Un cititor indecent ne-a sunat la redacţie să ne întrebe care este aportul adus de retaileri în economia românească. Pfiu, ne-a cam pus în încurcătură. Dar pentru că suntem oameni serioşi, am plecat să facem nişte cercetări în domeniu ca să-i răspundem omului.
Aşadar, am aflat că în România sunt câteva reţele de magazine gen hyper sau super-market, cu profil retail sau cash and carry. Adică unii care vând la bucată orice, tuturor, şi alţii care vând doar la cutie şi doar celor care-şi trag legitimaţie de cumpărător autorizat sub acoperişul magazinului respectiv. Detalii fără importanţă, de altfel. Dintre cei mai importanţi comercianţi de acest gen, istoria a început cu Metro, venit acum 13 ani pe meleagurile noastre, introducând, într-un fel, comerţul civilizat. A urmat Carrefour în 2001, Kaufland în 2005, Real în 2006. Mai sunt Cora în 2003 şi Auchan în 2006 dar cu un număr mult mai mic de magazine (adică 7 împreună) şi, de altfel, cu o cotă de piaţă mult mai firavă. Pe lângă aceste „somităţi” ale comerţului cu căruciorul mai sunt şi alţii, fie cu unităţi de vânzare mai mici din punct de vedere al suprafeţei şi al sortimentului, fie cu alt gen de produse în ofertă (bricolaj, de exemplu). Haideţi să trecem la nivelul următor.
Ne-am propus să dăm nişte numere, aşa cum băieţii din angrenajele de mai sus le-au dat economiei autohtone. Metro, spun datele oficiale, a investit în ţara noastră în jur de 370 milioane de euro, acest lucru referindu-se în alocarea de terenuri, construcţia de magazine, achiziţionarea de marfă, plăţi diverse. Investiţii făcute o dată şi recuperate pe termen scurt şi mediu. Împreună cu divizia de retail a grupului, adică magazinele Real, oferă o pâine tare de mâncat celor aproximativ 6500 de angajaţi, deosebit de mulţumiţi de ceea ce fac, căci aşa-i şade românului bine. Conform declaraţiilor din presă, în 2007 dumnealor, adică nemţii, au încasat vreo două miliarde de euro de la cei care le-au trecut pragul în căutare de păpică, tv-uri şi alte acareturi. O sumă frumuşică, mai ales că adaosurile faţă-spate nu sunt de neglijat. Pentru cititorii care au roşit văzând partea cu spatele, precizăm că adaosul din spate înseamnă taxele vărsate de furnizorii care îşi vând marfa pe rafturile acestor magazine. Lăsând la o parte impozitele date la stat şi plăţile către angajaţi, suma rămasă în conturile investitorilor de acest tip nu este de neglijat. Să nu uităm de prietenii din Franţa, în schimb…
Carrefour a băgat în buzunarele constructorilor, proprietarilor de terenuri, furnizorilor şi altora vreo jumătate de miliard de euro, ca investiţii. A făcut vreo 6000 de cărţi de muncă şi a ajuns să adune de la casiere, în 2007 de exemplu, în jur de 900 milioane de euro. Înduioşător, de-a dreptul. Pe la spate, pe la spate, mai vin nişte bănuţi, deloc de neglijat, aşa cum ne spune o sursă demnă de încredere. Care sursă ne mai spune că amicii francezi sunt bine legaţi politic pe plaiurile mioritice. Şi revenind iar la nemţi, Kaufland a dat ţărişoarei noastre aproape 350 milioane de euro, construindu-şi reţeaua de magazine şi angajând circa 5000 de românaşi dornici de a băga marfa la raft, sperând că vor ajunge vreun şefuţ, cândva. Una peste alta, investiţii mari, care au dat de mâncare o vreme şantieriştilor, producătărilor de materiale de construcţii şi altora legaţi de extinderea reţelelor de magazine.
Aducându-ne aminte de faptul că avem de dat un răspuns coerent cititorului nostru, am căutat printre cioburile de pe pervazul de la bucătărie informaţiile trimise cu un porumbel călător de către sursa noastră de încredere, aflată sub un program de protecţie a martorilor lui Iehova. Care va să zică, statul român mulţumeşte retailerilor pentru numărul de angajaţi cărora le oferă ceva de făcut, sporind astfel contribuţiile sociale. De acord, spunem şi noi. Că mai bine să încaseze nişte bani decât să-i dea şomerilor din buzunarele noastre. Salarii care, până la urmă, tot în hypermarket ajung, că trebuie şi gura angajatului să mănânce ceva. Avem de-a face cu un circuit închis, câştigător şi pentru stat, din plăţile de TVA. Iată, deci, stimate cititor, că aportul adus în economie există. Mulţumiţi de ajutorul investitorilor de acest gen, am căutat mai departe prin mesajele trimise de amicul nostru. Ocazie cu care mai avansăm un nivel.
