Lăsaţi băşinile să iasă din mine

• Editorial, Idei fertile •

   Era odată un sătean care era mai mândru decât ceilalţi. Avea casa mai văruită, porumbul mai verde şi găinile mai grase. Şi îi plăcea lui foarte mult să se fălească, mai ales când trecea pe uliţă în căruţa lui cu doi cai frumoşi, vorba filmului. Era cu nasul pe sus, cum spuneau bătrânii din sat. Se spărgea în băşini, aşa cum ziceau babele. Dar lui nu-i păsa. Dimpotrivă, simţea o deosebită plăcere să treacă prin faţa căminului cultural sau a poştei, legănându-se în căruţa lui unsă proaspăt, trăgând cu ochii la gură-cască de pe margine, invidioşi pe avuţia lui. Omul semănase oftică. Nimănui nu-i plăcea norul de băşini din capul său.

   Zilele treceau şi sătenii începuseră discuţiile de la crâşmă avându-l subiect principal pe cel care le scotea zi de zi la suprafaţă sentimentele de invidie.  Că de ce este omul aşa de arogant, că de ce îi place să se fălească aşa, în faţa tuturor, că de ce numai pe el l-a lovit norocul, că ei niciodată n-or să fie aşa atunci când vor ajunge bogaţi. Una peste alta, toată lumea căzuse de acord asupra unui fapt: băşinile din capul săteanului fălos nu erau dorite în sat. Nimeni nu le plăcea şi trebuia, în acest caz, să fie eliminate. Oamenii începuseră deja să se gândească la un plan…

   Într-o zi, însă, bogatul sătean se trezi cu mulţi galbeni în plus, mai ales că anul îi oferise o recoltă bogată, găini multe, oi cornute (ştiţi povestea). Şi atunci, îşi propuse să dea o parte din bogăţia sa câtorva săteni cu care se învecina, ştiindu-le sărăcia. Toate bune, frumoase şi la locul lor. Vecinii fură încântaţi şi mulţumiră omului. Ce se schimbă în poveste? După nicio săptămână, pe uliţa principală se plimbau mai multe căruţe, aranjate, proaspăt lăcuite. Cu hăţurile în mână erau vecinii săteanului nostru, cu priviri falnice şi arogante. Satul se vedea altfel de sus iar băşinile pe care nu le suportau cu trei zile în urmă erau acum la rang de parfum. Discuţiile de la crâşmă se orientau către dotările căruţei si către dărnicia bogatului sătean. Planul de ucidere al băşinilor eşuase.

   Oricât de mult ne-ar displace băşinile din capul celorlalţi ne dorim, în acelaşi timp, să avem ocazia de a le afişa pe ale noastre. Ne simţim ofticaţi cu atât mai mult cu cât ne dăm seama că nu avem cu ce ne făli. Pentru că indiferent de ce am spune, ne place să ne fălim. Unii cu materialul, alţii cu mentalul. Dar ruperea în figuri este parte din noi. Băşinile sunt parte din noi. Puturoase cum sunt, ne oferă şansa să ne arate frumoşi. Cel puţin, aşa credem noi.

Alegoria flatulaţie – defecaţie

• Editorial, Idei fertile •

sau De ce nu ne plac băşinile altora?

Aceasta este întrebarea care va încrusta scoarţa cerebrală dar şi scoarţa chilotului, săptămâna în curs. Încă mă screm să aflu un răspuns în timp ce scriu aceste rânduri, încercând să las frâu liber gândurilor aidoma băşinilor după ciorba de fasole nefiartă de ajuns. Dar în loc de răspunsuri, procesul cognitiv îmi cacă noi şi noi întrebări. Aşadar, ţineţi-vă respiraţia, intrăm adânc în problemă.

