Viitor de aur, țara noastră n-are!

iulie 20, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • sacalu

exemplu negativ Îmi pun problema câteodată dacă ar trebui să mă tem de viitorul meu, chiar dacă personal fac tot posiblul să-mi fie bine. Gândul rezidă din evoluţia, total ambiguă, pe care o au lucrurile în ţărişoara noastră. Aproape în toate domeniile de activitate, cu excepţia furtului, predomină o stare de latenţă, o letargie specifică spaţiului Carpato-Danubiano-Pontic.

Cea mai simplă motivaţie a acestui fapt, cea mai la îndemână şi cea mai plauzibilă este lipsa personalului calificat sau măcar devotat activităţii pe care o susţine, fie într-o instituţie de stat fie într-una privată. Există o vorbă, experienţa nu m-a înşelat, cum că ”fiecare firma are prostul ei”… şi-ar fi foarte bine dacă ar fi doar atât. Nu, categoria specificată mai sus, Prostul Firmei, e o categorie de oameni care se măreşte de la o zi la alta şi care tinde să acapareze din ce în ce mai multă putere. Sunt lingăi, sunt hrăpăreţi, vorbesc mult, prost şi fară rost, cu caracter demagog, de ţăran sau de meltean dar cel mai groaznic lucru, de care nu scapi, este ca au idei, propun! Lipsa noastră de reacţie în astfel de ipostaze îi face mai puternici, interpretarea eronată a stării tale de muţenie îi va face să creadă că au gândit, vor cerşi atenţia şi sprijinul tău până când le vei da satisfacţie iar de aici nu mai este decât un pas până la eşec. Mulţi o fac doar din dorinţa de a-i demonstra prostului că greşeşte dar e prea târziu, pentru tine; pentru el nu va fi nicio diferenţă între o gândire proastă şi insuccesul pe care îl va invoca până la următoare lui pornire către glorie.

Incompatibilitatea între gândirea pozitivă, benefică celor ce-şi propun obiective pe care într-un final le ating, şi cei care gândesc limitat este evidentă. Aceste două tipuri de caractere umane nu pot conlucra şi totuşi o fac, chiar dacă nu le-a fost dată o altă opţiune. Nu poţi conduce o firmă cu angajaţi delăsători, nu poţi lucra într-un minister în care se fură începând cu ministrul, nu poţi conduce o echipă de fotbal dacă nu promovezi decât jucători de mâna a doua, nu poţi construi o autostradă decât cu voinţă nu cu pauze, nu se pot promulga legi pe bază de absenteism, nu poţi face agricultură fără infrastructură şi bătându-ţi joc de populaţia din mediul rural. Exemplele oferite, chiar dacă la modul general, duc către o singură concluzie: acolo unde un lucru sfârşeşte prost, trebuie căutată mai întâi greşeala umană, omul incapabil şi eliminarea acestuia din structura respectivă, ulterior. Mulţi ar fi tentaţi să spună că nu se poate copac fără uscături… dar măcar să fie cât mai puţine.

În cazul nostru, al românilor, nu ştiu dacă putem funcţiona prin puterea exemplului atâta timp cât cei care ne conduc politic şi în viaţa de zi cu zi se dovedesc a fi incapabili să-şi ducă povara. Exemplul îl putem da noi, prin decenţă, voinţă şi verticalitate. Premisele unei astfel de evoluţii sunt bune doar că nu trebuiesc ignorate din descurajare.

Ne daţi ori nu ne angajaţi

iulie 20, 2009 • Editorial, Martor şi tartor • robert

Un celebru „dicton” care acoperea de rânjet faţa lucrătorului român spune că „oricât de prost ne-ar plăti ei, noi tot vom munci mai puţin de atât”. Chestiune izvorâtă din adâncul sufletului autohton, obişnuit din ce în ce mai mult cu frecarea de mentă. Nu spun că nu există oameni care muncesc dar dacă aceştia ar fi majoritari probabil că lucrurile s-ar mişca altfel. Vina o poartă, nu neg, şi o parte din angajatori, specialişti în a spăla creiere sau în a demotiva treptat roboţeii din companie. Iar acest lucru se vede cel mai mult în relaţia angajat-client, indiferent de domeniu.