Ce întrebare firească ne-am pus? De unde este marfa de pe rafturi? De la furnizori, normal. Bun, bun, şi furnizorii de unde o iau? Din import, normal. Păi, şi de ce magazinele nu ar face dumnealor direct import, că iese mai ieftin? Eee, cred că aceiaşi întrebare şi-au pus-o deja domnii din conducerea reţelelor de comerţ pentru că asta începe să se facă. La mâncare, baza sunt procesatorii, unde sunt multe „e”-uri, procesatori care îşi cam bat joc de producători, producători care sunt vai steaua lor. De ce? Pentru că nu-şi permit să facă investiţii în utilaje, neavând siguranţa unei colaborări de perspectivă cu giganţii, ca să nu mai spunem că preţul la care sunt forţaţi să vândă nu se pupă cu realitatea. Dar asta este o altă poveste şi nu vrem să divagăm. Revenind la procesatori, cine sunt dumnealor? Păi, îi cunoaşteţi. Români nu sunt cu siguranţă. Şi produse ca la mama acasă sunt sigur că nu aţi găsit în nicun magazin. Iar mărcile prezente încep să fie direct importate. Ce se întâmplă cu produsele nealimentare? În afară de faptul că nu sunt produse în România de niciun fel (o mică parte, poate), deci sunt importate, acum vor fi preluate direct de retaileri. Cu alte cuvinte, mulţumim furnizorului pentru colaborarea de până acum (dacă este cazul) dar noi vrem preţuri mai bune pentru clienţii noştri (sanchi, adaosul poate fi mărit substanţial astfel) şi o să luăm noi marfa de la alţii. Dar nu din România. Iar furnizorul, după ce trage o linie pe hârtie şi vede că e băgat în leasing-uri pentru parcul auto (că deh, magazinul îl penalizează dacă nu primeşte marfa la timp), mai vede că a decartat o căruţă de taxe pe la investitorul străin, îşi numără şi cheltuielile cu transport, marfă, dobânzi la credite, realizează că mai bine trage o liniuţă tip Mutu pentru a uita de căcatul în care a fost băgat. Odată revenit la realitate, constată şi faptul că domnul magazin nu-l mai doreşte furnizor de marfă, închide firma, dă oamenii afară şi mulţumeşte statului pentru că ştie să atragă investiţii în România.
Aşadar, pentru a răspunde corect cititorului nostru, vom concluziona sec: retailerii plătesc contribuţii sociale şi oferă locuri de muncă, cu un nivel mediu salarial sub cel mediu pe economie. Dar, în acelaşi timp, dânşii strică alte jucării: reduc substanţial limita de profitabilitate a celor care le furnizează marfa, forţându-i pe aceştia să reducă cheltuielile drastic, nepermiţându-le o dezvoltare a afacerii în perspectivă (contractele sunt valabile un an de zile) şi, cel mai nasol, ajung să falimenteze micii comercianţi care, la rândul lor plăteau impozite şi hrăneau guri. Un alt aspect este faptul că, din celebra bătălie cu preţurile, strategiile s-au orientat către importuri proprii. Cu alte cuvinte, îi lasă cu ochii în soare şi cu datoriile până în gât pe cei care furnizau marfa până acum. Care înseamnă alte concedieri şi falimente. Iar adaosurile la importuri sunt mari, aşa cum precizam. Foarte mari. Şi, una peste alta, urmează disponibilizări, fiind an greu. Staţi aşa, nu vă impacientaţi, că salarii compensatorii nu se plătesc. Cine este curios de ce, să ne trimită o scrisorică. Poate mai facem rost de un porumbel.
Cine nu are biciclişti să admire pistele
Trecând în fiecare zi prin oraş, de fiecare dată mă amuză pistele pentru biciclişti cu grijă amenajate de edili. Adică, n-avem ce spune, suntem în rândul ţărilor meseriaşe din punctul acesta de vedere. Lăsând la o parte faptul că traseele sunt făcute de mântuială de cele mai multe ori, în sensul că se întrerup brusc sau nu oferă o continuitate logică între diverse puncte ale oraşului, trecând şi peste maşinile, chioşcurile sau alte căcaturi care sălăşluiesc de multe ori peste aceste piste, eu mă întreb unde pana mea sunt bicicliştii? Am înţeles, mulţi critică şi acum faptul că nu suntem şi noi în rând cu lumea bună vis-a-vis de multe aspecte, printre care şi infrastuctura pentru posesorii de bicicletă dar, cel puţin din punctul de vedere al acestei ultime chestiuni, eu cred că problema este alta. Problema sunt chiar bicicliştii. De ce? Pentru că sunt câţi să-i numeri pe degete.
Românul este leneş, comod şi fudul. Într-un oraş foarte aglomerat cum este Bucureştiul, nimeni nu vrea să renunţe la maşină. Deşi toată lumea se plânge de timpii morţi din trafic, sunt foarte puţini cei care ar renunţa la a folosi acest mijloc de transport. Bineînţeles, cei care nu beneficiază de transport public adecvat pentru punctele unde au treabă, n-au ce face, se suie în automobil. Dar restul de bastarzi, ce fac ? Cunosc oameni care au reşedinţa la 10 minute de mers pe jos până la muncă şi tot cu maşina vin la serviciu. Iarăşi, există personaje cu metroul la botul calului, tţţţ, tot maşina e baza. Asta-i comoditate ? Da, pentru o parte din ei. Şi nu-i vom vedea niciodată pe bicicletă. Dar pentru cealaltă parte din mizerabilii de mai sus nu este vorba de comoditate. Aceştia sunt fudulii. Păi, stai un pic..Să vină pitzi sau mitzi la clădirea de sticlă şi să nu-l vadă corporatiştii într-un automobil ? (dau şi eu un exemplu, na, cu corpo) Nu se cade. Atunci cum naiba să-l suie soarta pe bicicletă ? De restul, nu mai spun. Faceţi voi teste, să vă convingeţi.
