moșul va exista într-o formă sau alta, strâns legat și de un context social, economic, cultural. Va exista, dominat fiind mereu de familie și turma căreia i se asociază celula societății. Iar pentru un copil, imaginea impregnată astfel îl va călăuzi tot timpul.
    Astăzi, Moș Crăciun nu mai este doar unul. Sunt mii. Zeci de mii. Sute de mii. Fie că doboară recorduri, fie că este negru, fie că face plajă sau surfing, fie că are chipul unui urs sau al unei marmote, este clar, Moșul nu mai este același. Astăzi, Crăciunul înseamnă cumpărături fericite, reduceri la mall, excursie la schiat. Colindele încep timpuriu iar flacăra lor este întinată de hoardele de cerșetori ce agasează trecătorii. Copiii ce îți sună la ușă sunt asociați, subconștient, cu ei. Nimeni nu mai vrea dulciuri și mere, banii sunt motivul pentru care se apucă de îngânat un cântecel. Urările de sănătate și fericire, trimise printr-o scrisorică, au luat calea sms-ului (normal, de altfel) dar au căpătat forme grobiene, cu „reni futuți în cur”, „să ai jeep-uri în garaj”, „J. Lo să-ți fie vecină”, „dolarii să-ți cânte în cont” și multe altele. Moș Crăciun înseamnă hypermarket, devenit sursă de cozonaci, jucării cu țâncii urlând agățați de ele, părinți stresați la coadă, sarmale la conservă.
    În urban, Crăciunul are o altă formă. Așa a fost, așa va fi. Iar cu timpul, denaturarea spiritului său va fi tot mai accentuată. La sate, schimbarea începe ușor, ușor. Și nu în sensul păstrării unor tradiții. Mirosul de cozonac, scorțișoară, brad și bucuria colindului din ajun vor fi peticite de influențele pur afaceriste. Iar copiii care l-au cunoscut pe Moșul adevărat nu se vor mai regăsi nici în cărțile de povești.

22 decembrie 1989 sau momentul prevestirii unei democraţii

• Frustrări din cartier •

Anul 2008 a intrat în ultima turnantă. Ca orice naţiune care îşi respectă trecutul dar care continuă să-şi compromită invariabil viitorul, printre sarabanda cumpărăturilor, tranşarea porcilor sau degustarea murăturilor – preocupări bine impregnate în ADN-ul colectiv – şi printre discuţii referitoare la instalarea crizei mondiale sau la reprezentaţia politică naţională – preocupări conjuncturale – suntem datori să amintim din nou, parcă din ce în ce mai stins, de evenimentele din decembrie ’89.

Analizele retrospective ale faptelor petrecute acum nouăsprezece ani, care rămân în decursul anului sufocate de actualitate, reîncep uşor, uşor a-şi face loc printre titlurile ziarelor sau în spaţiul de emisie al radiourilor şi al televiziunilor. Prind viaţă aceleaşi întrebări pentru a sfârşi din nou în beznă, negăsindu-şi răspunsurile. Revoluţie sau lovitură de stat? Cine a tras în noi? Unde sunt teroriştii? Vor fi condamnaţi vinovaţii? Oare se va face lumină?

Visurile si idealurile ce au mânat oamenii să iasă în stradă şi să strige „Libertate!” chiar cu preţul vieţii s-au stins treptat într-o resemnare tacită. Paradoxal sau nu, ele au fost înăbuşite rând pe rând în timp ce România făcea primii paşi în mult râvnitul tărâm al demorcaţiei. Inerţia celor aproape 50 de ani de comunism a fost mult prea mare pentru ca o mână de oameni să fi putut schimba la momentul decembrie ’89 destinul unei naţiuni. Societatea românească era mult prea bolnavă pentru a nu înghiţi pe nerăsuflate pastilele falşilor ei salvatori. Ce repere asupra democraţiei şi a valorilor acesteia ar fi putut avea un simplu individ, un product al societăţii comuniste, a cărei traiectorie a fost trasată cât mai aproape de linia partidului unic? Ce aspiraţii ar fi putut avea un om izolat într-un cerc de sârmă ghimpată? Respectul şi admiraţia faţă de acei oameni care au avut curajul să iasă în stradă în momentele acelea ar trebui să fie cu atât mai mari cu cât şi ei au fost exponenţii unei societăţi în care drepturile şi libertăţile au fost atrofiate de mecanismul aceluiaşi sistem diabolic de represiune.