Există două tipuri mari de angajaţi în România: cei care sunt dedicaţi până la sânge angajatorului, reduşi la o viaţă socială egală cu programul unui pacient de la secţia de reanimare şi cei care, indiferent cu cât ar fi plătiţi, sunt veşnic nemulţumiţi de ceva din mediul de lucru. Există, să spunem, şi o a treia categorie, cei cărora nu le pasă, fiind în ton cu ceea ce li se întâmplă. Aceştia, mai mult decât ceilalţi, îşi doresc să-şi păstreze locul de muncă, neexcelând în niciun fel prin acţiunile lor din cadrul firmei unde au ştatul de plată. Dar nu sunt de lepădat, în cele mai multe cazuri.

Revenind la prima categorie amintită mai sus, respectiv băieţii şi fetele care se închină singurei divinităţi existente pentru ei, Angajatorul, am remarcat o chestiune: nu întotdeauna pachetul salarial îi ţine legaţi în halul acesta. Există persoane care o fac pentru că, pur şi simplu, asta trebuie făcut. De apreciat, oarecum. Orice companie se poate baza pe ei, la fel cum multe companii profită de ei. Din acest motiv pot fi compătimiţi. Cei care îşi lasă sângele pe tastaturi sau prin birouri, strâns legaţi de oferta financiară senzaţională, vor avea tot timpul o urmă de teamă să nu piardă nivelul la care au ajuns, motiv în plus să-şi piardă serile în faţa teancului de „to do list”. Este alegerea lor.

Urmează roboţeii, veşnicii nemulţumiţi. O parte din ei nu a fost aşa de la bun început. Dimpotrivă, au investit suflet, timp, performanţă. Cu timpul, însă, au devenit scârbiţi şi s-au transformat în alt model, cel care va încerca să fenteze sistemul pentru că sistemul l-a fentat pe el. Iar aici, în multe cazuri, aş da vina pe anagajator, entitatea care a stors la maxim energia din ei şi continuă să o facă fără să mai schimbe din componente. Din păcate, un om demotivat nu face performanţă, băgându-şi picioarele. Orice cerinţă a companiei nu va face decât să-i creeze starea de lehamite, făcând orice altceva decât să-şi vadă de treabă. Şi frustrările, de cele mai multe ori, se reflectă în calitatea comunicării cu sistemul relaţional, fie că acesta este în interior, fie că este în exterior. De câte ori nu v-aţi lovit de feţe acre şi răspunsuri în dodii, cerând o informaţie sau dorind să beneficiaţi de serviciul pe care l-aţi plătit?

Tot dintre roboţei i-aş aminti pe cei care sunt nemulţumiţi pentru că aşa sunt ei. Oricum, nu le place să muncească şi vor avea tot timpul impresia că ei merită mai mult decât li se oferă, indiferent de ofertă. Nu consideră că este cazul să-şi demonstreze abilităţile profesionale mai înainte de a cere remuneraţia. Din păcate, este o tagmă care în România cucereşte tot mai mult teren.

Pe de altă parte, nici angajatorii nu sunt uşă de biserică. Multinaţionalele reuşesc să acumuleze în timp cel mai mare număr de frustraţi, indiferent de categoria din care fac ei parte, acest lucru datorându-se şi mediului de lucru, proastei gestionări a angajaţilor, lipsei de profesionişti în resurse umane, sistemul de bonusare şi promovare, etc. Din punctul meu de vedere, o multinaţionlă din România reprezintă imaginea la scară mai mică a sistemului economico-social românesc. Degeaba numele companiei poartă o rezonanţă grandioasă dacă odată ce a ajuns pe tărâm mioritic lucrurile brusc nu mai pot funcţiona ca în vest. Fapt care nu tot timpul este din vina angajaţilor români.

Timpul va dovedi dacă lucrurile vor intra pe un făgaş normal din punct de vedere al atitudinii faţă de muncă. Chestiune care, oricum, este strâns legată de tot ce înseamnă evoluţie social-economică a României. Înainte de asta, ar fi bine să ne asigurăm că „evoluţie” este termenul corect.