În consecinţă, degeaba arată unii şi alţii cu degetul lipsa pistelor pentru biciclişti sau faptul că cele construite sunt făcute vraişte. Noi nu vrem să mergem pe bicicletă, clar ? Iar cei care, totuşi, folosesc acest mijloc de transport, să ia dom’le metroul sau autobuzul, ca să nu mai încurce bieţii pietoni.
Ce-am avut, unde-am ajuns?
Mișcările politice din 1989 m-au prins în clasa a cincea, anul școlar în care am cunoscut practica la câmp și anul în care am descoperit un pic de pasiune pentru istorie, fiind perioada în care devenise parte din materiile pentru care aveam de învățat acasă. Următorul an, 1990, a fost primul în care nu participam, în calitate de școlar, la manifestările prilejuite de nașterea marelui conducător al republicii, Nicolae Ceaușescu, motivul fiind acela că nu s-au mai ținut. O nou grup de politicieni abia ce preluaseră puterea, omorându-l pe fostul dictator. Cu Iliescu în frunte, a apărut CFSN. Viitorul suna deja altfel, în mintea mea de atunci, mai ales că la televizor puteam să stau mai mult de o oră, și nu doar seara. Deci, acum 19 ani, în ianuarie, se vedea orizontul.
Pe 26 ianuarie 1990, Ceaușescu era mort. Stadioanele erau goale. Poporul român privea către soare. Dumitru Mazilu demisionează din CFSN. Prietenii știu de ce.
În 1992, pe aceași dată de 26 ianuarie, parcursesem deja jumătate din clasa a șaptea, aveam o problemă cu acneea și prima mână pusă pe țâțele unei colege mi-a provocat un moment de auto-analiză sublimă, după câteva ore, în baia de acasă. Începusem de vreun an să-mi notez banalele evenimente într-un jurnal, redescoperit de curând cu o deosebită plăcere. Mai citeam și ziarele, comentând uneori cu cei de la școală întâmplările politice, sociale sau economice. Evident, fără nicio legătură cu realitatea și puternic reproduse după cele ale părinților. Prin ochii vârstei de atunci, situația era tulburată de probleme sociale provocate de gagici. Începeam să văd că viața pare mai grea decât este în povești.
Pe 26 ianuarie 1992, un dolar valora aproximativ 33 000 lei vechi. La cimitirul Ghencea se adunaseră câțiva rătăciți care regretau răposatul conducător. Românii trecuseră de mineriade iar soarele începuse să piardă din strălucire. Urmașul lui Ceaușescu își păstra nealterat zâmbetul.
Am intrat la liceu. În 26 ianuarie 1994 eram un adolescent care se chinuia să-și formeze opinii, încercând să scape de influențele unora sau altora. Debutase epoca iubirilor serioase și a chefurilor cu alcool și tutun. Părinții deveniseră mai greu de suportat iar gândurile se îndreptau către momentul părăsirii cuibului. Tot atunci, începusem constituirea primului grup de prieteni, descoperind pasiuni și gânduri comune. Atitudinile și viziunile se transformă ușor.
Pe 26 ianuarie 1994, România semnează documentul care îi permite participarea la Parteneriatul propus de NATO, la operațuni de menținere a păcii. Ceaușescu era în același loc, având câțiva recunoscători la căpătâi. România se transforma în continuare.
Pe final de liceu, în 1997, îmi doream cu siguranță o schimbare. Eram mai hotărât ca oricând să-mi iau viața în dinți, cât mai departe de locul unde evoluasem până atunci. Simțeam că pot să las în urmă tot ce fusese rău și să mă ghidez după propria opinie. Astfel, 26 ianuarie 1997 m-a prins la început de drum pentru facultate. O parte din teste debutaseră.
Pe 26 ianuarie 1997, România se afla la două luni după desemnarea unui nou președinte, cu o altă viziune față de ceea ce fusese până atunci. Viața românilor se pregătea pentru un nou ciclu, cu învățămintele de rigoare. La cimitirul Ghencea, aceiași oameni adunați la mormântul conducătorului din Epoca de Aur.
În 2003 activam deja în câmpul muncii. Luasem viața în piept de-a dreptul și aveam deja o puternică și argumentată opinie despre oameni, situații, sentimente. Eram conectat la monden, politic, votasem. Știam cum ar fi bine, știam ce ar fi rău pentru țară. Aveam prieteni dedicați. Evenimente penibile și cu frumusețe înșelătoare își făcuseră apariția printre clișeele traiului meu. Chiar în 26 ianuarie 2003 aflasem că voi fi promovat. Mă gândeam deja la achizițiile pe care să le fac în momentul în care voi beneficia de salariul mărit.
Pe 26 ianuarie 2003, Gigi Becali făcuse un pas mare pentru el: cumpărase clubul de fotbal Steaua București. România era pe trendul unui progres aparent iar personajele controversate, ieșite de la naftalină sau din subcultură acaparau din ce în ce mai mult audiențele și mentalul colectiv. Ceaușescu era deja istorie.
Anul trecut, adică 2008, pe vremea asta, mă pregăteam de concediu. Devenisem purtător de inel în dublu exemplar, pe degetul inelar, doar în acte însă. Pe 26 ianuarie 2008 mă pregăteam de ziua soției. Bagajul de cunoștințe și de evenimente plăcute mi se mărise. Îmi făceam planuri un pic diferite față de cele din anii trecuți iar viața de român conectat la starea națiunii mă măcina din ce în ce mai tare. Grupul de prieteni rămăsese același, detașat de trecerea vremii și cu o dorință și mai mare de a continua în aceeași formulă. Mă consideram, ca și acum de altfel, un record de bogăție din acest punct de vedere.