De ce? De ce nu ne plac băşinile celorlalţi? Pentru că nu sunt izvorâte din noi? Pentru că nu au încărcătura, limpezimea sau forţa fâsurilor noastre? De ce nu putem accepta urâtul mirositor decât dacă e zămislit în temniţele propriului intestin gros şi evacuat miraculos prin fereastra nezăbrelită a curului, întru eliberarea absolută? Oare putem vorbi de un orgoliu la nivelul materiei gazoase evacuată subtil pe cracul pantalonului ca despre un orgoliu al ideilor? Să nu acceptăm băşinile altora stă oare în baza aceluiaşi resort ce ne determină să nu acceptăm ideile celorlalţi? Ar fi Platon în măsură să ne răspundă? Nu este oare acest exemplu al intoleranţei la băşinile altora o fină concretizare a ideii cum că nu posedăm arta de a tolera căcaturile celorlalţi, fiind setaţi într-un mod limitat să le înghiţim doar pe ale noastre?

De ce putem tolera până la savoare un pârţ propriu, strâmbând din nas şi protestând impulsiv la unul străin? Ce se întâmplă atunci când adulmeci o flatulaţie care se pretinde a fi doar a ta, dar care a fost sabotată de una mult mai energică emisă în acelaşi timp de altcineva din imediata ta vecinătate? De ce până ajungi să conştientizezi într-un fel sau altul toată această butaforie olfactivă, realizând că eşti conectat accidental la energia altuia, tragi aerul în piept cu încredere, urmând ca apoi, brusc, mintea să sune alarma de parcă fiecare celulă a corpului este mobilizată să evacueze fiecare urmă a intrusului camuflat în miros?

Lăsând undeva la fund puterea autosugestiei, cărui fapt îi datorăm reacţia diferită la acelaşi stimul? Ce alte mecanisme ne tropăie în cap şi reacţioneză la semnalele variate ale curului? De câţi cercetători britanici este nevoie pentru a realiza un studiu în acest sens?

Suntem noi oare în măsură să judecăm băşinile altora?

De ce maneaua?

• Editorial, Frustrări din cartier •

Adusă în Balcani din vistieria culturală a Imperiului Otoman, maneaua se lăsa cântată şi ascultată doar la curţile domneşti sau în grupurile marilor boieri ai vremii. După o lungă perioadă în care a stat ascunsă în negura timpului, ea a fost adoptată, la jumătatea secolului trecut, de către comunităţile ţigăneşti drept o alternativă facilă a muzicii lăutăreşti şi promovată ca şi o altfel de muzică de petrecere, dându-i-se o cu totul nouă faţă. În zilele noastre, maneaua a atins apogeul. Întrebarea care se pune este de ce?

Atracţia românului pentru muzica de petrecere, afinitatea pentru versuri licenţioase sau împărtăşirea ideilor din versurile manelelor, toate acestea au dus, alături de inexistenţa unor repere muzicale şi lipsa unei minime educaţii în acest sens, la crearea şi accentuarea mult controversatului fenomen al manelelor de astăzi.

La sfârşitul anilor 2000, maneaua încă era văzută ca un nou stil de muzică de petrecere. Lumea agrea sau dezavua maneaua în aceeaşi măsură în care tolera sau nu muzica de petrecere. Versurile sterile, opulenţa dizgraţioasă a interpreţilor sau mesajele acestora devenite deja stereotipuri nu deranjau. Vinul şi voia bună le luau faţa. Fenomenul era încă sub control. Imediat ce s-a constatat că maneaua prinde la public şi că se fac bani frumoşi de pe urma ei, noi şi noi ageamii au aderat la acest gen. În 2002-2003, când s-a constatat amploarea fenomenului şi s-a lansat o puternică ofensivă împotriva acestui gen muzical, era prea târziu. Maneaua era deja pe val.

Lumea bună de astăzi urăşte visceral maneaua, omiţând în multe din cazuri să se întrebe şi de ce a fost posibilă o asemenea propagare a acesteia în societatea românească. Astăzi, în plină manelizare – aşa cum multora le place a spune – a devenit ceva de bon-ton, este un mod de a te evidenţia pozitiv, atunci când spui că urăşti maneaua. Dacă urăşti maneaua eşti implicit zece clase peste cel care o ascultă. Un aspect valabil, în genere, ţinând cont de nivelul intelectual al celor ce cochetează cu acest stil muzical. Însă, totuşi, nu te poţi considera mai breaz doar pentru că nu agreezi un stil muzical.