Plouă cu fulgi mari

iulie 14, 2009 • Editorial, Rătăciri lirice • Bilă

geamploaie Plouă. De ceva vreme plouă mai abundent şi mai apăsat decât în versurile lui Bacovia. Plouă aproape negreşit în fiecare seară. Nu e zi să nu plouă. Măcar un strop, doi să sperie praful, dar plouă. Plouă mai plictisitor decât în filmele englezeşti.

Ruperi de nori stârnesc ruperi de pu#ă, iscă lâncezeala. După fiecare fulger îţi vine inconştient în minte aceeaşi replică stupidă: râzi în pizda mă-tii, te fotografiază. Dispus letargic în fotoliul din ce în ce mai neîncăpător, tresari la câte un tunet anunţat de blitzul imaginar, tunet ce-ţi umple într-o secundă întreaga cameră, speriind maşinile care încep să urle cât le ţine alarma. Te consolezi spunându-ţi că e mai bine să plouă. Căldura te scoate din minţi dar nu şi din casă. Ca şi ploaia.

Plouă doar atunci când nu ai umbrela la tine. Plouă contra direcţiei de mers, dacă o ai. Nu asuzi dar eşti leoarcă oricum. Afară toarnă cu găleata. Odată izbite de pământ, picăturile se adună în băltoace. Băltoace pretutindeni. Şuvoaiele au uitat să mai şerpuiască. Bine ai venit în ţara băltoacă. Păşeşte cu încredere, nu ai cum să nu te uzi la picioare. Câtă apă să sugă şi asfaltul. Să vină soarele s-o evapore. Între timp, sus privirea să nu ţi-o smulgă vreo umbrelă rătăcită prin ploaie.

Plouă, dar bine măcar că o să iasă grâul. Şi porumbul. Acum doi, trei ani, când canicula se cuibărise hotărâtă pe timpul verii, cărând după ea seceta, ne gândeam la cât de acut se resimte efectul de seră. În ritmul în care urcau gradele lui Celsius atunci, luam în consideraţie înlocuirea culturilor de cereale cu cele de citrice. Vom avea doar două anotimpuri, spuneam. Dar vara asta, plouă. În ritmul în care a plouat în ultime săptămâni, o să începem serios să ne gândim la culturile de trestie.

Cotele apelor Dunării sunt în creştere. La fel şi mizantropia. Cod galben, cod roşu, cod galben. Apa îşi arată colţii şi muşcă pământul. Nu-i bună nici aşa multă ploaie.

Plouă, dar meteorologii anunţă o ameliorare a vremii. Norii se vor risipi. Ploile vor înceta. În curând, va fi din nou cald şi bine.

Mizeria nu înţelege ploaia

iulie 14, 2009 • Editorial, Rătăciri lirice • robert

ploua cu fulgi mari Ploaia nu spală păcatele, spunea cineva odată. Când plouă cu fulgi mari, toţi piticii ascunşi printre cutele de la haine ies afară şi încep să arunce cu păcate. Iar ploaia nu le spală. Ploaia le arată, le pune la dospit şi apoi le scoate mari şi negre, urâte, parşive, hidoase. Când plouă ne murdărim privirea cu urmele monstruleţilor din noi, râdem pierduţi, omorâm speranţe şi ne aşternem psihozele în calea şuvoiului. Vedem, atunci, cât de murdari suntem.

A plouat o săptămână. Şiroaie de lacrimi şi de ape murdare s-au prăvălit peste poporul mioritic. Apa nu a curăţat nimic ci, dimpotrivă, a grupat nervoasă peturile în râuri, pungile pe străzi, gunoiul printre case. Ar trebui să ne temem de ploaie pentru că ne acoperă cu scursurile noastre, în loc să le cureţe. Nici nu are cum să le cureţe, avem noi grijă de asta. Printre destine scuturate pe sticlă, fundalul ne oferă grotescul tablou al mizeriei. Şi atunci, vedem cât de murdari suntem.

