Cine-a trasOare?

• Martor şi tartor •

Pe 16 ale lunii ăsteia s-au stâns 31 de ani de când regele rock’n’roll-ului a fost găsit căzut de pe tron, în baie. Un lucru nu tocmai imbucurător.

Întâmplarea a făcut ca în seara ce s-a consumat în clar de juma’ de lună să mă aflu pentru ceva vreme în proximitatea grădinii de vară din parcul unde mă pitulez de obicei de caniculă, unde unul din nu puţinii artişti marca Elvis Presley întreţinea atmosfera deja fierbine cu un concert in memoriam. Acordurile sonore dădeau târcoale împrejurimilor, bruind ţipetele copiilor, mustrările mămicilor, bârfele bunicilor, galeria şahiştilor, pleoscăitul îndrăgostiţilor şamd. Orice s-ar zice, un zgomot ambiental de mii de ori mai agreabil decât orice simfonie a picamerelor sau orice manea polifonică.

Când deodată, în imediata apropiere a bancii pe care îmi odihneam başcheţii, s-au portit o suită de bubuituri. Cum au început, vigilenţa mi s-a împrăştiat în toate punctele cardinale. Ce-i aicea, unde-i aicea? S-au întors nemţii?! Se trage?! Se sare în aer?! Ne-au năpădit bombele sexy?! Dar nuuu… Erau artificii. Doar artificii. Da’ frumooooos. Foooarte frumos…

Devine uitător la cer cum majoritatea covârşitoare este distrasă de la orice activitate şi se lasă copleşită de spectacolul oferit de exploziile de lumini. Toate acţiunile se sistează, iar privirile sunt aţintite în sus, spre ploaia de culori. Bunici, mămici, tătici, copii, căţei, patroni, bugetari, corporatişti, vidanjori, electricieni, şomeri, studenţi, elevi, aproape toţi, se conectează cu gura căscată la eveniment.

De data asta, în timpul schimbului ăsta de focuri de artificii, eu unul m-am simţit ca într-un tuci plin cu popcorn. Nu mai era loc de refrene fredonate sau de proiecţii luminoase în mintea-mi; cuvintele ce se repetau sistematic erau următoarele: berbecii pe claie / florile să saie; berbecii pe claie / florile să saie; berbecii pe claie / florile să saie.

PS: Mă întreb cum de nu s-a făcut nici un fel de vâlvă la televizor, pentru că, după puţin timp ce spectacolul pirotehnic s-a gătat, mai mult de jumătate din Lună nici nu se mai vedea, fiind plină de umbre. Vă daţi seama câtă forţă?!

“Păcală în China”

• De-ale lu' Păcală •

Mi-am scrântit imaginaţia preţ de minute bune să găsesc un titlu mai inspirat decât cel dat de autorul articolului din Evenimentul Zilei ce face subiectul acestui post, însă cu insucces. Aşa că l-am dat cu citat.

Despre ce este vorba: marţi, la Beijing, un înotător român a ratat participarea la preliminariile probei de 200 de metri bras fiindcă n-a ştiut la ce oră e concursul.

Ce mi se pare mai ilar din toată întâmplarea asta de pomină şi mă umple de o oarecare compasiune, este că însuşi omul a recunoscut cu seninătate (după scrisele celor din EZ) că imediat ce i-a observat la televizor pe cei din seria sa gata să facă pleosc cu şlipii în bazin, îi venea să râdă şi să plângă în acelaşi timp. Păi cum să nu-ţi vină să râzi, omule, când toată faza e demnă de Cascadorii Râsului. În zadar a fugit să ajungă la timp pentru intrarea în concurs, era deja prea târziu.