Lăsând la o parte carenţele cultural-artistice şi afinitatea balcanică pentru şpriţ şi petrecere, personal cred că propagarea manelei, în forma ei actuală, a avut o aşa mare aderenţă la publicul român, pentru că modul în care amintesc maneliştii de îmbogăţirea subită de pe urma fraierilor şi excesul de şmecheire pe secundă înregistrată pe bandă, se potrivesc ca o mânuşă pe societatea românească post-decembristă. Românul nu ştie să preţuiască munca sau lucrurile obţinute prin muncă din moment ce în epoca trecută, statul se angaja să-i asigure un loc călduţ atunci când venea vorba de înregimentarea în câmpul muncii. El preferă să îi cadă din cer, nefăcând mare lucru, întocmai cum este amintit obsesiv şi în versurile manelelor. Munca cinstită este apanajul fraierilor. Fraierii munceşte. Şmecherii pă fraieri îi prosteşte este un slogan din ce în ce mai des întâlnit, nemaiavând legătură cu originea etnică sau statutul social al celor care-l susţin sau îl promovează. Dacă mai socotim şi proverbiala trăsătură de descurcăreţi a locuitorilor spaţiului mioritic, caracteristică exploatată la maximum în versurile manelelor, devine şi mai limpede de ce a prins atât de bine maneaua la români.

Maneaua a reuşit să se instaleze în societatea românească, definind noi tipologii sociale ale individului. E suficient să afli despre cineva că ascultă manele şi să ai tendinţa în a-l eticheta incult sau avid de şmecherie.

Problematica manelelor nu a fost creată şi întreţinută de cei care o ascultă sau o promovează; adevăratele cauze ale acestui fenomen stau în spatele motivelor ce au determinat auditoriul să adere la un astfel de curent muzical. Muzica în sine nu este decât o extensie a trăirilor sau a nevoilor persoanei ce o ascultă. Iar pentru a ameliora efectul manelizării, e nevoie să se umble mult mai adânc în măruntaiele problemei şi nu este suficientă doar o marginalizare a fenomenului.

Hegemonia manelelor va intra în regresie atunci când societatea românească va da primele semne de vindecare. Până atunci va fi nevoie de un substitut care să răsune în urechile devoratorilor de gen, luând locul manelelor. Că acest substitut va fi muzica tradiţională românească, muzica lăutărească autentică sau oricare alt tip de muzică neaoşă sau nu, rămâne de văzut. Golul va trebui umplut cu ceva.

Spune-mi ce asculţi ca să-ţi spun dacă mă interesezi

• Editorial, Frustrări din cartier •

   manea-sau-nu

   Am o cunoştinţă care ascultă manele. Nu doar la chefuri sau la băute, ci mai tot timpul, mărturisind că simte acest gen muzical până în măduva oaselor. Nu deranjează vecinătăţile cuibului propriu cu preferinţele sale în materie de sunete şi nu agasează grupul. Dimpotrivă, uneori este enervant de politicos. Are lucrurile aranjate într-o matrice suspect de obsedantă, aruncă gunoiul la coş şi ajută bătrânele să treacă strada. Îi mai scapă câte o înjurătură păcătosului, rar ce-i drept. Cedează locul în tramvai şi salută tot timpul în lift. Dar el ascultă manele. Iar eu nu-l plac. De altfel, nu-mi plac cei care fac mizerie, cei cărora le urlă muzica din pereţi, nu-mi place demagogia, ipocrizia şi nesimţirea. Nici lui nu-i place acest tip de oameni.. Un om simplu, cu facultate şi cu idei peste media turmei. Dar eu nu-l plac. Şi nu suport sistemul de valori raportat la bani, maşini, carne tânără. Nu mă identific cu aceste repere. Întocmai ca amicul meu, manelistul.