Fiecare picătură căzută pe frunte ne înfundă uşor în pământ. Noi avem câte o groapă, meşterită pe arşiţă. Când vine ploaia, ascundem sub noi toate întâmplările verii şi nu lăsăm apa să ni le ia. Nu vrem să ni le ia. Ne încăpăţânăm în faţa şuvoiului, ignoranţi, muţi, orbi. Plutim pe marea noastră de păcate, scuipând în apa dimprejur şi aruncând în fiecare nor cu ţipete. Dar rămânem în groapă. Vedem, atunci, câtă mizerie avem în noi.

A plouat o săptămână. Trist, privesc o familie de păstrăvi cum se sufocă într-o sticlă de plastic. Ca şi mine, au ajuns şi ei să urască ploaia. Viitura distruge case, drumuri, orizonturi. Ca într-o competiţie fără sens, noi vrem să dovedim că putem întrece furtuna. Când vine ploaia, vedem câtă mizerie avem lângă noi.

Ploaia nu spală păcatele, spunea cineva odată. Ignoranţi, scoatem mizeria din noi şi o aruncăm peste nouă mări şi nouă ţări, până când ajunge iar la noi. Piticii ascunşi în cutele de la haine se prăvălesc de râs văzându-ne privirile disperate din faţa şuvoiului. Ploaia se răzbună, furându-ne gropile şi ducându-ne haotic printre ruinele sufletelor părăsite. Vedem, atunci, murdăria noastră. Dar nu înţelegem.

Legendele se pot naşte printre noi

iulie 7, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • robert

De multe ori ignorăm fapte şi persoane care ne schimbă viaţa sau ne călăuzesc ani din existenţa fiecăruia, în sensul bun al ideii. Prea ocupaţi cu temerile noastre, cu invidiile sau cu tendinţa nativă de nepăsare, trecem pe lângă valori, momente de glorie, surse de progres şi evoluţie generală. Băgăm totul în aceeaşi oală a cotidianului, fără a discerne detaliile care, aşa cum sună clişeul, fac diferenţa. Nu suntem pregătiţi pentru a afla adevărul şi pentru a recunoaşte capetele care ies din turmă, fiind mulţumiţi cu ce avem şi apărând cu disperare valorile din buzunare. Mai târziu, unii din noi vor plânge, adunând regrete din urmele paşilor trecuţi.

În general, istoria ne-a dovedit faptul că valorile contemporane fiecărei perioade au renăscut în mâinile urmaşilor. Orice domeniu îşi are reprezentanţii săi de vază. Sunt rare cazurile în care amprenta pozitivă a pus în umbră lumea pătată a celor care, mai târziu, au fost trecuţi în cartea aurită a omenirii. Şi hiba tocmai aceasta este: mai târziu echivalează cu post-mortem. Abia atunci reuşim să vedem ceea ce a fost lângă noi tot timpul. Abia atunci ne dăm seama că dacă am fi citit o carte în plus, dacă am fi ascultat încă o melodie, dacă am fi fost la încă un meci, dacă am fi donat încă un bănuţ, dacă am fi sprijinit încă o cauză, dacă…Atunci ne dăm seama că s-ar fi putut face mult mai mult. Ignoranţa în care ne-am scăldat ne-a aruncat într-o lume a regretelor. Recunoaşterea de după este, în cele din urmă, omagiul pe care îl mai putem aduce. Optimist grăind, niciodată nu este prea târziu.

Ar trebui introduse în şcoli cursuri de recunoaştere a celor care ies din turmă. Să-i ajutăm, să-i sprijinim şi, mai ales, să-i apreciem prin prisma a ceea ce fac pentru evoluţie. Să le acordăm meritul de avangardişti atunci când încă ne mai aud. Să nu ne fie ruşine de nivelul la care se află, să nu fim invidioşi, să zâmbim în faţa lor. Desigur, într-o lume utopică ar fi posibil. Legendele se nasc în Rai. De ce nu le ajutăm să se nască printre noi?

