Credincios pentru o zi

Statisticile spun că, în România, aproape 90% din popor are încredere în cele bisericesti. Acest lucru se poate observa privind stoicismul cu care mulţimile înfruntă oboseala şi temperaturile de afară, aşteptând să atingă moaştele vreunui sfânt sau vreunei sfinte.Pioşenia devine o stare prioritară şi generală. Ştergerea listei de păcate este determinantă pentru a sacrifica ore întregi la călcatul în picioare. Transa colectivă îşi aşteaptă clientela, promiţând duhovnic iertare. Vom fi mai buni, vom respecta poruncile. Dumnezeu ne iartă, ne ajută.

A doua zi vânzătoarea de cartofi se întoarce la galantar, măsluind kilogramele. Şoferul de taxi revine în cursă, înjurând de toţi sfinţii. Muncitorul se întoarce pe şantier, furând material şi timp de lucru. Politicianul înşeală mai departe. Lista păcătoasă îşi primeşte umplutura, aşteptând următorul sfânt. Atunci vom fi mai buni, vom respecta poruncile. Uneori, nici atunci.

Hai să emigrăm fără să ne supărăm!

Am găsit prin presă un raport care reflectă, într-un fel, potenţialul de dezvoltare al României, precum şi nivelul educaţional, social şi cultural al generaţiilor imediat următoare. Pe scurt, se spune că aproximativ o cincime din elevii români şi înscrişi în învăţământul obligatoriu au abandonat studiile. Probabil, nu se pot împărţi între şcoală, muncă şi familie. Le-au ales, se pare, pe ultimele două, dovadă că celula societăţii ocupă un loc important în preocupările acestora dar şi faptul că nu pot îşi pot concepe existenţa fără a munci. Apoi, se mai spune că aproape jumătate din absolvenţii de liceu nu au diplomă de bacalaureat. Evident, au făcut-o din respect pentru natură. S-au gândit că pentru a produce acele diplome dispar nişte copaci, în consecinţă au preferat să protejeze mediul înconjurător. Am mai aflat că circa un sfert din preşcolari nu merg la grădiniţă. Normal. Fiind îndrumaţi de părinţii lor, care au abandonat şcoala pentru a munci, învaţă, de fapt, adevăratele valori ale societăţii. Muncă, muncă şi iar muncă. Încă o cincime din elevii de clasa a patra nu pot înţelege un text scris, spune aceeaşi statistică. Iată o dovadă că micuţii protestează împotriva distrugerii limbii materne şi nu vor să recunoască textele de tip messenger. Bravo lor !
Citind acest studiu, mi-am dat seama că poporul are viitorul asigurat. Pot, deci, fugi liniştit din ţară.

Omul ca un IMM

Positive thinking. Un concept banal dar care îţi poate umple viaţa de lumină, ordine şi confort. Pă dracu.

În 8 ani de psihologie teoretică şi practică am învăţat un lucru care se rezumă la o expresie fixă ce poate fi extinsă asupra întregii noastre existenţe. Ză biutii iz in ză ai of ză biholdăr. Adicătălea, dacă matale o percepi pe Rodica Stănescu ca sex simbol universal, pe Britney Spears ca `telectuala anului şi pă Ghandi ca visător idiot s-ar putea să ai dreptate. Asta ar însemna ca lumea ta să fie foarte diferită de lumea celorlalţi şi ar presupune să rişti destul de mult să o iei pe arătură. Însă, repet, lumea este aşa cum o percepi matale. Ceea ce mă amuză pe mine este faptul că apare câte un nene d-ăsta care habar n-are de viaţa lui şi îţi face o ofertă imposibil de refuzat “Soluţia fericirii veşnice – Think positive!”.

M-am întâlnit cu un astfel de personaj astăzi. Era entuziast şi sunt aproape sigur că era un adept credincios al acestui concept. Mi-a spus că viaţa nu este tristă şi că noi o vedem tristă.