   Am un prieten care ascultă rock şi jazz. O muzică de calitate, aş spune eu. Uneori, se îmbată şi face scandal. Se pişă în lift dar într-un mod amuzant. Aruncă pe jos pachetul gol de ţigări, pentru că oricum ţara este de căcat. Şi înjură cât îl ţine repertoriul, indiferent de audienţă. Dar eu îl plac pentru că ascultă rock. Şi pentru că urăşte manelizarea. Nu-şi doreşte copii pentru că sunt o povară şi viitorul nu le-ar da nicio şansă. Nu-l interesează, de altfel, viaţa politică, socială sau economică. Ascultă rock iar eu îl plac. Pentru că nu este manelist.

   Nu ratez nicio ocazie în a-mi arunca dizgraţia peste non-valorile din cotidian. Mizeria, nesimţirea, nepăsarea sunt tumori ale unei societăţi confuze, aşa cum este a noastră. Comparaţiile se fac în majoritate greşit, pe de altă parte. Judecăm oamenii şi nu ne putem abţine să nu o facem. Judecata, însă, în mod evident se raportează la valori subiective şi nu obiective. Urâm maneaua sau maneliştii? Urâm pletoşii sau muzica pe care o ascultă? De fapt, este corect în a cataloga oamenii după stilul muzical adoptat, chiar dacă tiparul este dat de majoritate? În fapt, nu mai bine privim în curtea noastră, curăţând mizeria făcută de noi înşine? Până la urmă, ca un rocker convins ce sunt, de ce nu manea?

Gunoiul din viaţa ta

• Editorial, Frustrări din cartier •

În ultima perioadă s-a pus din ce în ce mai frecvent problema selectării deşeurilor. O chestiune de bun simţ, dincolo de impactul pe care ar trebui să-l aibă asupra mediului. Selectarea gunoaielor aduce după sine reciclarea unora din ele, în scopul economisirii de resurse, reducerii de costuri sau, din nou, protecţiei mediului. În perspectivă, generaţiile următoare se vor bucura de un viitor mai curat, strâns legat de decizia fiecăruia din timpul prezent, de a-şi gestiona mizeria responsabil.

Din păcate, consumul exagerat al generaţiei noastre produce destule pagube lumii care ne găzduieşte. Începând de la pungi de tot felul, hârtii, pliante, plastice, cauciuc sintetic, detergenţi şi până la arsul becurilor în miezul zilei, totul a degenerat într-o permanentă apariţie de gunoaie, care mai de care mai pestriţe şi mai nocive. Lumea le vede dar le ignoră. Sunt din ce în ce mai mulţi care nu par a fi deranjaţi de mizeriile ce le intră în ochi zilnic. Gunoaiele le întâlnim la tot pasul şi am început uşor, uşor, să le considerăm parte din viaţă. Ne dorim, poate, să le eliminăm dar nu facem nimic concret. Nici mirosul nu ne mai uimeşte.

Iau un exemplu cotidian: campania electorală înseamnă consum de resurse (degeaba), şi multă mizerie rămasă în urmă. Afişe, pliante, bannere lăsate de izbelişte. Gunoi peste gunoi şi oameni nepăsători. Mai nocivă este, însă, murdăria izvorâtă dintre mesajele postate în hârtiile de pe jos. Un gunoi care, trist, face parte din cotidian. Nu poate fi reciclat, nu poate fi ars, nu este biodegradabil. Stă printre noi produs, în esenţă, tot de noi. Este toxic şi ameninţă tot mai tare viitorul.

Avem puterea de a curăţa mizeria. Decizia de a arunca hârtia la coşul de gunoi sau de a refolosi sticla de plastic este a noastră. În acelaşi mod, putem face să dispară deşeurile din politic. Organizat, selectiv şi definitiv. Gestul de azi schimbă viaţa de mâine. Copiii noştri ar avea aer curat şi sufletul împăcat. Tot ce trebuie să facem este să ne luăm ustensilele de curăţat şi să ieşim în stradă. Avem ceva de muncă dar merită.