Pe 26 ianuarie 2008, România cunoaște recordul istoric la tragerea loto 6/49: aproximativ 12 milioane de euro. Țara este în declin cultural și mental. Ceaușescu apare ca o banală știre tv.
A sosit 26 ianuarie 2009. Eu scriu la Revista Cioburi. Va fi eclipsă inelară de soare. Chinezii intră în anul boului. Românii sunt boi de multă vreme. Dumitru Mazilu e mort. Dolarul este în jur de 33 000 lei vechi. România este în NATO. Constantinescu este din nou la tv. Gigi Becali deține Steaua în continuare. Premiul la loto este mare. Românii vor rămâne boi. Ceaușescu ar fi făcut 91 de ani și sunt încă oameni care îl regretă. Pe 26 ianuarie 2009 Iliescu zâmbește la fel. Ce s-a schimbat în esență ?
În urma “Morţii domnului Lăzărescu“
După ce am văzut Moartea domnului Lăzărescu cu ochii, am simţit o amărăciune care îmi inunda tot corpul. A fost un sentiment care s-a amplificat treptat, treptat pe măsură ce bolnavul îşi urma neajutorat retragerea din scena vieţii, condamnat la indiferenţă. Nimic din cele surprinse de regizor nu a fost exagerat.
Toate hibele unui sistem medical putred care au făcut posibilă consumare acelei drame a bolnavului plimbat de la un spital la altul, toate aceste lipsuri şi-au găsit deja loc, în mintea oricărui posibil muşteriu al acestui sistem imperfect, într-un imperiu al resemnării. Şi nu de puţine ori întâlnirile cu sistemul medical românesc, dar nu numai, se reduc în toată gradoarea lor la un decor de-al lui Kafka în care personajul principal, oricare dintre plătitorii asigurărilor medicale, dă piept cu implacabilitatea dar şi cu însăşi inutilitatea bine făcută.
Ce s-a întâmplat vineri la Slatina cu bărbatul de 62 de ani care a murit după ce a fost plimbat patru ore de la o secţie la alta, întocmai ca protagonistul din filmul lui Cristi Puiu, nu scoate în evidenţă decât un alt episod al crimei mascate cu premeditare. Este de incidenţa penalului ca un medic să refuze dreptul la viaţă al unui pacient prin pură indiferenţă. Iar cinismul şi lipsa oricărei fărâme de umanitate ale unor medici sunt de-a dreptul înfiorătoare. Sunt perfect de acord că meseria de medic să dezumanizează. Este o măsură de precauţie pe care fiecare practicant al meseriei acesteia e nevoie să şi-o ia. Nu ai cum să fi receptiv şi să te laşi copleşit de problemele tuturor pacienţilor. Orice medic ar claca emoţional la câte drame trec prin faţa lui. Ca medic e firesc să vezi lucrurile detaşat. Dar de la o atitudine distantă deloc privată de profesionalism până la indiferenţa în serviciu este un hău imens. Un hău care s-ar umple cu ani buni de închisoare.
În cazul petrecut la Slatina, o comisie de anchetă s-a instituit imediat ce vestea privind condiţiile inumane ale morţii unui pacient s-a transformat în ştire. Şi au căzut şi capete, cu toate că toţi cei implicaţi în aceast caz au susţinut cu tărie că şi-au îndeplinit întocmai atribuţiile. Faptul că s-a aşteptat o oră şi jumătate confirmarea că pacientul are asigurare medicală a fost considerat o măsură procedurală firească de cel ce a pus-o în practică.
Dar şapte destituiri din functie nu pot acoperi neglijenţa ce a condus la moarte unui om. Toate măsurile drastice, care de altfel se impuneau, şi toate acuzele vehemente ale unui ministru al sănatăţii absolut siderat nu au anvergura morală să acopere cele întâmplate. Nu pot face uitate nici măcar actele similare care s-au petrecut în anii precedenţi în acelaşi cadru având în mijloc personaje din rândul aceloraşi medici, pentru că nu mai departe de anul trecut un copil rom în vârstă de un an şi jumătate, singurul supravieţuitor al unui incendiu, a fost plimbat timp de o oră de la o secţie la alta din cauza unui medic care a refuzat internarea sa pe raţiuni rasiale, în acelaşi registru alt medic, ortoped, fiind reclamat că ar fi folosit în timpul unei operaţii un cleşte de tăiat sârmă. Şi câte şi mai câte cazuri similare or mai aştepta să iasă la iveală. Revoltător este că în aproape fiecare situaţie e nevoie de o nenorocire mult mai mare pentru ca ele să fie auzite de cine trebuie şi ca cei vinovaţi să fie traşi la răspundere.
Şi acum vine întrebarea: când sunteţi parte dintr-un sistem sanitar ca cel blamat până acum, cum preferaţi să acţionaţi în situaţia unei extreme urgenţe? Să bagaţi plicuri cu bani în buzunarele doctorilor pentru a le câştiga atenţia sau să refuzaţi încurajarea dării de şpagă, lăsându-i pe ei să-şi facă treaba cum ştiu mai bine? Când şi unde se va rupe cercul ăsta vicios?