Dorea să mă convingă că viaţa merită trăită şi că toate sunt frumoase, păsărelele ciripeşte, viaţa este roz, numele de fată al nevesti-mii este Jolie, eu sunt fratele lui Terente, banii îmi curg în conturi încât nu le mai pot ţine numărul, discut la prânz cu Patapievici şi seara am întâlniri cu Liiceanu şi Cărtărescu unde facem mişto de Coelho – prostul grupului. Într-adevăr, poate în ultima perioadă a vieţii mele am uitat să mai văd şi lucrurile frumoase care mi se întâmplă. Viaţa fuge prea repede pentru mine. Însă cred că trebuie să păstrăm un echilibru între realitate şi ceea ce dorim de la ea. Dar extrema cealaltă, în care privesc viaţa ca printr-un caleidoscop încât totul este schimbat în bine, mi se pare o manipulare de doi lei care nu va avea rezultate decât dacă cred această minciună frumoasă. Iar asta nu o pot face.

Cred că viaţa merită trăită dar şi murită, există şi bune dar şi rele, păsărelele ciripesc dar ţi se şi găinăţează-n cap, nevastă-mea e aceeaşi chiar dacă îmi inchipui altceva, pot să mă închipui frate-său lui Terente dar asta nu va schimba cruda realitate, banii se duc aşa cum vin, iar discuţiile cu Patapievici, Liiceanu, Cărtărescu, Steinhardt sau Coelho derivă din vise nocturne sau doar nopţi bahice. Într-adevăr viaţa poate avea perioade mai de cacao sau mai pastelate dar asta nu mă va convinge să îmi creez un anumit calapod după care să o interpretez. Viaţa este aşa cum este şi uneori este cum ţi-o faci chiar tu. Dacă mi-e prea rău îmi amintesc şi de prieteni şi de alcool şi de iarbă. Exact în ordinea asta. Dar nu am nevoie de câţiva deştepţi care au citit 2 cărţi de psihologie sau programare neuro-lingvistică şi au avut impresia că au descoperit nişte adevăruri fantastice. Cu 2 cărţulii uşurele şi alte 50 de variaţii pe temă care au fost best-seller-uri prin State nu înseamnă că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. Înseamnă că cel mult reuşeşti să te încadrezi în marea masă a imbecililor care sunt conduşi de corporaţii către eficienţa maximă.

Anyway… Nu am putut să îi răspund lui cheliuţă toate astea. Mă grăbeam şi discuţia, cu siguranţă, ar fi fost dezvoltată mai departe. I-am zâmbit şi i-am răspuns că uneori şi tristeţea şi moartea sunt frumoase şi merită trăite. I-am surprins pe faţă o reacţie în care gura i-a rămas intre-deschisă cu o mică bală între buze. Ochiul stâng îi tremura un pic. L-am salutat, m-am întors şi am plecat. Sunt sigur că acest răspuns nu avut un efect interogativ asura lui. Nu am efectul ăsta asupra oamenilor. Dar măcar am reuşit să nasc o întrebare în el: “De când curentul EMO în corporaţii?”
 