Parcă mi-l închipui pe săracul om negociind cu chinezii de la intrare în încercarea sa disperată de a intra în cursa deja începută: “Pliz, let mi pas. Ai em ă suimăr hiăr. Hai bă ţîţîiţilor, lăsaţi-mă dracului să trec că ăştia au deja un tur de bazin înainte!”. Presupunând că ar fi reuşit să treacă de pază, mă gândesc ce ar mai fi putut face în condiţiile alea? Să ceară organizatorilor să reînceapă cursa, imediat ce ar fi înotat şi el aceeaşi distanţă pe care o parcurseseră ceilalţi concurenţi, tocmai pentru a nu avea un plus de energie? Sau să sară în apă pe culoarul său la ultima întoarcere şi să înoate cei 50 de metri rămaşi?

Orice-ar fi, sportivul nostru ne-a demonstrat că există şi o altă modalitate de a pierde frumos, ba chiar relaxant aş spune. Să stai la masaj şi să urmăreşti în direct la teleu cursa în care, surprinzător, tu eşti absent. Mă gândesc dacă păţania în sine nu este o premieră în nataţia mondială. Parcă aud: sportivul român este primul înotător care a pierdut o cursă de nataţie la masa verde de masaj.

Maică-sa este model

• Martor şi tartor •

   Locuiesc într-un cartier gri, de capitală. Am tot felul de vecini, de toate culorile. De obicei, în fiecare seară de vară, la colţul aleii unde am intrarea în bloc, se adună un grup compact de cetăţeni (de fapt, cetăţene) cu drept de vot, flori de vândut şi puradei fără număr, fără număr. Aseară am surprins o discuţie aprinsă, în care se făcea un angajament ferm, de viaţă: „…voi fi o mamă model !”. Imediat după declaraţie, una din progeniturile creaturii a fugit în stradă, hlizindu-se cu o pungă de bomboane agricole în mână. „Fă, n-ai auzit ce-am spus ?? Treci aici şi învaţă să numeri..Ti-am zis că o să fiu o mamă model, băga-mi-aş pu*a !”. Cârdul a început să râdă. Părul meu a continuat să cadă.

Uriaşul Papă-Lapte

• Frustrări din cartier •

Un bebeluş din localitatea Flămânzi a cântărit la naştere 6,3 kg. Păi cred şi eu… imediat ce a apucat să perceapă primele sunete şi a auzit pomenindu-se succesiv numele localităţii de baştină, micuţa, căci despre o fetiţă era vorba, s-a înspăimântat de ideea că după ce ochii vor vedea lumina zilei, urechile i se vor lungi de foame şi s-a pus pe treabă, storcând-o pe biata mă-sa.

Faptul că un nou-născut gigant a venit pe lume tocmai în localitatea Flămânzi e o simplă întâmplare şi nicidecum un paradox. Ce-ar însemna acum să începem cu toţii să ne minunăm dacă în localităţile Buda sau Vişeu ar dăinui un miros de aer curat, dacă localitatea ieşeană Cioca-Boca ar sta în top cu cele mai multe fecioare pe metru pătrat sau, ca să păstrăm topicul, dacă în localitatea croată Pula ar fi perioade când maternităţile ar înregistra doar naşteri în rândul fetelor?

Specialităţi nocturne în luna lui cuptor

• Frustrări din cartier •

Vara, cu-ale sale călduri diurne ce pândesc a cocoţa mercurul pe gradaţiile termometrelor dincolo de primele 40 de grade, pe plus, ale lui Celsius, şi-a intrat deja în drepturi. Forfota oraşului, care începe înainte ca lumina să inunde orizontul îmbâcsit şi se amplifică la apariţia primelor raze ale unui soare ce nu se mai satură să se încoroneze zilnic, la amiază, se topeşte, stoarsă de vlagă, la adăpostul unei nopţi parcă neputincioase. Blocurile de beton par nişte mici monştri răpuşi, ce caută disperat să-şi refacă forţele, adulmecând fiece briză de aer mai rece, prin ferestrele larg deschise ca nişte imense nări. Doar adânc, în întunericul difuz, perturbat de lumina artificială ce arde în apartamentele celor fără somn sau de lumina gălbuie a iluminatului public, rămâne parcă loc şi vreme de puţină tihnă.