Românul nu mai vrea să-şi ia plasă cu bani
În ultima perioadă a devenit un trend mondial în a fi ecologist, în a susţine, de cele mai multe ori doar cu moralul, programele care încurajează protecţia mediului. România, o ţară în care consumul de orice fel atinge culmi de neimaginat, nu prea are de-a face cu mentalitatea de respect faţă de natură. Urmaşii lui Traian şi ai lui Decebal, deveniţi fraţi cu codrul de-a lungul istoriei, îşi cam bagă picioarele în pământul pe care calcă, în aerul pe care îl respiră sau în apa pe care o beau. Lăsând la o parte legislaţia deficitară vis-a-vis de tot ceea ce înseamnă conservarea mediului înconjurător şi a resurselor de orice fel, precum şi a nerespectării puţinelor norme existente, problema de fond este educaţia civică. Românul nu este crescut în spiritul respectului faţă de orice petec de verdeaţă, faţă de faună, faţă de pătrăţica în care îşi are sălaşul. În plus de asta, nicio abatere de la regulă nu este pedepsită.
În tonul celor de mai sus, anul 2009 a adus în pachetul de legi legate de mediu o nouă rânduială. Fostul ministru Attila Korodi a lăsat moştenire studiul introducerii unei eco-taxe de 20 de bani pentru tot ce înseamnă pungi şi sacoşe care nu sunt biodegradabile. Domnii aşa-zişi specialişti de la ministerul cu pricina, au pus-o de-un brainstorming şi au lansat o propunere de ordin legislativ pentru a înghiţi această taxă. Înainte de toate, eu m-am întrebat de ce taxa are valoarea de 20 de bani şi nu 50 sau 5 bani. Nu există un proiect din care să rezulte această sumă. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi la taxa auto, deci lucrurile funcţionează lăutăreşte. În fine, studiind mai departe problema, normele ordinului şi publicarea acestora s-au făcut pe final de an 2008, cu aplicare de la 1 ianuarie 2009, nerespectând termenul de 15 zile pentru contestaţii. Cine are curiozitatea să citească un pic textul publicat în Monitorul Oficial, va constata faptul că totul este un mare fâs. Tipic dâmboviţean, sunt lăsate portiţe de evitare a oricărei legi, în consecinţă şi în acest caz se poate fenta uşor eco-taxa. Se spune că scapă de acest bir pungile/sacoşele care sunt din material textil, hârtie sau orice alt material pentru care există dovada de biodegradabilitate. Nu se precizează nimic despre durata de descompunere, aşa cum cred că ar fi fost normal. În plus de asta, definiţia termenului de biodegradabilitate din lege este generalistă: „descompunerea unui component chimic organic sub acţiunea microorganismelor astfel: a)în prezenţa oxigenului, în dioxid de carbon, apă şi săruri minerale ale celorlalte elemente prezente şi apariţia unei noi biomase sau b) în absenţa oxigenului, în dioxid de carbon, metan, săruri minerale şi crearea unei noi biomase.”. În consecinţă, vechile pungi de plastic, pe care le găsim oriunde în natură, nu ar trebui să intre sub incidenţa acestui text. Sunt biodegradabile, se descompun în elementele precizate mai sus dar în sute de ani. Aici este hiba. Dacă tot dorim o reală protecţie a naturii, ar trebui taxată, pe lângă componenta materială a pungii, şi durata de descompunere a acesteia. Ceea ce nu se întâmplă.
Partea bună a lucrurilor este că, înainte de a se publica normele metodologice de mai sus, producătorii români de sacoşe au început să-şi reorienteze privirea pentru a găsi elemente ce îi puteau scuti de plata eco-taxei. Evident, mulţi şi-au aruncat privirea în curtea vecinilor din vest, unde, legislativ, lucrurile sunt bine puse la punct, aşteptându-se ca băieţii noştrii de la mediu să ia acelaşi exemplu. Soluţia găsită a fost adăugarea în procesul de fabricaţie a unui aditiv oxo-degradabil care accelerează procesul de descompunere. Practic, o pungă conţinând acest aditiv se distruge în maxim doi ani, ceea ce înseamnă un mare pas de la sutele de ani care o păstrau neatinsă. Costurile de producţie cresc nesemnificativ, deci soluţia este una bună. Am citit părerile unor neavizaţi prin presă care spun că acest aditiv transformă în praf sacoşa, poluând şi mai tare, distrugând plămânii sărăcuţului consumator român. Evident, fals. Iar certificarea vine exact de la laboratoarele de testare din ţările vestice, pentru că la noi în ţară nu există niciunul. Ceea ce, până la urmă, este bine pentru că altfel sigur s-ar fi măsluit documentele.
Ţinând cont de cele de mai sus, înseamnă că pungile rămân în continuare netaxate, având aditiv acum, la acelaşi preţ, ceea ce ar permite retailerilor să le distribuie gratuit în continuare. Cu alte cuvinte, covorul de sacoşele va rămâne în continuare sub picioarele noastre. Ei bine, nu. Trebuie să apreciem faptul că toată lumea le vinde acum. Într-adevăr, sunt şi câştiguri materiale pe măsură dar este singura soluţie de a tăia din avântul cumpărătorului de a consuma în neştire acest tip de accesoriu. Bineînţeles, au fost destui care şi-au manifestat nemulţumirea că nu mai beneficiază moca de sacoşele, normal, dar asta este. Să se obişnuiască. Până la urmă, nimeni nu-i obligă să dea bani pe pungi de fiecare dată când vizitează magazinele. Este suficient să-şi achiziţioneze o singură dată una sau doua plase de rafie, pe care să le reutilizeze după aceea. Plus că, le pot schimba gratuit cu unele noi atunci când se uzează.