Una la primărie, alta la bălărie…

Am remarcat în ultima perioadă, pe diferite suporturi media, isprăvile unor primari „vrednici” care, sanchi, se străduie în a schimba pozitiv imaginea localităţilor pe care le păstoresc. Sunt deja celebre fântânile multicolore, telegondolele, cu avize de plată peste norma suportată, moral, de contribuabil. Mai nou, cel puţin în capitală, unii edili au început a pune, cică, mare preţ pe spaţiile verzi decorative. Îmi vin în cap palmierii aşezaţi cu aroganţă şi snobism prin diferite intersecţii iar, mai nou, figurinele din plante, apărute ca nuca în perete prin unele sectoare. Pe lângă faptul că, iarăşi, facturile pentru aceste spoieli pot fi peste măsură, intervine şi totala lipsă de bun-simţ şi bun-gust. Dar nu aceasta este problema. Sunt un adept al conservării naturii precum şi al perpetuării exponenţiale a tot ceea ce înseamnă zonă verde, deci, într-un fel, mă bucură preocupările de acest gen. Mă doare, în schimb, faptul că se pot face cu banii cheltuiţi pe aceste porcării populiste şi linguşitoare unele lucruri cu adevărat serioase, din punct de vedere al conservării şi plantării de arbori. Sunt o groază de copaci lăsaţi să moară, există, de asemenea, foarte multe spaţii potenţial naturale neîngrijite. Dar, din păcate, ele nu ies cu nimic în evidenţă, ca şi amplasament. Intersecţiile sunt altceva. Acolo, băieţii cu tricolorul peste costum pot să-şi exprime la nesfârşit părerea lor despre fraierii care îi votează. Hrana spirituală a acestor mase de electori este dată de machiajul strident şi nepotrivit dar deosebit de scump al zonelor unde îşi freacă traseele zilnice. Ieşiţi din cartierele lor cenuşii, anoste, murdare şi betonate, aceşti bipezi cu mintea obosită şi odihnită în acelaşi timp, posesori de manevrabilitate a ştampilei în cabina de vot, sunt amăgiţi cu trei copaci exotici şi patru straturi de flori, încadrate strategic în peisajul oricum stricat al urbei. Relaxaţi de imaginea înfăţişată, indivizii uită de gropi, gunoi, transport jegos, aer murdar, câini vagabonzi, lipsa locurilor de joacă, a parcurilor, în fine, şterg puţin căte puţin lipsa unei vieţi normale. Iar când au tendinţa de revenire, au grijă aleşii să arunce o altă sesiune de transă urbană. Este revoltător faptul ca ne mirăm şi considerăm înfăptuiri măreţe nişte chestiuni care sunt normale şi sunt, oricum, plătite tot de noi. Mă refer aici la lauda exagerată atribuită unor primari care au mai cosmetizat câte ceva, peste medie, folosindu-se, oricum, tot de banul public. Am început să cred că, fără să inventăm vreo tehnologie, am descoperit în România călătoria în timp. Involuăm odată cu trecerea vremii. Deja îmi închipui urmaşii de neam, peste secole, hrănindu-se în copaci. Problema este că vor trebui să se adapteze pentru că, involuntar, copacii vor fi dispărut până atunci.

Urmăriri de fonduri ca în filmele cu poliţişti

Poliţia Română va achiziţiona 2000 de autospeciale marca Logan cu dotări în valoare de peste 55000E. Ţinând cont – sau mai bine zis conturi – că preţul unui Logan se poate cocoţa maximum până la 11000E, a dota un astfel de vehicul cu tehnică de cinci ori mai scumpă este ca şi cum ţi-ai face apartament de trei camere într-o garsonieră.

Să lăsăm răutăţile şi să vedem cam care ar fi elementele din dotare. Avem aşa: trusă pentru marcare – cu lavă vulcanică, presupun, pentru o mai bună vizibilitate pe timp de iarnă, trusă criminalistică pentru iluminare – cu centrală eoliană inclusă, ladă frigorifică – numai pentru şampanie şi bere scumpă, sistem de avertizare optico-acustică – pentru a ţine de şase între puii de somn , trusă pentru marcarea zonei – cu aromă de urină de urs grizzly, pentru a intimida infractorii, trusă de amprentare – pentru identificarea amprentei dentare, dispozitiv informatic portabil de stocare şi prelucrare a imaginilor din teren – observator astronomic portabil, combinezoanele, mănuşile, vestele reflectorizante şi căşti – aplicate cu vopsea invizibilă pentru o mai bună camuflare în faţa infractorilor, radar aerian şi, desigur, staţie emisie recepţie intergalactică.

TV Subteran

Mica majoritate a monitoarelor agăţate de tavanul staţiilor de metrou au început astăzi să emită imagini. N-am apucat să urmăresc mai pe îndelete înşiruirile de cadre pentru că, în decursul incursiunii mele subterane, acolo unde a fost nevoie să-mi pierd timpul, am căutat în van un monitor în funcţiune, iar acolo unde ecranele monitoarelor se scăldau în culori, eu înotam prin valurile mulţimii de călători ca să mă îmbarc în metroul gata de plecare, în goana mea către fabrică, pentru a ponta la o oră cât mai rezonabilă.