Gunoiul de sub preş

• Editorial, Frustrări din cartier •

În percepţia cetăţeanului român, spaţiul public este spaţiul pe care autorităţile ar trebui să-l gestioneze prin excelenţă. De ce ar exista o minimă contribuţie şi din partea locuitorilor urbei? Nu plătesc ei impozite la stat? Primăria să se ocupe! Şi nu s-o face gaură în stratul de ozon dacă aruncă unul o hârtie pe jos.

Ce-i mai interesant este că românii nu sunt o naţiune în care noţiunea igienei sau a curăţeniei în general ar lipsi cu desăvârşire, aşa cum se întâmplă în India, de exemplu. Culmea este că la noi este dezvoltat un adevărat cult al curăţeniei în rândul majorităţii familiilor simple. Şi când spun asta mă refer în special la breasla gospodinelor, care, în lipsa unor altor preocupări mai creative, îşi consumă o mare parte din energie în scopul întreţinerii unei curăţenii lucii în propriul cămin. În lipsa altor atuuri, cultul curăţeniei căminului este un mijloc de valorificare.

Atunci de ce nu se reflectă acest cult şi când vine vorba de curăţenia publică? De ce nu se poate trăi armonios din punctul ăsta de vedere şi într-o comunitate? Fie că este vorba de gospodine obsedate de curăţenie, de oameni cărora le place curăţenia sau de indivizi cărora le displace mizeria, cetăţeanul, în special cel de oraş, nu este familiarizat şi nu rezonează la noţiunea de curăţenie publică. Conceptul de comunitate este unul extrem de vag conturat. Tot ce se făcea înainte de ’89 şi ţinea de întreţinerea mediului înconjurător se făcea în slujba Partidului şi nu a comunităţii. Atunci când sunt solicitaţi la lucru în slujba comunităţii, oamenii încă mai fac proiecţia pe muncile patriotice făcute în slujba Partidului. Procentul celor urzicaţi de vechiul sistem este din păcate insignifiant în raport cu cel al indivizilor care îmbracă haina nesimţirii curate, atunci când vine vorba de mizerie.

Câtă vreme gunoiul a părăsit spaţiul privat, cetăţeanul de rând nu mai este interesat de destinaţia acestuia. Cel mai important este să fie curat acolo unde îşi aşterne să doarmă. Aruncă gunoiul pe geamul de la bucătărie, aruncă scrumiera plină de mucuri de ţigară pe geamul de la maşină, aruncă punga goală de seminţe în plină stradă. Durere de pulă tipic românească. Ceea ce contează e ca pantofii să fie lună, dunga pantalonului să fie intactă, tricoul să înţepe nara cu parfum scump şi tabla maşinii să strălucească încât să-şi facă freza în ea.

Dincolo de teama contravenţiilor la care ar trebui să vegheze autorităţile, într-o societatea civilizată e absolută nevoie să existe şi minimum educaţional al individului vizavi de întreţinerea curăţeniei în spaţiul public. Amprenta civilizaţiei e nevoie să se facă văzută şi la acest nivel; altfel nu am fi decât nişte primate împopoţonate şi spreiate ce-şi plasează dejecţiile de zi cu zi oriunde în jungla urbană.

Mioriţa la români

• Editorial •

un20cioban20in20varf20de20munte_jpg-mica

Românul este mândru. Chiar dacă nu are de ce, românul este mândru. Dacă nu avem motive le inventăm, iar dacă realitatea ne contrazice, o putem reinterpreta. De ce să recunoaştem că suntem adepţii statului degeaba? Nu stăm, ci medităm, filosofăm. Românul s-a născut poet, lăutar, filosof. Românul nu este prost. Ştie dar nu vrea să epateze, este modest. Românul nu atacă el doar se apără, iar uneori nici măcar asta. Românul este creştinul ideal. Cel puţin la nivel declarativ.