Din toată tărăşenia asta, producătorii români pierd un pic de caşcaval, având în vedere faptul că numărul de bucăţi produse este pe o pantă descendentă. Ca să nu mai vorbim de faptul că există retaileri care preferă importul din alte ţări ale unor astfel de sacoşe. Carrefour, de exemplu (şi Cora face acelaşi lucru), achiziţionează din Spania (datele de provenienţă sunt imprimate pe sacoşă) un tip de pungă făcută din material 100% natural, şi anume din extras de tubercul de cartof. Foarte bine, numai că aceste sacoşele se descompun în maxim 6 luni doar în instalaţii de compost. În România nu există nicio instalaţie de acest fel. Adâncind problema, în România nu se practică sortarea gunoiului şi chiar dacă, pe ici pe colo, mai există puncte de colectare selectivă a deşeurilor, la destinaţia finală, adică la gropile de gunoi, tot amestecte ajung. Şi atunci, degeaba sunt materiale ce pot fi reciclate, degeaba sunt produse din tubercul de cartof, pentru că tot gunoi secular ajung.
Ca să nu mai lungim textul, iniţiativa de a vinde plasele, sacoşele, pungile este una foarte bună. Câştigaţi sunt cei care le vând, supăraţi sunt cei care le produc, mulţumită va fi, într-un fel, natura. Legea este în ceaţă dar efectul a fost unul pozitiv în cele din urmă. Sunt încă multe de făcut, începând de la educarea cetăţeanului, până la colectarea şi distrugerea corespunzătoare a deşeurilor. Păreri vor tot exista, contestatari privind cine câştigă mai bine în urma acestei legi vor tot apărea, important este să ne gândim un pic şi la viitor. Să privim cum va arăta lumea pe care le-o oferim urmaşilor noştri, întrebându-ne dacă noi ne-am dorim să trăim în ea. Şi dacă domnii guvernanţi se vor hotărâ să modifice un pic textul ordonanţei, să facă în aşa fel încât să avem un singur câştigător: mediul natural care ne înconjoară.
Călătorul clandestin
Am un prieten (
)care de mai bine de un an, omite zi de zi, în fiecare săptămână, să-şi facă abonament lunar pe R.A.T.B..
Îşi aduce aminte doar seara, în drum spre casă, când o voce feminină ivită din difuzoare roagă toată suflarea călătoare din autobuz să aleagă statutul de călător corect.
Bine, asta dacă nu dă nas în nas cu controlorii dis-de-dimineaţă, la fel cum s-a întâmplat şi astăzi. Atunci încep remuşcările, regretele, autocriticile, dar şi negocierile.
Iată cum ar suna şi stenograma discuţiei de astăzi dintre călătorul clandestin şi cele două tanti controloare incoruptibile:
Tanti #1: Bună ziua, vă rog să-mi prezentaţi legitimaţia de călătorie.
Călătorul clandestin: Doamnă, n-am…
T#1: Atunci prezentaţi-mi vă rog un act de identitate.
Cc: Doamnă, nici d-ăla n-am. Nu port…
T#1: Atunci vă rog să achitaţi 50 de lei, contravaloarea amenzii.
Cc: Doamnă, nici asta nu pot să fac. Mai bine îmi iau abonament cu banii ăştia…
Autobuzul opreşte în staţie.
T#1: Haideţi mai bine jos…
Coboară.
T#1: Încă o dată vă mai rog: arătaţi-mi un act de identitate, o legitimaţie, ceva… ca să vă pot legitima. Nu se poate să n-aveţi.
Cc: Doamnă, buletinul nu-l pot la mine că n-are loc în portofel. Vă pot spune numele dar n-aveţi ce face cu el.
T#1: Haideţi domnule, nu se poate… şi chiar arătaţi a …
Cc: Păi vedeţi, nu vă mai luaţi după aparenţe.
Tanti #2 zâmbeşte.
T#1: Ştiţi că se poate rezolva uşor cu legitimarea?
Cc: Da doamnă, dacă mergem la poliţie.
T#1: Ori mergem la poliţie ori anunţăm politia R.A.T.B. să vină să vă legitimeze. Daţi datele şi dacă acestea corespund, puteţi pleca.
Cc: Ştiu doamnă care e procedura. Dar chiar trebuie să se ajungă la asta?
T#2: Atunci achitaţi cei 50 de lei şi gata.
Cc: Doamnă, 50 de lei am, dar ăştia îmi trebuie azi. Am în schimb d-ăştia mai mici.
T#2 zâmbeşte din nou.
Cc: Nu ştiu cum se face că mă prindeţi doar atunci când nu am abonament. Când îmi iau nu mă controlează nimeni.
T#1: Păi asta e şi ideea. Să vă prindem când nu aveţi bilet. Noi suntem plătiţi la amenzi. Cu cât dăm mai multe cu atât strângem mai mulţi bani. Avem comision la amendă.
Cc: Păi şi nu merge să scurtcircuităm circuitul, ca să zic aşa.
T#1 şi T#2 zâmbesc.
Cc: Nu merge să vă plătesc eu direct comisionul?
T#1: Aşa ceva nu se face. Pot să ne prindă foarte uşor.
Un alt autobuz opreşte în staţie. Uşile se deschid iar T#1 şi T#2 dau să urce.
T#1: Haideţi, urcaţi şi dumneavoastră.
Cc urcă şi se opreşte în gura uşii din fată a autobuzului. După o jumătate de minut, T#1 îi întinde un bilet compostat.
T#1: Luaţi biletul ăsta şi plătiţi 2,6 lei pentru el.
Cc ia biletul şi îi întinde banii.
T#1: Şi…să nu se mai întâmple!
