Atitudinea Cioburi

• Editorial, Frustrări din cartier •

   cioburi

   Toţi avem motivele noastre să luăm atitudine, pasivă sau dinamică, în faţa acţiunilor celorlalţi. Însă de ce o atitudine “Cioburi”? Pentru că suntem nemulţumiţi. Pentru că ne-am săturat să ni se interzică fără argument, să fim “îndrumaţi” fără a fi întrebaţi, să constatăm aceleaşi atitudini şi stări de fapt fără a reacţiona sau – pur şi simplu – pentru că simţim nevoia de schimbare în mai bine. Dacă altora nu le pasă, vom lupta pentru noi şi pentru cei ca noi. Ne-am săturat de status-quo-ul social de astăzi şi de ieri, de mentalităţile rigide, de închistarea în trecut, de interdicţiile de bon-ton, de epidemia de prostie. Nu, ţara nu ne vrea proşti. Ei ne vor proşti.

   Suntem “altfel” decât majoritatea oligofrenă şi vrem să arătăm că suntem cei care construiesc idei şi realităţi, cei care visează şi caută soluţii. Suntem cei care cred în mai bine, care vor să lase o urmă durabilă. Vrem să păşim în viaţă fără ruşine, să ne păstrăm verticalitatea şi bunul simţ în raportul cu celălalt, să învăţăm de la alţii fără a ni se impune.

   Noi, aştia “puţini”, ştim că a trăi înseamnă mai mult. Înseamnă mai mult decât politică de mahala, sclipici trecător, seminţe pe jos, gunoi aruncat pe geam, gălăgie fără conţinut, pumni şi scuipaţi în faţă. A trăi înseamnă mai mult decât a consuma orice şi oricât, a învinui sau a face mişto aiurea sau a fi ostentativ. A trăi nu înseamnă a acumula, a strânge pentru a umple golul interior. Vrem calitate şi nu cantităţi, vrem să ne contruim pe noi şi să oferim alternative celorlalţi.

   Tot noi, ăştia “puţini”, vrem ca cei care vin din urmă să se păstreze curaţi şi să nu renunţe la vise, să clădească ce nu am putut clădi noi. Dacă noi ne vom rata şansa de a lăsa în urmă ceva bun, trebuie să luptăm ca cei ce vin să aibă o şansă reală pentru a deveni mai buni.

   Ne dorim ca românul să nu mai fie “descurcăreţ”, mârlan, plin de el şi atoateştiutor. Ne dorim ca românul să înţeleagă că are limite şi că nu în fiecare dintre noi se ascund Eminescu, Brâncuşi, Enescu sau Mihai Viteazu. Suntem ceea ce facem şi spunem şi nu ceea ce au făcut şi spus premergătorii noştri.

   Nu mai vrem naţionalism care se bate cu pumnul în piept, nu mai vrem mici, peturi de bere şi muştar pe maiou, nu mai vrem clădiri de sticlă în locul spaţiilor verzi. Nu mai vrem minciuni care ne jignesc inteligenţa şi nu mai vrem să fim asistaţi social. Nu mai vrem răspunsuri ca “de-aia”, “E de la ei…”, “Asta e…”, “Ce să-i faci…”, “Aşa trebuie”, “C-aşa e bine…”, “Ne-nţelegem noi…”, etc. Vrem oameni care au întrebări, îndoieli şi argumente, vrem dezbatere şi nu pumn în gură. Vrem oameni plini de viaţă şi care îşi reclamă drepturile. Vrem ca gandirea atipică să fie ascultată, vrem ca underground-ul să fie firesc şi nu pentru speriat copiii.

   Ce este o atitudine “Cioburi”?

   Suntem diferiţi şi totuşi împreună. Vrem aceleaşi lucruri în mii de feluri diferite. Suntem sparţi în mii de cioburi de idei, viziuni, percepţii şi vise. Dar toate au acelaşi scop. Împreună putem re-creea realitatea şi vieţile noastre. Vrem să gândim împreună pentru a construi un nou caleidoscop al vieţii. Suntem cioburi care învaţă să spună “NU, ajunge!”.