Omul din umbra regelui

iulie 7, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • Bilă

Imediat după ’90, ca puşti de generală într-o perioadă în care piaţa muzicală se deschidea timid şi în România, nu mi-a trebuit deloc mult pentru a mă lăsa dus de val şi de a mă lipi de muzica lui Michael Jackson, unul dintre cei mai în vogă artişti ai momentului. Fără a dezvolta o pasiune desăvârşită pentru el, Michael a fost primul artist care a reuşit să-mi insufle pentru prima oară acel respect pentru actul muzical, el fiind primul artist care a deschis seria pasiunilor melomane ce aveau să-mi marcheze traiectoria muzicală până în prezent. Trecerea vremii a stins treptat pasiunea pentru muzica sa, aşa cum l-a stins în final şi pe el. Acum, abia după moartea sa, realizez cu nostalgie şi cu un soi de culpabilitate că muzica lui îmi răsună la fel de limpede în ureche.

Produs get-beget al acestei maşinării infernale care este industria muzicală americană, cu o copilărie confiscată şi un tată tiranic, Michael a reuşit să se impună prin muzica şi prestaţia sa artistică, defulând pe scenă focul ce l-a mistuit întreaga-i viaţă. Şi cum destinul şi-ar fi cerut dreptul, regele neîncoronat a căzut pradă, în naivitatea sa infantilă, lăcomiei celor care l-au hăituit ani la rând, abdicând cu puţin înainte de ceea ce ar fi trebuit să se cheme cea mai mare revenire din istoria muzicală. Demersul, total nerealist dată fiind starea sa de sănătate extrem de precară din ultima vreme, demers care s-ar fi aşteptat să-l scoată din conul de umbră în care se afla de câţiva ani, nu a făcut decât să-i găsească locul alături de alţi mari artişti dispăruţi subit, înecaţi în propria agonie.

În toată nebunia iscată imediat după trecerea sa în nefiinţă, am auzit de nenumărate ori spunându-se că moartea sa a fost cel mai benefic lucru ce s-ar fi putut întâmpla muzicii sale. Din păcate, o afirmaţie pe cât de cinică pe atât de adevărată. Când vine vorba de figuri marcante, lumea omite omul din spatele lor. Totul se rezumă la realizări, performanţe, recorduri doborâte, fără a se ţine seama de drama care în cele mai multe cazuri îl călăuzeşte neîncetat pe cel vizat. Cu toate că opera unui mare artist va dăinui şi după moartea sa, singura care are dreptul să pună în balanţă viaţa unui om şi creaţia sa artistică, este soarta însăşi.

Şi totuşi, de ce este nevoie ca un om să moară pentru a i se recunoaşte pe deplin un drept sau un titlu ce-i aparţine? Cu sau fără cele 50 de concerte susţinute la Londra, Michael tot Regele Pop ar fi trebuit să rămână. De ce până să se stingă cu totul presa amintea doar fugitiv despre el, şi atunci fiind pus într-o lumină deloc favorabilă, iar acum media este sufocată de numele lui? De ce în ultimii ani din viaţă Michael Jackson a fost, pe rând, un artist expirat, un hidos, un pedofil, un falit, un infatuat, iar imediat ce s-a aflat că nu mai este printre noi l-au proclamat, fără echivoc, Rege Pop-ului? Cât la sută e recunoaşterea valorii şi cât la sută e goana după audienţă?

Din păcate, stă în natura umană să valorificăm oamenii şi faptele lor abia după ce aceştia nu mai sunt printre noi. Iar pentru un mare artist, primul pas către nemurire este într-un mod paradoxal dar deloc exagerat, chiar moartea sa. Doar ea are puterea de a-i lepăda imaginea de toate mizeriile cu care a fost mânjit şi de a-i scoate în evidenţă ce a fost mai pur şi mai valoros în timpul vieţii. Este o lege a firii pe care generaţiile o respectă invariabil şi nu mai prididesc să tot înveţe în van de pe urma experienţelor anterioare.