Revoluţia din ’89 a fost doar o simplă şi necesară etapă pentru restabilirea unei noi ordini. Păcat că a fost nevoie să moară oameni nevinovaţi şi să se nască visuri deşarte pentru aplicarea ei. Sunt aproape douăzeci de ani de când România a simţit din nou izul libertăţii. Însă duhoarea epocii trecute încă persistă. Mai e nevoie de timp…

Evenimentele din decembrie ’89 rămân pentru nostalgici momentul declanşator al căderii în derizoriu, al derivei nesfârşite în apele învolburate ale tranziţiei, în aceeaşi măsură în care tânăra generaţie se raportează la acestea ca la principalul motiv pentru care programele televiziunilor sunt perturbate cu aceleaşi cadre anacronice neinteresante, an de an, în pragul sărbătorilor de iarnă. Pentru cei din stradă, cei care le-au făcut posibile, rămân doar o mare dezamăgire.

Linişte şi pace

• Frustrări din cartier •

Aşa începe un colind la Realitatea TV. Apoi cântă un grup de copii urmat de un grup de politicieni, să zicem reprezentativi pentru clasa politică românească. Şi se pupă şi dau noroc între ei de zici că sunt cei mai buni prieteni. Dar ei chiar sunt prieteni. Îi leagă un ţel comun. Ştim cu toţii care este…
Printe altele, colindul se încheie cu următorul mesaj: “Sărbători liniştite!”. Adică ?
Adică poţi ? Normal că poţi ! Uite, eu m-am mai liniştit puţin când am văzut cum Ion Iliescu a fost huiduit şi “atacat” cu monede în Cimitirul Eroilor ! Da’ doar puţin….căci apoi mă enervez şi mă înfurii când realizez că aceşti oameni mi-au furat viitorul ! De 20 (douăzeci) de ani tot îl fură ! SISTEMATIC ! Şi furia mea se transformă în ură şi dorinţă de răzbunare…Vreau să am o putere magică să pot să-i calc pe cap dacă şi când îi întâlnesc pe stradă. Aş vrea să-i omor la fel cum ne omoară ei pe noi prin lipsa drumurilor şi a marcajelor corespunzătoare şi prin prezenţa gropilor ce creează accidente. Prin neputinţa ambulanţelor ce nu pot ajunge la pacienţii din sate din cauza căilor de acces impracticabile. Prin lipsa de medicamente în spitale, lipsa educaţiei din scoli, haosul şi nedreptatea din justiţie, lipsa de respect şi nesimţirea de care dau dovadă faţă de cei care i-au ales, atunci când apar la TV. Prin stresul zilnic la care suntem supuşi când ieşim pe stradă, prin traficul infernal, prin lucrările interminabile şi şanţurile lăsate destupate cu lunile. Prin faptul că am devenit nişte indiferenţi faţă de cei din jur, nişte “şmecheri”, nişte şpăgari, nişte “descurcăreţi”.
Se spune că toţi avem astfel de instincte criminale dar că le ţinem reprimate şi nu ies la suprafaţă decât stimulate.
Vă urăsc pentru faptul că mă “stimulaţi” astfel zi de zi ! Linişte sfântă vă doresc!
 

Aniversare CNA fără Paraziţii

• Frustrări din cartier, Video •

CNA a decis joi să someze Kiss FM deoarece în timpul emisiunii Cronica Cârcotaşilor a fost difuzată în fm piesa “De ziua ta” a trupei Paraziţii, făcându-se astfel uz de limbaj vulgar într-un interval orar în care copiii pot sta cu urechile pâlnie la difuzor.