Capul în gura de oxigen

• Editorial, Frustrări din cartier •


De-a lungul istoriei românul a luat atitudine doar sub imperiul foamei. Lupta în virtutea unor convingeri sau a unor idei a fost aproape nulă, în condiţiile în care din cele mai vechi timpuri urmaşul lu’ dacu’ şi a lu’ romanu’ a căutat să-şi scape pielea şi odată cu pielea şi mult prea disputata identitate naţională. Histrionismul şi toleranţa la frustrare sunt elemente imanente ale mentalului colectiv al neamului nostru strămoşesc. Negarea acestor elemente înseamnă negarea propriului trecut. Ori asumarea trecutului deschide viitorul.

Prezentul este animat în mare măsură de oameni cărora manualul de istorie le-a inculcat ani la rândul numai false valori. Cancerul societăţii, comunismul, a dispus de timp suficient pentru a-şi vârî gheara şi în cele mai dosnice unghere ale mentalităţii individului, stârpind sistematic aproape orice tentativă a ieşirii din turmă. Ce este trist este că tsunami-ul epocii comuniste îşi va revărsa valurile adânc în viitor. Înainte de a lua o atitudine e nevoie sa ai o atitudine. Socialmente vorbind, în România anilor 2009 încă se mai lucrează la asta.

Fantoma poporului asuprit, veşnic biruitor se ridică uşor lăsând în urmă un mare vid, umplut în lipsa unor repere clare, cu ură, resemnare sau cu nostalgia vremurilor nu demult trecute. După revoluţie, fiecare a înţeles ce a vrut din acea libertate mult râvnită de unii. Criza ideologică a societăţii actuale româneşti a fost şi este alimentată de lipsa acută a valorilor autentice. Şi tot continuăm să ne raportăm la alte civilizaţii, voalându-ne cu ştiinţă ori ba propria identitate. Nu suntem altceva decât produsul propriilor noastre fapte.

E limpede că e nevoie de timp; e nevoie de timp pentru ca lucrurile să intre pe un făgaş al normalităţii. Dar ce este normalitatea în fond şi la urma urmei? Unde greşeşte un bătrânel inadaptat la prezent când tânguie după Ceauşescu sau un puşti ignorant, bombardat cu nonvalorile momentului? Cel mai important lucru care se poate face momentan pentru România este consolidarea unui sistem solid de repere.

Cine crede într-o rezolvare peste noapte a unor probleme care caracterizează în esenţă o naţiune, va deveni o victimă sigură a deziluziei. Dacă realitatea românească te scârbeşte ai libertatea absolută de a pleca afară. Odată rămas între Carpaţi, conştient de kitschul românesc, ai două soluţii: ori să funcţionezi pe o coordonată paralelă, cât mai indiferent la ce se întâmplă în jurul tău, ori să priveşti lucrurile cât mai detaşat, sub lupa ironiei.

Cred în schimbarea mentalităţii unui individ dar nu cred în schimbarea mentalităţii unei naţiuni. Nu în decursul unei generaţii.

Una din problemele de fond, indusă la rându-i de cauzele enumerate mai sus, este că, în general, românul nu are simţul ridicolului. Într-un mediu intoxicat cu false valori, asumarea propriului ridicol este un prim semn al însănătoşirii sociale dar şi spirituale.

Lumea românească de astăzi a ajuns la un grad de diversitate aproape de limită. Grotescul şi ridicolul, ignoranţa şi prostia, snobismul şi infatuarea, îşi împiedică paşii într-un vals al absurdului ce lasă senzaţia că nu se va mai termina niciodată. Pe acelaşi ring de dans, valsând mărunt şi sigur după o cu totul altă muzică, îşi poartă paşii spre câştigarea marii finale, adevăratele valori. În atitudinea acestora din urmă se regăseşte şi Atitudinea Cioburi.