Invazia ţâţelor contra Jigodiei

iunie 30, 2009 • Editorial, Martor şi tartor • sacalu

E prea târziu să-mi fac o cafea şi încerc să-mi impun în gând că mă voi trezi odată ce voi inspira aerul rece al dimineţii de vară. Imediat ce trec de pragul uşii ce se închide cu zgomot în urma mea, dau ochi în ţâţe cu vecina de vis-a-vis, care tocmai îşi începe şi ea dimineaţa cu un plimbat de câine în jurul blocului. Pe cât de rău îmi pare că trebuie să părăsesc acest cadru care trezeşte mai degrabă Jigodia din mine decât pe mine însumi, pe atât de bine îmi pare că nu e singura pereche de ţâţe pe care o voi vedea în această dimineaţă.

Este, într-adevăr, un spectacol de forme oriunde îţi îndrepţi privirea, de la stânga la dreapta mere, pere, pepeni şi silicoane (mai rar prin Drumul Taberei dar dacă manelistu’ cu muşchi lucraţi la sală nu te ia cu maşina dimineaţa, trebuie să te înjoseşti la un troleu). Ajung destul de uşor în staţie unde prizonierii transportului în comun aşteaptă înfriguraţi următoarea cursă spre centru. Fac o scurtă trecere în revistă a primatelor de sex feminin şi o observ pe blonda de 8:10 încercând să se facă remarcată printr-un decolteu aproape inexistent, pe bruneta fără sutien, cu sfârcurile întărite, al cărei prieten/gibon ( triped de-acum ) mai are un pic şi face harakiri că ne uităm toţi la ea şi, în final, cele două prietene minore cu ţâţe în “do major” ce-mi trezesc şi mie şi Jigodiei sentimente cu cătuşe. Nimeresc în troleu strivit de blondă şi de minore, stingherit de gândul că ar trebui să le spun să facă o chetă pentru a-mi lua un fermoar nou pentru pantaloni. Doar două staţii şi lentilele mele se mulează pe ţâţele blondei. Reuşesc să cobor fără să-mi dau drumu’ şi păşesc un pic mai relaxat către un grup de masculi tâmpiţi de soare care parcă se roagă la unison pentru o scurtă ploaie de vară ce ar transforma intersecţia într-un concurs spontan de tricouri ude. Ne rugăm împreună acum!

Acestea fiind spuse, îmi dau seama că suferim, noi masculii, de sindromul “ţâţe”. Avem atacuri de panică atunci când suntem înconjuraţi din toate părţile de purtătoarele acestor obiecte, nu mai ştim unde să privim sau spre care dintre ele să salivăm. Să nu vă imaginaţi doamnelor şi domnişoarelor că în timpul verii mai exista vreun mascul normal, toţi ne transformăm în mitocani şi ne puteţi recunoaşte pe stradă după pupilele dilatate, iar asta dacă vă uitaţi în ochii noştri, nu spre şliţ.

Nu e cazul să ne învinovăţiţi, voi creaţi această situaţie prin atacul ţâţelor iar noi nu putem răspunde decât printr-un comportament cu caracter de Jigodie!

Să înceapă concursul!

Ţâţe de vară

iunie 30, 2009 • Editorial, Idei fertile • Bilă

Unul dintre principalele efectele ale căldurii venite odată cu vara în mediul urban este invazia ţâţelor. Că sunt mici sau mari, trecute sau în plină expansiune, plictisite sau jucăuşe, extrem de apropiate sau certate, siliconate sau naturale, săltăreţe sau cu suspensiile stricate, ţanţoşe sau lăbărţate, gemenele de sub bărbie atacă ochiul clocotind de hormoni al masculului prin modul în care se lasă descoperite. Pentru o mai uşoară identificare, iată o categorisire a puzderiei mamare după gradul de expunere într-o zi obişnuită de vară.