Situaţia devine strigătoare la ceru’ mă-sii, atunci când, cu mult înainte să se îngâne ziua cu noaptea, se îngână maneaua de jale cu glasul răguşit al unui prisoner al iubirii ce o simte pentru o gagica de miloane. Iar dacă piesa, responsabilă pentru cămaşile sfâşiate, mai e redată şi obsesiv de un casetofon de maşină depăşit, ce sughiţă trilurile zgomotase, izbindu-le de betoanele încinse, atunci chiar că te ajung gânduri care ar concura cele mai abominabile scenarii horror. Adică, dacă serviţi căcat, măcar să fie de bună calitate, băi fraţilor! Păi la câti bani vehiculează barosanii prin versurile lu’ cântecele alea, nu puteţi pune şi voi mână de la mână să luaţi pe cîrîială un casetofon mai de doamne-ajută? Păi să nu dau drumul la rock pe voi? Zău aşa…

Dar poate n-ar trebui să mă supăr aşa tare. Vorba aia: “oamenii care munceşte, seara se macheşte”. Avem de-a face doar cu simple manifestări prozaice nocturne, însoţite de scurgeri semnificative ale bunului simţ, ce se preling în torente, întreţinând picătura chinezească a neaoşului cu ochii orizontalizaţi de consumul excesiv de bere stătută la pet sau… o noapte de foc în Bucureşti.

Ţin minte că vara trecută am surprins la non-stop-ul din cartier care închide ceva mai târziu, o frântură dintr-o discuţie pe tema muzicilor, care trata, nu aşa frontal cât prin clătinare, tema manelelor şi a controverselor iscate de fenomenul manelelor în sine. Atunci, unul din participanţii la discuţie – ale cărui orizonturi artistice scârţâiau îmbibate în alcool asemenea lemnului unei corăbii ţinută peste măsură la apă – a concluzionat într-o notă vădită de superioritate şi suficienţa :”Toată muzica e frumoasă, trebuie numa’ să ştii să o asculţi”.

Vă multumesc… dacă doriţi să vă deschideţi sufletele, cheia sol e la domnu’, sub preş.

Un cal la Metallica

• Martor şi tartor •

Weekend-ul trecut am avut stupoarea sa descopar ca posed un puternic nucleu cleptoman. Nu, n-am furat bani, bibelouri cu berze intr-un picior sau mileuri de marimi mici si medii de pe televizoarele vecinelor gospodine, si n-am furat nici meseria de smecher, cu tot cu bratara de aur, a vreunui baiat valabil posesor de BMW. Tanti-n alb intr-un picior, ghici mireasa ce-i? “Doi, zece… doi, zece… s-a furat mireasa!”. Exact! Am furat mireasa. Grupul conspirativ “Unde pentru microunde”, sub indrumarea atenta a unui expert al genului, ce a coordonat operatiunea din umbra, a bifat prima victima in randul proaspetelor neveste.

Trebuie sa precizez ca adevaratii artizani ai furtului de mireasa (cei care au asigurat filajul 24 din 2 ore, cei care au profitat de momentul de neatentie al lui ginerica, dar si al celuilalt grup interesat in rapirea subiectului, si nu in ultimul rand, cei care au sustras victima efectiv din somptuasa locatie, direct pe usa din fata si nu prin fundul vreunui tunel ferit de ochii vigilenti ai lumii) au fost doar doi dintre camarazii mei conspirativi. Unul dintre ei, un cal vorbitor, maestru al deghizarilor, a ales a se deghiza, in noaptea actiunii, intr-un mare dansator, galopand pe rand sarbele si luand la trap toate batutele eliberate din boxe in arena de dans.