Mioriţa ne învaţă că românul munceşte aici dar trăieşte în alte sfere. Românul înţelege realitatea, universul, înţelege raportul dintre fiinţă şi spirit aşa cum nimeni nu le poate înţelege. Nici măcar ceilalţi baci conlocuitori. Românul este în legătură cu divinitatea. Este foarte posibil ca acestea să fie adevărate, ca românul să aibe o înclinaţie către despicatul firului în patru. Habar nu am. Însă dacă aşa este, cu siguranţă nu ne-a ajutat în evoluţia noastră ca societate şi ca naţiune.

Cred însă ca Mioriţa ascunde şi altceva care se poate observa cu uşurinţă şi astăzi la majoritatea românilor. Ne place să ne victimizăm. Suntem aidoma fotbaliştilor fătălăi care dacă iau una scurtă la gioale se tăvălesc pe jos plângând de saltă cămaşa pe ei. În toată istoria noastră ca naţiune am avut de suferit de pe urma tuturor popoarelor vecine, a invaziilor barbare, a politicienilor proşti, a evreilor, nemţilor, americanilor, homosexualilor, ţiganilor, câinilor vagabonzi, etc. Niciodată nu am fost de vină noi înşine pentru ceea ce ni s-a întâmplat. Cred că trebuie să recunoaştem că pasivitatea noastră în faţa evenimentelor, ridicatul din umeri nu ne-a ajutat absolut deloc. Inacţiunea este un fenomen tipic românesc. Ne căciulim în faţa celor care ne conduc vieţile fără voia noastră şi aşteptăm ca inevitabilul să se întâmple. Din păcate nu înţelegem că lucrurile “se întâmplă” tocmai pentru că sunt lăsate în seama altora. Pentru a fi cum dorim trebuie făcute de noi înşine. Realitatea nu se poate schimba decât prin acţiune asupra ei şi nu prin aşteptarea unei schimbări. Suntem victime ale acţiunilor celorlalţi pentru că lăsăm să se întâmple.

Baciul român nu moare pentru că are o legătură transcendentală. Baciul român nu moare pentru că înţelege că moartea este tot o viaţă dar “dincolo”. Baciul nostru ar putea asculta oaia aia proastă şi ar mai putea creea ceva, ar mai putea învăţa pe ceilalţi să vadă ce vede el în stele, cum a făcut el businessul ăla cu oi multe şi cornute, etc. Cu toate astea el alege să moară. Însuşi faptul că ciobanul nostru de poveste se gândeşte deja unde va fi îngropat şi cum va fi plâns de oi, ne arată înclinaţia românului către victimizare, către acuzarea celuilalt pentru toate nedreptăţile care “i se întâmplă”.

Nu vi se pare o poză cunoscută? Nu ştiţi pe nimeni care îşi ţine sicriul în pod dar nu se duce la medic?

Nu aşteptăm invitabilul, doar o frecăm aiurea. Nu suntem resemnaţi în faţa sorţii, n-avem coaie să ne cerem drepturile şi să ne asumăm responsabilităţile. Excelăm în ridicatul din umeri, aruncatul pisicii moarte şi moartea caprei vecinului. Când trebuie să ne analizăm acţiunile şi rezultatele dăm dovadă de impotenţă intelectuală iar descurcăreala românească devine nesimţire şi bădărănie. Suntem nemulţumiţi continuu de viaţă şi îi acuzăm pe ceilalţi pentru nereuşitele noastre. Din păcate, chiar dacă ne facem că nu vedem, rezultatul final ne arată că optica aceasta nu este numai stupidă dar şi păguboasă.

 

Ridicatul din umeri nu mai e la modă. Ridicaţi privirea.