Prima categorie este cea a ţâţelor sfioase. Acestea sunt cele care din variate motive nu se arată în public. Fie că sunt lăsate cu totul acasă de către stăpână sau fie că sunt luate mereu la purtare, ele preferă sau sunt obligate să se ascundă în spatele textilei. Cele luate la purtare se împart la rândul lor în mai multe categorii: ţâţele ninja – cele care au abilitatea de a se face nevăzute la orice oră din zi şi din noapte, ţâţele bufant – cele care se ascund sub veşmânt ca sub un cort de patru persoane şi ar mai fi şi ţâţele basorelief – cele care în dorinţa lor de evadare, împing cu forţă în textila ce le îngrădeşte, dând naştere unor forme de la cele mai sublime la cele mai înfricoşătoare. Ţâţele basorelief sunt acea categorie de ţâţe defavorizate, care deşi vor să se expună, sunt condamnate la claustrare. Deşi sunt încadrate la categoria ţâţelor sfioase, multe din ţâţele basorelief sunt foarte temperamentale. Gradul de revoltă al acestora este dat de tensiunea firelor din textilă. Aparent sfioase, unele dintre acestea posedă un potenţial diabolic, făcând ravagii în rândul trecătorilor ori de câte ori sunt lăsate să se manifeste în voie.

Marele avantaj al ţâţelor sfioase este că ascund odată cu ele nevăzutul. Pipăitul şi palpatul, depind de fiecare caz în parte.

O a doua categorie de ţâţe, de altfel cea mai răspândită pe timpul verii, este categoria ţâţelor clasice. Acestea, deşi nouă nu ni-l arată, îşi văd lungul sfârcului. Aflate sau nu la umbra sutienului, fie că încap perfect în două cupe de şampanie sau fie că umplu două ligheane de zece litri, fie că stau cuminţi la limita decentă a decolteului sau fie că schimbă priviri obraznice prin bluza transparentă cu cei ce-şi înfig privirea în ele, această categorie de ţâţe domină jungla de asfalt. Iar dacă se întâmplă, şi se întâmplă destul de des, să iasă în evidentă, acestea o fac întotdeauna prin atitudine.

Ultima categorie de ţâţe dar nu cea din urmă este categoria ţâţelor excentrice. Aici se încadrează toate ţâţele care ar renunţa chiar şi la sutien să rămână ele însele în ţâţele goale, dar nu o fac din unele considerente ale eticii. Aici putem vorbi de la ţâţişoarele merişoare care lasă un gust uşor acrişor în gură până la modelul buldozer care te lasă cu gura cu totul căscată. Nu contează… Cu cât gradul de expunere este mai mare cu atât sunt supuse mai mult privirilor arzătoare din partea curioşilor.

Statistic vorbind, cea mai fatală subcategorie a ţâţelor excentrice este constituită de modelul buldozer. Acesta este caracterizat prin dimensiunile crescute ale cupelor dezvelite până la baza sfârcului, susţinute de nişte accesorii fragile care par că pot ceda în orice clipă, cupe organice ce formează între ele un adevărat defileu. Cu cât defileul este mai strâmt cu atât formula se apropie de perfecţiune. Atunci când acest defileu descrie o linie clară, întreg ansamblul poate fi considerat ca şi trecut la următorul nivel. Atunci se poate vorbi de o transcendere; atunci se poate vorbi de ţâţele a căror linie imită linia curului.

Studiu realizat cu sprijinul doctorului ţâţolog S.N. Ochimari

România în repaos

iunie 23, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • Bilă

Deşi luna iunie se îndreaptă hotărâtă către final, vara nu s-a instalat peste meleagurile româneşti atât de confortabil cum ne-a obişnuit în anii trecuţi. Căldurile toride cu care ne-a învăţat clima în ultima perioadă sunt înecate de ploile de vară ce umflă râurile şi bucură grânele de pe ogoarele patriei. Luna lui cuptor, încă aşteaptă să-şi scoată limba de flăcări.