Am în schimb o serie de nedumeriri care îmi lâncezesc în minte de când LCD-urile s-au dezbrăcat de polistiren pentru a atârna aşteptând un semnal. De exemplu, la ce aglomeraţie e la metrou, unde mai au de gând cei de la Metrorex să mai pună şi fotoliile? Şi cum pot face şi eu rost de o telecomandă ca să schimb la ştiri sau ca să vad scorurile la meciuri? E cumva inclusă în abonament? Şi sonorul? Unde e sonorul? De ce nu se aude nimic? De fapt, nimicul poate să se audă?

Metrorex vă urează vizionare tăcută! Or să se înghesuie mulţi după asta.

Scurt istoric de subteran

  Cine se trezeşte de dimineaţă ajunge departe, cică. Cine se trezeşte de dimineaţă şi merge cu metroul ajunge pachet de nervi, asezonat la greu cu sudoare. De la corporatişti  gelaţi inclusiv pe părul de pe piept, până la omuleţii cu ochi roşii produşi de  curentul din cârciuma de lângă staţie, cu toţii împart acelaşi peron sau vagon. Ca o societate evoluată ce suntem, normal că ţinem pasul şi cu ultimele strigăte ale tehnologiei şi ale bunului confort. Acest lucru se observă încă de la intrările în subteran, unde accesul este limitat la o singură uşă prin care, dacă ai neşansa de a fi proprietar de puţine kilograme, poţi fi azvârlit violent către lumea din care tocmai ai sosit. Deosebit de precis este indicatorul de timp al peronului care îţi poate arăta enervant de clar cât de puţin ţi-a lipsit să apuci ultimul metrou. Nu vei ştii nicodată cât o să aştepţi ca prostul până la sosirea următorului tren. În fond, de ce te-ar interesa ? Dar iată că apare şarpele de oţel. Acum îţi doreşti să nu deţii surplus de kilograme. Îţi doreşti, de fapt, să mergi spre casă unde ai putea să faci o baie, curăţând de pe tine începutul nu tocmai roz al zilei. Cauţi în acelaşi timp răspunsuri la fel de fel de gânduri legate de procreere, taxe, occident. Nici nu-ţi dai seama când ieşi la suprafaţă. Până la urmă ai scăpat de trafic şi claxoane, nu ? Metrorex, măi domnilor, voi când crăpaţi ?

Just asking

 O discuţie de azi, cu un islandez:

„-Dar ce se întâmplă la voi, de ce este aşa aglomerat ? S-a întâmplat ceva de-i traficul ăsta ?

-Nu, domnule, aşa este în fiecare zi. Mă rog, aproape în fiecare zi. Ţine de cotidian. Nu avem infrastructură.

-Păi, cum nu aveţi…? Nu sunteţi în UE ?…Că maşini am văzut de tot felul…Scumpe, ieftine…

-Eh, suntem în UE. Dar aici corupţia este mare…

-Da, da, am auzit asta. Păi, de ce toleraţi ?

-Ştiţi, la noi toată lumea dă şpagă, pentru orice. Se poate.

-Cum aşa ? Nu mai daţi ! Nu se poate !

-Ba da. Nu ne pedepseşte nimeni.

-Da dar nu trebuie să mai daţi. Respectaţi legile. E simplu.

-Auzi, Bàldur, preferi să plăteşti mai mult sau mai puţin ?

-Nu înţeleg, ce întrebare este asta ?

-Răspunde-mi, te rog. Preferi să plăteşti mai mult sau mai puţin ?… Aşa, în general.

-Păi, mai puţin, nu ? E normal..

-..Sau chiar deloc, nu ?

-Mda. De ce ?

-Dacă iei o amendă, să spunem…Nu ai vrea să plăteşti mai puţin ?

-Aaa, nu, plătesc amenda ! Aşa este corect.

-Sincer, dacă ai avea ocazia să dai mai puţin, nu ai da..? Fără să-ţi facă nimeni nimic. Chiar să ţi se sugereze această variantă. Repet, fără să ţi se întâmple nimic. De fapt, totul să fie mai apoi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat ceva. Spune, sincer…Nu este mai simplu ?