Agentul Je (adica lă… Bi-lă) a lasat sticla de guler si a luat microfonul de coada cand a venit vremea rascumpararii. Deci, dupa ce s-au incheiat tratativele, m-am simtit ca Mircea Geoana. Si cand am afirmat asta, cu siguranta m-am referit la senzatia indusa de zecile de blituri atintite asupra mea, ca asupra unui om ce e luat in serios. O sa intram in istoria nuntii ca fiind cei care au deranjat valsul. 1,2,3… 1,2,3…

Odata cu incheierea negocierilor, care au curs intr-un singur sens – adica “zi ba ce dai ca sa acceptam oricum”, s-a facut si primul pas in vederea realizarii unei premiere absolute in randul cabalinelor iubitoare de muzica rock. Suntem pe cale, pe carare sau pe ulita, sa vedem primul cal pe gazon, la un concert Metallica. Multumim lui ginerica pentru epatarea aripei sensibile si uram calului sute de metri patrati de gazon mestecabil si note cat mai inalte si de cat mai buna calitate.

Inca o data, casa de piatra mirilor si cuibusor plin de nebunii! ;)

PS: multumesc calului pentru privilegiul de a ma fi purtat in calarea-i si atunci cand i-a rapit mult ravnitul autograf lui Fuego, marea aparitie a serii, care a surclasat deloc misterioasa disparitie a miresei. “Toata lumea danseaza cu mineeee Tu ai zice sa dansam amandoi”.

Avem un popor, cum procedăm ?

• Frustrări din cartier •

Am tot auzit zilele acestea, de la diversi cunoscuti intorsi din Elvetia de la Campionatul European, cum ca s-ar gandi ei sa se mute acolo definitiv. De ce ? Pentru ca este totul frumos, curat, flori in geam, lume relaxata si stupid de amabila, infrastructura, caini cu covrigi in coada si multe alte chestiuni odihnitoare pentru retina si materia cenusie. Acum este clar ca acestea sunt discutii si situatii vechi, dezbatute incepand de la statia de metrou pana la camera de cafea din sediul de multinationala. Ceea ce ma intriga pe mine este faptul ca desi le tot discutam, ne aratam cu degetul, injuram prostia si mediocritatea, cu toate acestea situatia nu devine roz. De ce nu exista in capitala unei tari membra UE, Bucuresti de exemplu, flori la geam, cladiri istorice renovate, drumuri fluide, spatii verzi indestulatoare, lipsa tonelor de praf si noxe si multe altele ? De ce neamtul isi matura singurel trotuarul din fata casei si romanul nu ? Imi aduc aminte cata indignare din partea celor pe care nea Base a vrut pe vremea cand era primar sa-i oblige sa-si spele trotuarul din fata resedintei…Cica nu li se parea normal sa faca ei asta. Eu cred ca este o diferenta mare intre noi si ei. O diferenta pe care nu o vom recupera niciodata si nu din cauza ca nu avem timp ci din cauza ca nu putem. Nu vrem. Nu ne intereseaza. “Las-o bre, ca merge asa !” este un mesaj definitoriu pentru Romania. Este brandul de tara.

  Am ramas un pic uimit citind presa de azi si urmarind criticile aduse nationalei de fotbal a Germaniei, de catre  presa germana si de catre oficialitatile sportive din aceeasi tara, cum ca nu au jucat bine, ca nu merita laurii victoriei desi, sa fim seriosi, s-au calificat in finala competitiei ! Culmea este ca jucatorii au plecat capetele, au recunoscut lipsurile, si-au vazut lungul nasului. Ai nostri inca sunt nemultumiti de faptul ca nimeni nu apreciaza  remizele obtinute  cu vicecampioana si campioana mondiala desi acest lucru ne-a adus doar un rusinos loc 3 in grupe. Cum ar veni, haideti sa apreciem mediocritatile ! Inca o mare diferenta intre ei si noi. Evident, nu cred ca o vom recupera vreodata.