• Editorial, Frustrări din cartier •

 ridica-privirea În mentalul colectiv mioritic, ruperea de sculă domină de secole. Non-combatul vis-a-vis de fatalităţile cotidiene reprezintă o trăsătură de bază, accentuată de contextul social, cultural, economic. Şi, colac peste pupăză, soarta este vinovată pentru tot. Soarta reprezintă găselniţa tuturor evenimentelor negative întâlnite de-a lungul existenţei. Soarta este o zeitate neoficială care poate modela în orice fel ziua de mâine iar omul (românul în speţă) nu are cum să-i ţină piept. Falsa idee că orice am face, tot nu putem schimba ceea ce este deja scris (un clişeu devenit reper solid pentru majoritate) adânceşte şi mai mult rahatul în care ne scăldăm. Mai bine stăm resemnaţi şi ne trăim viaţa mizerabilă.

   Minţile odihnite obturează capacităţile cognitive. De ce ne-am şterge la cur dacă oricum ne căcăm iar? Această idee de bază este călăuza minţii româneşti prin negura în care rătăceşte zilnic. De ce să protestăm contra murdăriilor zilnice dacă, oricum, nu putem modifica tabloul general? Pentru că, până la urmă, aşa ne este destinul, să fim blestemaţi, nu? Din nou, soarta…Românului îi şade bine să se complacă, îl scuteşte de responsabilitate şi de chinul de mişca neuronii prin craniu. Mai bine suferinţă decât dorinţă. Mai bine umilinţă decât efort constructiv. Ne tot ascundem după ideea de căcat, încât am început să-l mâncăm.

   Lenea este un alt factor definitoriu pentru turma mioritică. Alături de clasica resemnare, puturoşenia îmbolnăveşte şi mai mult spiritul anchilozat al grămezii de creiere autoflagelate de propriile fecale. Ostracizarea celor care încă mai încearcă un strigăt de disperare se face, paradoxal, destul de organizat şi eficient, încât procesul de lichefiere mentală tinde către o  acoperire de 100%. Şi din nou, „asta e, n-ai ce face.”. Fals.

   Îmi doresc schimbarea de mentalităţi, aşa cum îşi doresc şi alţii aflaţi pe aceeaşi lungime de undă. În primul rând trebuie să trecem de blocajul acesta psihic şi ancestral cu destinul în rolul principal. Soarta o modelăm noi, părerile sunt ale noastre iar protestul trebuie să existe de fiecare dată când valorile o cer. Atitudinea proprie poate muta munţii din loc, atunci când este canalizată alături de alte râuri ideologice. Reînvierea dorinţei cumulată cu voinţa de a înlătura privitul în gol este o soluţie. O soluţie pe cât de simplă, pe atât de greu de găsit. Trebuie doar să ridicăm privirea. 

Cu ochii larg deschişi

• Editorial •

„Salut! Eu sunt Gheorghe şi mă mândresc că sunt român.” Am şi uitat când am auzit asta ultima oară. Ne-am transformat în roboţi care, precum caii de la ţară ori din mahalaua urbană, văd doar drumul drept. Căutăm să pasăm vina de la unul la altul pentru situaţia în care se află România, învârtindu-ne pe loc in nucleul problemelor de prea mult timp. Am rămas români doar în cojones, inima si corneea vizează mirajul altor ţări din  sfera asta colorată.

Tripaţi grav pe monetar ori pe aşa-zisele probleme ale românului am uitat să răzbatem, să râdem, să ne simţim oameni in primul rând. Relaxarea nu are cum să ne mângâie din moment ce stăm 90% din timp mai încordaţi decât pugiliştii cubanezi.

Am ajuns să ignorăm partea plină a paharului doar pentru că cealaltă bucată e crăpată. Am ajuns să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă în ziua următoare nu ne-am mai trezi, dacă ne-ar şterge de pe faţa pământului ca pe un parbriz murdar, i-ar  păsa cuiva? O întrebare cu prea multe răspunsuri, opţiuni, însă toate dispar subit dacă în primul rând nu-ţi pasă ţie.

Nu mai poţi da vina pe mase când tu, individual, te complaci lor.