-Hm…Pare utopic.

-Nu mi-ai răspuns…”

Lui Bàldur i se înfiripă un zâmbet pe faţă. Privirea lui a scâncit un „da”. Apoi, uitându-se către degete, m-a întrebat ce mai zic.

La carne, oşteni !

Un septembrie încă îmbrăcat cu straie ţipătoare de vară m-a prins astăzi undeva, în capitala patriei, cu mintea transpirată de gânduri încărcate de grade Celsius. Trafic, praf, RATB indecent, proiecte de predat, oameni, toate acestea udau din belşug rădăcinile unui arbore de năduf şi de cuvinte nu tocmai auzite pe la biserică, care începuse să crească agresiv cu fiecare oră bifată pe cadran. În tot acest amalgam de senzaţii pline de sudoare, remarc în dreptul unei unităţi militare câteva pancarte cu un slogan menit să crească inima oricărui iubitor la extrem al ţării: “ARMATA ROMÂNĂ-FORŢĂ-PROFESIONALISM-RESPECT !”. O adiere palidă îmi aduse un fir de praf în ochi. Am continuat în gol drumul pe care îl aveam de urmat, încercând cumva să găsesc o imagine asociată cu rândul citit mai devreme. Am găsit-o după câţiva metri. Din mijlocul unui nor de fum, sustras parcă din mijlocul unei scene de luptă de la Griviţa, cu Sergiu Nicolaescu în toate rolurile, apăru el, soldatul, viitor erou, cu sudoare în priviri si mustind de forţă din toate încheieturile. Arma sa era gata de luptă, desenând în aer urme ale mişcărilor perfecte şi identice ale ritualului de război. Ca un real participant la clădirea profesionalismului militar românesc, oşteanul duse mâna la chipiu, salutându-şi cu respect colegii apăruţi din spatele negurii aliate lor, aşa cum codrul a purtat pavăză românului în toată această istorie zbuciumată a neamului nostru. Urmă un moment emoţionant pentru poporul gură cască aflat în faţa gardului unităţii militare: fumul se ridică, oştenii se adunară unul lângă celălalt, victorioşi, culegând micii de pe grătar cu o dexteritate invidiată şi de către cel mai experimentat artilerist, în timp ce PET-ul  de bere trecuse deja de primul tur prin paharele aliniate regulamentar în faţa lor. Întocmai unei lacrimi, o picătură de răcoare se prelinse pe sticla aruncată mai apoi în iarbă. Apa îşi continuă, în final, circuitul său în natură, lăsând pietrele neclintite. Soldatii au aţipit, poate. Sau, poate, ne veghează.

Identitate raţională

Apropo de imaginea României în afară şi demersurile pe care noi, locuitorii ei, ar trebui să le susţinem pentru promovarea unei cât mai neştirbite imagini a ţării în lumea largă, mi-am amintit zilele trecute de o frântură dintr-o discuţie purtată cu ceva vreme în urmă în compania unei tinere de origine asiatică, ajunsă în Europa la studii.

Aşa s-a făcut că la auzul numelui ţării din care provin, mi-a zâmbit şi m-a întrebat politicos: Romania is famous for soccer, right? Mi-am zis că e mare lucru când cineva mai ştie câte ceva şi despre ţara ce-şi desfăşoară pe hartă graniţele în forma unui peşte, foarte alunecos aş adăuga, cu posteriorul înspre orient, gura înspre vest, ţinând în spinare pe mama Rusia şi ai săi pui. Ca să folosesc un clişeu: sportivii sunt într-adevăr nişte buni ambasadori ai ţării în lume.

Am schiţat un zâmbet amar şi am completat cu un ton resemnat: Oh yeah, Romania should be famous for suckers, indeed. A zâmbit uşor nedumerită, pentru ca mai apoi să-şi continue drumul, întâlnind noi şi noi oameni, vizitând noi şi noi locuri, descoperind noi şi noi culturi. Noi?!…