   Eu zic, totusi, ca marea problema este lipsa spiritului de comunitate. Il mai putem gasi, poate, in unele mici localitati din Ardeal (din cate am vazut eu, fie sasesti, fie unguresti, prea putine de sorginte romaneasca). Ne lipseste respectul fata de vecinii de societate. “Fac ce vreau eu ca doar este spatiul meu !”. Corect, daca spatiul tau ar fi unul izolat si nu ar incalca dreptul la confort al celorlalti. Vorba ceea, scrie in Constitutie.  E adevarat, pestele de la cap se impute. Daca cei care construiesc si intretin un sistem nu vor incepe sa educe natia asta cat de curand eu cred ca nu mai avem nicio sansa. Daca tu, ca parinte, nu insufli copilului tau niste valori definitorii pentru o societate moderna cine sa o faca ?

Revin la o intrebare care-mi vine in minte obsesiv (uneori): cati dintre fumatori folosesc scrumiera din masina sau cosul de gunoi de pe strada pentru a-si arunca mucul de tigara ? …De ce, mah, “animalilor” ?

Ne trece valu’

• Frustrări din cartier •

  Inca putin si valul de turisti nationali va ajunge in valurile Marii Negre, tripland populatia de pe litoralul romanesc. Deja, la fiecare sfarsit de saptamana, asfaltul Autostrazii Soarelui este calcat de anvelopele automobilelor in majoritate cu numar de capitala. In sfarsit, o gura de aer  incarcat de Celsius pentru cei care vor ramane in lunile fierbinti printre betoane dar un plus de zerouri in conturi pentru  proprietarii de hoteluri, pensiuni, bodegi si alte atractii ale tarmului Marii Negre. Ca in fiecare an, deja se fac estimari, calcule, liste de preturi, topuri de oferte, petreceri, studiori estivale. Lucruri noi si totusi nu. Tendinta de comparatie cu vecinii spatosi de la sud se vede in toate buletinele de stiri de sezon. Unii merg mai departe incat sa compare statiunile romanesti cu locatii aflate pe langa suratele Marii Negre, acolo unde cantitatea de bun simt pe metru patrat este aproape de top. Bineinteles, in toate aceste statistici suntem cei mai scumpi (si chiar suntem), avem cele mai putine si slabe servicii (din nou, asa este) si crestem numarul de musterii nemultumiti. An de an, acelasi discurs. Aceleasi pregatiri in pripa, aceleasi oferte dezamagitoare, acelasi respect fata de cei care vin sa-si lase salariile si primele pe acolo . Ce nu inteleg eu este cum, totusi, sunt toate locurile de cazare ocupate, cum se gasesc mereu atatia care sa plateasca multi bani pentru mai nimic, cum naiba nu se da odata cu flit magarilor care trag tepe de fiecare data ? “Nu ne place, vai ce urat, e mai frumos la sud sau oriunde in alta parte, nu se mai poate asa…”, sunt cuvinte regasite pe buzele tuturor celor care sunt chestionati vis-a-vis de oferta romaneasca. Si sunt multi cei care se regasesc avand aceste pareri . Cu toate astea, ce mai cauta dom’le acolo ? E un lucru general valabil pe meleagurile mioritice: ne place sa comentam, sa injuram, sa criticam dar nu pedepsim si nu ne asumam. “Ce magar politistu’ ca ia spaga” spun toti in timp ce dau spaga. “Ce oras murdar” spune lumea aruncand mucul de tigara pe trotuar. Cati dintre cei care critica actiunile celor din jur folosesc scrumiera din masina ? Suntem judecatori si raufacatori in acelasi timp. Hoti si vardisti. Desteptati-va, bah, secolul asta !

AkaTrist

• Martor şi tartor •

In genere, modernitatea rupe puntile sinelui catre divinitate si toarna asfalt peste potecile ce inca mai razbat prin zumzetul urban in cate-o oaza de liniste spirituala. Este un compromis pe care omul l-a facut atunci cand si-a asumat evolutia. “Intalnirile” cu Dumnezeu, fie ca e al lor sau numai al tau, se consuma din ce in ce mai sporadic.