Cc: Vă mulţumesc.
T#1 nu mai zâmbeşte.
Va urma!
Legea conservării informaţiei
Ieri a intrat în vigoare legea conservării informaţiei. Tot ce înseamnă convorbire telefonică, SMS, e-mail sau BUZZ pe messenger va fi pus spre păstrare timp de şase luni în debaraua fiecărui operator de telofonie fixă/mobilă sau provider de internet. În toate aceste şase luni, singurii care vor avea acces la “borcanele” cu biţi vor fi băieţii de la MAI, SRI, SIE sau Parchet şi asta doar dacă un procuror sau un judecător le-o va îngădui.
Ei spun că toate aceste măsuri au fost luate sub semnul siguranţei naţionale. Chiar aşa!? Miroase a încercare de control total de la o poştă electronică.
Aşadar, dacă planează suspiciuni asupra unor persoane, cum că acestea ar atenta la siguranţa statului, atunci da! Obţineţi mandat şi ascultaţi-i sau căutaţi-i p-ăştia şi în cur. Dar nu confiscaţi voi pasaje întregi de intimitate a unei întregi naţiuni! Păi ce facem? Ne întoarcem de unde am plecat în ’90?
Oricum, cine este atât de naiv să creadă că băieţii nu erau pe fir cu mult înainte de aplicarea legii, înseamnă că trăieşte în alte coordonate. Nu ştiu de ce am eu impresia că ascultatul telefoanelor sau urmărirea poştei electronice e văzută în interiorul structurilor de supraveghere ca un mijloc comun de distracţie. Păi ca exponent al serviciilor secrete, să violezi intimitatea marilor rechini nu prea se poate; lanţul e mult prea strâns iar interesele sunt mult prea mari. E ca în natură. Cât timp arealul pune la dispoziţie hrană suficientă, marii prădători se ignoră reciproc. Şi cum nu sunt aşa de mulţi subiecţi ca să acopere nevoile agenţilor, aceştia din urmă trebuie să-şi testeze şi ei aparatura. Şi atunci ce fac? Îşi ciulesc urechile sau îşi cască ochii la ce mai spun cunoscuţii, la ce mai bârfesc vecinii sau la cum se mai alintă fosta prietenă cu actualul iubit.
Nu am nimic împotriva supravegherii traficului infomaţional atâta vreme cât acţiunea este făcută în slujba cetăţeanului şi este focalizată explicit asupra unor persoane sau grupuri care sunt considerate potenţiale pericole. Nu mai pun la socoteală inutilitatea acestor măsuri când e lesne de înţeles că, în mare parte, şi cei urmăriţi cunosc fel de bine cum să le preîntâmpine. Ce e alarmant este că s-a creat un cadru absolut legal prin care organismele statului pot avea acces direct la intimitatea “electronică” a oricărei persoane.
Ce să mai… goana informatică ne ajunge din urmă, ca să zic aşa. Lumea începe să arate aidoma societăţilor închipuite în filmele SF din anii ’90. În curând, o lege va obliga toţi cetăţenii să aibă CNP-ul imprimat pe braţ sub forma unui cod de bare. N-ar fi mai simplu aşa? Să te semnezi cu cititorul de coduri de bare? Iar când cineva va fi dat în urmărire generală, codul lui personal va fi invalidat astfel încât dacă va trece prin filtrele electronice ale unui hipermarket, acestea vor începe să ţiuie ca în cazurile sustragerii de produse.
Dimineaţa cu sărman şi tanti
Dimineaţa m-a prins, ca de obicei, certându-mă cu ceasul pentru acordarea a încor cinci minute de linişte. Au urmat tabieturi şi, într-un final, contactul cu exteriorul casei mele. Purtat de gânduri, ignor oraşul grizonat de iarnă. Şuvoiul de maşini începe să-şi facă simţită prezenţa în timpane şi în nări, grăbindu-mi paşii către destinaţie. Unul câte unul, trecătorii ieşiţi în cale adaugă nuanţe de gri peisajului anost-matinal. Din când în când, o adiere tăioasă de vânt se aruncă printre oameni, clădiri şi gunoaie, răscolind rămăşiţele urbane abandonate fără noimă. O măturătoare adună molcom resturile împrăştiate, nepăsându-i, parcă, de cursul vieţii derulate în jurul ei. Imaginea cotidianului îşi adună haotic piesele, amestecând palid nuanţele…
Brusc, piesa derulată anterior este tulburată: un capac de canalizare aflat lângă trotuar se ridică vioi, arătând o arătanie cu ochii mijind de somn chinuit. Un carton îşi ia zborul de lângă personajul cu pricina iar ochii săi rămân pironiţi pe tanti măturătoare de mai devreme. După câteva secunde de tatonare, se răsteşte cu năduf: „Bună dimineaaaţaa!…Şi spor la treabă ! Hă, hă, hă!”.
A început sezonul reducerilor de creier !
Uneori, atunci când cei din jurul meu nu respectă scara-mi proprie de valori, devin iritat şi mă transform brusc într-un legiuitor închipuit al „ticăloşilor” respectivi. Reacţiile terţilor, de cele mai multe ori, îmi subliniază ideea că sunt un tâmpit şi că nu am faţă de etalon. Nici măcar pentru cei ca mine. Dar cu toate acestea, sunt lucruri şi acţiuni care nu pot să-mi dărâme principiile în niciun fel. Şi, surprinzător, îmi sunt alături chiar unii din cei pe care îi văd în alte lumi.