Trebuie să reînvăţăm să iubim, să ne bucurăm că respirăm, să îmbrăţişăm natura. Viitorul îl facem noi de aceea totul trebuie să iasă bine. Românul nu s-a născut optimist, dar poate învăţa.

Avem o ţară frumoasă, avem o istorie în spate, avem prieteni care ne oferă încredere, avem iubite/iubiţi care trăiesc pentru noi, avem speranţă.

Un bătrânel, acum câţiva ani, mi-a spus că, atunci când înfloresc salcâmii, cei plecaţi dintre noi îşi întind aripile protejându-ne. De ce mai staţi încordaţi? Trageti aer în piept şi bucuraţi-vă de viaţă.

„Salut! Eu sunt Cosmin şi mă mândresc că sunt român. Sunt fericit. Sunt optimist.”

Aprindeţi lumina

• Editorial, Frustrări din cartier •

    aprindeti-lumina  

   Observ zi de zi feţele din jurul meu. Mi se spune, în mod sistematic șşi subliminal, să distrug. şi, până la urmă, de ce nu? Cine zice că nu mai este nimic de aruncat în aer, este cel mai mare mincinos. Oho, mai sunt destule treburi neterminate încă.  Lăsând la o parte natura şi tabieturile ei, noi, oamenii, noi românii în speţă, lăcustele sociale europene şi mondiale, noi, aceste primate care pot folosi cuvintele, noi mai avem de devorat o mare parte din ceea ce ne înconjoară. Cine ne opreşte?

   Cineva mi-a spus odată că pe aceste locuri, acum mii de ani, era numai pădure…

   Nu pot să mă abţin în a-mi opri o lacrimă privind munţii. Uriaşii plini de orgoliu şi suflu vivace, mireasmă şi cântec astral, ne aşteaptă să-i îngrijim. Să-i mângâiem începând de la firele de iarbă ascunse printre trunchiurile de brazi şi până la firul de nisip născut pe creste. Să-i ascultăm când ne şoptesc adiere de vânt şi susur de izvor. Nu! Lăcuste fraţi, intraţi cu ATV-ul! Ardeţi pădurea, daţi foc la grătare, îmbuibaţi ursul cu gunoi! Ah, le ajunge cât au stat neatinşi mii de ani, munţii, copacii, râurile, florile, vulturii! Nu, la ce ne trebuie frumos? Cine ne opreşte?

   Nu-i aşa că vi se pune pata când vedem cetăţile transilvănene cum se încăpăţânează să reziste atâta amar de vreme? Nu ştiu de ce unii au impresia că ele pot fi ca vinul, mai valoros odată cu învechirea. Nu, să ne rugăm să nu se apuce nimeni de îngrijirea lor, să le privim cum cu fiecare minut, oră, an care trec mai pierd din spiritul lăsat de cei care le-au construit. Şi, da, nu le vizitaţi! Trecutul trebuie să rămână îngropat, cu toţi monştrii lui, noi privim spre viitor. Haideţi să luăm cărămidă cu cărămidă din vestigii şi să facem blocuri! Cine ne opreşte?

   Iar apoi, să continuăm organizat, până dispare tot. Să facem o lume a noastră, aşa cum este ea criticată acum de cei puţini. Fac o listă mică a ceea ce nu ne mai trebuie: florile în geam, Delta Dunării, dropiile, zimbri, mănăstirile, performaţa, respectul, zâmbetul, salutul. Şi ar fi bine să creştem rezerva de gunoi. Pe spaţiile verzi, în scările de bloc, în albia de râu, pe drum, în casă, în minte. Şi neapărat, nu trebuie să zâmbim. Să urlăm, înjurăm, scuipăm, deranjăm, mâzgălim, delăsăm, importăm. Cine ne opreşte?

  

   Spun, totuşi, că mai bine aprindem lumina peste negura din mentalul comun. Să vedem frumosul, să-l păstrăm, să-l cultivăm. Să respectăm şi să învăţăm idei albastre. Să schimbăm lumea în bine. Cine ne opreşte?