Nu stiu ce faceati voi duminica trecuta – 25 mai – la ora 15:00, dar eu imi dadui seama ca am dat un mare rateu. Nu, n-am ratat nici un concert in aer liber cu acorduri de rock electoral sau vreo lansare de carte cu cafea fara zahar si piscoturi moca. Si n-a fost nici o noua impleticire revolutionara de genunchi a lui Banica Jr. in vreun show tv pe care l-am ratat sau sa zic ca e vorba de biletul de la loto cu numere infrangatoare pe care l-am uitat in camasa proaspat apretata.

Motivul e cu totul altul. Motivul e ca nu am apucat sa-mi depun cererea de implinire si de fericire si de mantuire cu ocazia unui eveniment unic si anume “marea inaugurare a Catedralei Credintei”.

Pliantul, hartie ecleziastica de stergere a pacatelor, se desfasura pe patru pagini de o foarte buna calitate grafica si jongla, in esenta, cu cam acelasi tip de mesaj de care o parohie are nevoie cand vrea sa-si incrementeze numarul de enoriasi. Mie mi-a sarit in ochi, zguduindu-mi intreg echilibrul microcosmosului interior, doar formularul tip caruia i-am facut si-o poza de proasta calitate in ordinea bitilor de mai jos:

Unu la scris de mana: de ce nu are rubrica cu semnatura si data? De unde stie Domnul cine a intocmit cererea si daca aceasta este expirata sau nu. Doi la scris din tastatura: se pot completa astfel de formulare si on-line? Trei: cum se rezolva conflictele de genul: vecinul zice sa-i traiasca capra o suta de ani, iar eu zic sa-i moara exact capra aia cat mai curand posibil? Cine are intaietate? Cel care a scris primul sau cel care e mai persuasiv in cele scrise? Sau se ia dupa golaveraj?

Oricum, presupun ca daca nu contrabalansezi cererea cu o mica suma de bani, cu cat mai mare cu atat mai convingatoare, divinitatea nici nu se va sinchisi sa-ti citeasca doleantele. Toata desartaciunea mea s-a cristalizat in nari, motiv pentru care oaia ratacita din mine n-a gasit nici de data asta turma. Numai oameni rai, oameni buni!