Aşadar, care este unul din aspectele ce nu poate fi pătruns în profunzimea sa de către trimişii mei analitici? Consumatorismul, în general. Şi, în particular, achiziţionarea unui număr de piese vestimentare, număr care tinde spre infinit. De ce vă cumpăraţi tone de haine, disperaţilor? Nu sună misogin pentru că cei din categoria atinsă anterior au două sexe, şi nu concomitent. Revenind, de ce vă trebuie kilometri pătraţi de textile? Ziua şi cămăşuţa. Ba nu! Ora şi bluziţa, chiloţelul, şoseţica. Dacă anul are 365 de zile, e clar: trebuie să umpleţi casa cu tot atâtea garderobe. De fapt, raportarea se poate face la deceniu, secol, mileniu. N-are importanţă că, oricum, nu se pot folosi toate hainele, contează să fie acolo. „Aoleu, nu mă descurc cu banii, ce fac..?..Ia uite, fată, sunt reduceri la magazin! Hai să-mi iau o bluziţă..Poate şi o cămăşuţă..Aaa, uite şi săndăluţe..”-mă disperă genul acesta de conversaţie. Sunt oameni care cumpără haine pur şi simplu pentru că cele cumpărate acum o săptămână nu le mai plac. Sau pentru că cineva din anturaj le-a spus că-s naşpa. Deşi în momentul achiziţionării erau bestiale. Şi la final de lună îşi dau seama că au împrumutat banii de întreţinere. De ce? Există vreo boală psihică asociată cu acest gen de comportament? Nu înţeleg…Cei de la muncă vă fac în fiecare an acelaşi cadou, de ziua de naştere, şi anume un dulap? Iar, voi, pentru că vă simţiţi obligaţi să-l păstraţi de fiecare dată trebuie să-l umpleţi? Puneţi cărţi în el, băh, puneţi porumb numai terminaţi-vă cu hainele!
Sunt unii care-şi cumpără în disperare ţoale doar pentru că nu se regăsesc în mijlocul grupului. Sau pentru că nu trebuie să fie mai prejos. Sau pentru că îi calmează (!). Sau pentru orice alt căcat de motiv. Tone întregi. Or să ajungă să doarmă pe preş doar pentru că în casă nu mai au loc de textil. Iar la un moment dat îşi vor da seama că nu au timp să le poarte pe toate şi vor intra în fibrilaţie. Şi or să-şi cumpere altele să se calmeze. Şi tot aşa…Terminaţilor, în sicriu numai un rând de haine veţi purta! Sau veţi lăsa cu gură de moarte să vă schimbe din oră în oră ?
Boboteaza şi pompierul duhovnicesc
Săptămâna ce tocmai a trecut a avut ger din belşug. Era şi nomal câtă vreme cele şapte zile s-au scurs sub semnul Bobotezei. Dacă meteorologii au înmulţit temperaturile prognozate pentru perioada aceasta cu un factor de Boboteză, nu pot să vă spun. Eu unul nu mi-aş fi amintit de această sărbătoare "cool" dacă un mesager pastoral nu ar fi sunat insistent la uşă anunţând prezenta în bloc a unui trimis al Domnului, trecut în ştate ca preot. După cum e trecut şi în fişa postului, părintele delegat pe o anumită zonă e nevoie să treacă pe la căminele enoriaşilor şi să le ude pereţii; o spoială cât un gest de purificare.
De obicei, relaţia mea cu divinitatea se consumă neapelând la vreun exponent al bisericii, dar de data asta, nas în nas cu intempestivitatea, am zis să fac ca tot creştinul şi să-l poftesc pe popă să-şi facă treaba aşa cum ştie el cel mai bine.
După ce am coborât motanul de pe dulapul din hol pentru a nu avea surpriza ca bestia felină să-i sară în cap sau să-i confişte basca părintelui pătruns în casă în interes de serviciu, am deschis uşa şi l-am aşteptat ca un condamnat la resemnare.
Şi iată că a apărut. Expresia feţei mele a căpătat brusc contururile spăşeniei, iar inflexiunile vocilor lor (erau doi – unul la bază corist, iar celălalt stropitor) au creat panică în rândul coloniei feline. După ce a brăzdat tenebrele din dormitor cu un jet de agheazmă ţâşnit din smocul de busuioc uscat, a intrat foarte hotărât în cealaltă cameră luând la ţintă, cu aceeaşi armă, laptopul proaspăt abandonat care mă aştepta singur şi debusolat pe canapea. Au fost două secunde de suspans maxim. Brusc, "omul în negru" a realizat că lansarea următorului fascicol de agheazmă ar fi periclitat serios integritatea cutiei electronice şi a modificat în ultimul moment unghiul cu 90 de grade. Apoi a armat şi a tras. A fost p-aproape…
Tot ce pot să vă spun este că, dacă nu ar fi sesizat acest aspect şi ar fi tras asupra laptopului abandonat precum un pui neajutorat, eu eram pregătit să lansez un contra-atac fonic de genul „Nuuuuuuuuuuuuuuuuu!”, exact din spatele lui. Slavă Domnului că nu a fost nevoie!
Apoi au plecat; nu înainte de a se încheia şi tratativele de pace. Pace şi credinţă şi tot tacâmul de urări specifice momentului. Pentru a nu rămâne datori, le-am urat şi noi douăzeci de lei. Totul s-a terminat cu bine. Singurul afectat a fost motanul. Nici în momentul de faţă nu a înţeles cine au fost cei doi ninja care i-au invadat teritoriul.