Fie că-i cald ori ba, vara este prin excelenţă anotimpul concediilor. Sudoarea unui an de muncă, întrerupt de pauza ce încadrează pantagruelicul ospăţ de Crăciun, dar şi de prea scurta vacanţă de Paşte, e nevoie să fie ştearsă de pe frunte, apelând la o cură de lâncezit, fie sub raza unui soare arzător, fie la umbra reconfortantă a unor pomi stufoşi. Că atât de aşteptatul concediu se va concretiza într-o săptămână la munte sau un sejur la mare, că va fi cu cortul, la gazdă, la pensiune sau la hotel, că va fi în luxuriantele staţiuni de pe litoralul românesc sau în modestele locaţii din Grecia, Bulgaria, Turcia sau alte destinaţii învecinate, că vor fi două săptămâni undeva la ţară sau acasă la bloc, la umbra betoanelor, asta depinde de posibilităţile fiecăruia. Omul muncii are nevoie oricum de repaus. El simte nevoia să-şi odihnească trupul istovit şi să-şi limpezească mintea năucă. Acesta este concediul ca modalitate de reîncărcare a bateriilor sau, mai simplu, concediul de odihnă.

Există însă şi o categorie favorizată de persoane – favorizate fie de tăticu’, fie de mămica, fie de iubi – care văd în concediul de vară o modalitate propice de a rupe monotonia cotidiană, instalată în pofida vieţii agitate de noapte, a tabieturilor de dimineaţă, a ieşirilor de amiază sau a fiţelor de seară. Personajele în cauză nu mai prididesc să-şi consume vacanţele şi apoi să-şi etaleze experienţele acumulate pe diverse căi media, dând trendul destinaţiilor de vacanţă ale „lumii bune”. Acest joc de-a banul gata, rupt din contextul unei Românii veşnic obosite, nutreşte în continuare speranţele deşarte datornicului la bancă, care îşi rupe de la gură şi agoniseşte bani pentru a juca la Loto, visând săptămână de săptămână la acelaşi bilet înfrângător.

Şi toate acestea, pentru ca rămasă fără vară, ţara să înceapă să obosească din nou.

Nervi de vacanţă

iunie 23, 2009 • De-ale lu' Păcală, Editorial • robert

nervi-de-vacanta

Motivul de bază al fiecărei vacanţe este în principal surmenajul. Oboseala acumulată zi de zi, mai ales în cazul celor care muncesc, converge în final către decizia supremă de a ne băga picioarele în muncă, banii pe card şi fundul în maşină sau avion. Locaţiile alese pentru odihna trupului şi spiritului sunt din cele mai diverse, începînd de la patul din dormitorul propriu şi până la la bungalourile din Bora Bora. Scopul principal este aşa zisa încărcare a bateriilor pentru a continua eficient activităţile de dinaintea vacanţei. Uşor de zis, uşor de făcut. Dar…

Nu de multe ori am întâlnit situaţii în care lumea se întoarce mai obosită din concedii decât era înainte de a efectua stagiul recreativ. Concediul este o necesitate sau un trend? Greu de spus. Cu siguranţă este o necesitate dar în ultimul timp a devenit un trend. Un trend prin prisma locaţiilor alese, al consumului de resurse (materiale şi fizice) şi al activităţilor depuse. Sunt prea puţini cei care mai dorm relaxaţi în perioada de recreere. Majoritatea comasează pe o perioadă relativ scurtă cât mai multe acţuni menite, chipurile, să odihnească mintea. Nu poate lipsi partea de „şoping”, mai ales dacă locaţia este una din afară, „unde sunt reduceri beton”. Grătarele fac parte din noi iar mersul cu maşina atinge cote îngrijorătoare uneori, motivul fiind încercarea de a bifa cât mai multe obiective cu un cost al transportului mai mic. Dar creierul, nefiind întrebat, se oftică şi rămâne surmenat.

Orice repaos în afara mediului profesional a ajuns să reprezinte, în esenţă, un stres mult mai mare decât perioada de muncă. Resursele financiare ocupă, de obicei, principala problemă însă mai sunt câteva care se ţin scai de fiecare individ. Organizarea vacanţei, locaţia aleasă, cazare, drum, bagaje, perioada, partenerii, traseul, obiectivele, orele de trezit, raţia zilnică, maşina, avionul, toţi aceşti parametri nu fac altceva decât să transpună oboseala psihică în spaţiul intim. Şi de cele mai multe ori sfârşim prin a acumula alte porţii de oboseală la final de sejur şi având nervii cioburi. Este concediul o necesitate? Da, mai ales după o vacanţă.