Căţei de cartier

• Frustrări din cartier •

Incurcate sunt caile alegatorilor. Totusi, trebuie sa recunoastem, multi dintre dumnealor sunt practici si hotarati. Au calea lor si nimeni nu-i schimba traseul. Ieri mai pe seara am avut ocazia de a purta o discutie pe tema electorala cu un personaj din categoria descrisa pe scurt mai sus. Poate stiti genul, pensionat, a lucrat intr-una din intreprinderile de stat industriale, are cel putin un deget lipsa, isi duce nepotii la scoala si, uneori, mai da cu harletul prin petecul de pamant de langa scara blocului. Omul se intorcea spre casa dupa ce facuse cateva vizite corturilor amplasate prin cartier cu ocazia campaniei electorale. Filosofia sa era una simpla: “Dom’le, daca ei cara cu sacosile, eu de ce sa nu iau macar o punga ?”. N-am stiut despre ce-i vorba, nici nu ma interesa, eram atent la doi catei care alergau printre picioarele trecatorilor inghesuiti pe trotuar din cauza masinilor parcate acolo. “Ia uite, am luat si eu doua, trei becuri, le mai schimb in scara cand se ard celelalte”. Ma gandeam ca administratorul se ocupa oricum de acest lucru, doar eram cotizanti la cheltuieli. In fine, lipsit de importanta acest aspect. Cainii gasisera  niste cutii cazute dintr-un cos de gunoi si acum se harjoneau pe langa ele. Poate gasisera vreo farama de mancare. “Ia zi vecine, care-i treaba ?” indraznesc in cele din urma, gandindu-ma la ce are de zis omul, macar asa, sa am ce dicuta la bere mai apoi cu prietenii. “Ce sa fie ? Nu ma inteleg cu nesimtitii astia de la ce partid or fi ei..Tu-le muma-n…Am dus-o pe aia mica la scoala azi si i-am rugat sa-mi opreasca si mie vreo doua pixuri, vreo doua brichete…Adica io nu fumez mult da’ cateva brichete nu strica..Nu c-ar fi scump gazul da’ daca oricum trebuie sa le dea, ce mai conteaza cui le da..Pixurile mi le ia aia mica la scoala”. Cainii incepusera sa se maraie unul pe celalalt. Sigur aveau ceva de impartit. “Ia uite, mai sunt unii in fata..Ai dreacu’ astia nu era azi. Cred ca le-a ramas de impartit si trebuie sa dea tot. Uite-o pe aia cum pleaca cu doua sacose..Mai, nu va mai saturati, tu-va muma-n…Ce-o fi luat acolo ?”. Fara sa-mi dau seama eram prins in problemele sale. Chiar, ce facea doamna aceea cu doua plase de pixuri, brichete, becuri, harti si ce mama naibii mai ii dadusera ? Avea si vecinul meu dreptate..Dati cate putin sa ajunga la toata lumea ! “Hai vecine, ia si tu un bec si mi-l dai mie daca nu-ti trebuie..Ca io le mai schimb prin scara, ti-am zis.” .Cainii  ajunsesera cumva in mijlocul intersectiei, nepasatori la masinile ce se indreptau galagioase spre casa. Pareau impacati cu ce gasisera mai devreme in cos. “Auzi, vecine…” intreb eu nelamurit, “..te duci la vot ?”. Profunda intrebare, profund raspuns. “Mai este pana duminica inca doua, trei zile..Vedem ce se mai intampla. Poate ma duc, poate nu.”. “Strasnic om !” imi trecu prin minte. Era clar, omul analizeaza si despica firul in patru. Care are programul cel mai bun, cu ce proiecte ataca fonduri europene, cum vede strategia de dezvoltare..Adica, votul trebuie sa fie unul inteligent. “Ei, tot pe asta l-oi vota. Pai, eu ii cunosc pe ailalti ?” . S-a dus naibii analiza, votul inteligent. Ne cam ducem naibii cu fiecare zi, de fapt. “Pai stati asa, nu vedeti ca nu s-a intamplat mai nimic in ultimii ani, de ce nu schimbam si noi ceva…?”. Mai bine nu intrebam. Imi vedeam eu de drumul meu, ma uitam dupa caini..Chiar, au disparut cainii…Unde s-or fi dus ? “…Noua ne-a dat si de mancare pe la serbarile alea prin parc, am fost si in excursie de vreo doua ori cu primaria..Adica, altii poate n-or face nici atat”. “Da, dom’le dar nu sunt parcari, curatenie, spatii verzi, drumuri asfaltate..Ne sufocam, nu vedeti ?”. Adica, spuneam si eu de cacaturi din astea, spuse de vreo 18 ani.”Aaa, pai duceti-va voi tinerii si luati atitudine..Schimbati voi, ca voi vreti..Noi ne-am cam trait viata.”. Futu-i gura ma-sii, ca nu putea s-o spuna mai bine ! Ma si gandeam la tinerii din cartier. Aia care incep sa devina majoritari. Ma gandeam si la atitudinea lor, vointa lor de a schimba lucrurile in bine.  Ma gandem la tinerii aia care tripleaza  an de an numarul abandonurilor scolare. Tinerii aia ecologisti si carora le place sa arunce cu pet-ul din masina, la semafor. Aia care abia acum incep sa-si traiasca viata. ..

   …Oare ce-or zice cei doi catei ? Pentru ei cum se vede viata ?