Păi înainte era altfel nene. Copiii nu beneficiau de luxul oferit de mijloacele media de astăzi în materie de trivialităţi. Când era vorba de îmbogăţirea repertoriului de cuvinte deocheate, mereu intra pe fir câte-o vecină mai dezgheţată, vecină care avea grijă să se revanşeze cu o bombonică la auzul fiecărui cuvânt urât cu greu smuls din gura chindărului stânjenit de insistenţa ei. Iar când la coadă la pâine micuţul/micuţa întreba în gura mare: mami, ce e aia pula?, femeia reacţiona ca şi cum s-ar fi rostit cel mai abominabil lucru cu putinţă şi intra pe loc în pământ de ruşine. Şi uite aşa generaţii întregi se trezeau în pragul pubertăţii asociind pula sau pizda – după caz, cu nişte cuvinte înfiorătoare. Nu mai vorbim de înţelesul care se ascunde odată cu ele în pantaloni. Ori, nu este chiar aşa.

Oricum, dacă Huidu şi Găinuşa n-au pus pătrăţelul roşu în colţul gurii înainte de difuzarea piesei, pentru ca părinţii să apuce să le pună copiilor mâna la ochi sau să-i trimită să se uite în linişte la wrestling, asta e. Să suporte consecinţele, frate! Cum ar veni asta? Tocmai acum să dea curs desfrâului? Acum când sărbătorile ne dau târcoale? Când spiritul Crăciunului învăluie bradul schelă montat în centrul oraşului?

În preajma Crăciunului, toate posturile de radio ar trebui să fie adevărate transmiţătoare ale iubirii. Ar trebui ca pe toate frecvenţele să se-audă clinchetul clopoţeilor, tropăitul renilor sau flatulaţiile Moşului. Copiii ar trebui să râdă cu gura până la tâmple ascultând radioul iubirii, în drum spre casă şezând pe scaunul din spate al trăsurii părinţilor luată în leasing. Şi astfel, spiriduşii şi îngeraşii iviţi pe calea undelor în eter îşi vor face loc printre pulele înaripate slobozite din gura celorlalţi participanţi la trafic.

Până la modificarea grilelor de programe ale posturilor de radio, vă propun să vă conectaţi direct la fenomen. Cei care suferă de verticalitate morală să aibă mare grijă la spate. E o piesă cu mare greutate.

Meserie de criză ?

• Martor şi tartor •

Dat fiind faptul că se apropie sărbătorile de iarnă, fie ele credincioase sau nu, o mare parte din purtătorii de peturi cu apă şi dero din intersecţii, precum şi majoritatea celor cu şapte fraţi, părinţi decedaţi şi cel puţin o boală prin buzunare au luat cu asalt subteranele ocupate, aproape zilnic, de masa de plătitori de taxe şi contribuţii sociale. Cu alte cuvinte, s-a dat drumul la colinde în metrou. Folosind acest mijloc de transport spre corporaţia unde îmi sacrific doza cotidiană de neuroni, mă lovesc involuntar cu timpanele de sunetele izvorâte din gura colindătorilor descrişi mai sus, sunete nu tocmai suave. Alături de mine, aceeaşi problemă o au şi restul locatarilor din conservele Metrorex. Şi acum, unde vreau să ajung: săptămâna trecută i-am văzut apărând cîte unul (prima reacţie a unui nene a fost să-i dea bani unui cântăreţ din acesta, numai să tacă. A insistat chiar…). Apoi, au început să apară câte doi. La începutul acestei săptămâni urlau câte trei. Tot aşa, până când, astăzi, a năvălit o trupă de şase (!) discriminaţi, normal, urlând din toate puterile ceva ce aducea cu un colind. Una peste alta, mă gândeam că în ritmul acesta, în vreo două săptămâni, nu o să mai încapă lumea în vagoane din cauza trupelor vocal-instrumentale de ocazie. Sau, de fapt, criza financiară a început să se agraveze şi concedierile s-au înmulţit iar cei rămaşi fără slujbă s-au reprofilat ? Până la urmă, toată lumea vrea să aibă un cârnat şi o sarma pe masa de Crăciun, nu ?