Fotbal, cioburi şi alte păreri de rău

• Editorial, Educaţie fizică •

   minge

  

   Nu pot să-mi ascund admiraţia faţă de ceea ce se întâmplă în Liga Campionilor. Urmărind partidele din această săptămână din competiţia sus-menţionată (şi nu numai pe acestea), mi-am acutizat şi mai mult sentimentul de lehamite faţă de cocina existentă în prima ligă românească şi în fotbalul românesc, în general. Personajele inventate de media şi de tot felul de alte personaje cu IQ redus continuă să ţină sus stindardul mocirlei, nelăsând nicio şansă performanţei şi, de ce nu, gloriei în locul banilor. Iar aici mă refer la banii murdari, prezenţi îndeajuns încât să alimenteze cutia Pandorei deschisă de multă vreme. Iar că nimeni nu ia măsuri a devenit un clişeu.

   Uşor, uşor va trece şi valul arbitrilor arestaţi, a conducătorilor de club anchetaţi sau a stenogramelor aruncate pe post de grăunţe găinilor consumatoare de presă sportivă. Tot timpul m-am întrebat de ce declaraţii de genul „nu mai sunt blaturi”, „nu se mai pot face blaturi acum”, „ştiu dar nu pot să spun mai multe”, „voi da pe faţă lucrurile la momentul potrivit” au rămas în eter iar cei responsabili (care or fi ăia?) le-au luat ca dovezi de sinceritate pură, exonerând în orice fel dreptul de a acuza. Mă întreb în continuare de ce declaraţia lui Dumitru Dragomir, la adresa conducătorilor de la CFR Cluj, şi anume „am văzut om mai puternic ca Paszkany, căruia nu puteai să-i numeri gloanţele din burtă” a trecut ca o adiere de vânt, fără ca nimeni să-şi dea seama de gravitatea ei. S-au găsit ţapi ispăşitori pentru o parte din mizeria existentă în fotbalul românesc, deşi mi-e greu să cred că există vreun personaj de la noi implicat în acest sport şi care să nu fie mânjit cu noroi, în vreun fel.

   Ne dorim spectacol în tribune, ne dorim atmosferă englezească sau spaniolă. Fenomenul suporterilor debili care periclitează ideea de sport este criticat în masă dar, în esenţă, nicio legislatură nu face nimic în a eradica acest virus. Pe de altă parte, ştiind că peştele de la cap se împute, nu ne miră existenţa violenţei pe stadioane. Văzând discuţiile lipsite de orice fel de scrupule şi încărcate cu sudălmi ale conducătorilor de cluburi, cum avem pretenţia să ne civilizăm suporterii? Iar lipsa unei legislaţii care să fie aplicată corect catalizează fenomenul în sine. Iar cercul se închide: conducători corupţi, bătaie pe stadion, lipsă performanţă. Are rost să vorbim şi despre infrastuctură?…Aşa mă gândeam şi eu.

   Revin de unde am plecat: spectacolul există acolo unde civilizaţia este stăpână peste întreaga societate. Unul din lucrurile pe care îmi doresc să le apuc în această viaţă este să asist la un meci în Anglia. Până la urmă, nivelul unei societăţi în întreg ansamblul ei se reflectă în toate părţile componente. La noi, din păcate, nivelul este unul spart iar reflecţiile se fac din cioburi. Iar cioburile nu pot provoca decât răni.

Ţară de păcat!

• Editorial, Frustrări din cartier •

O mie de gânduri în doar trei cuvinte: o ţară de păcat. Aş putea numi astfel acest prim text care se vrea editorial. Ce subiect mai bun am la dispoziţie decât ţara şi locuitorii ei? Bine, nu vreau să exagerez şi nu mă refer la toată populaţia, există un procent, mic spre infim, care se zbate dar nu poate sa facă diferenţa între prostie şi realitate, între a fi comod şi a fi întreprinzător, între a fura şi a munci. Lista poate continua dar imi este teamă că va fi prea lunga si enervantă, la un moment dat, pentru acel mic procent de care aminteam mai sus.

Întrebarea pe care mi-o pun şi pe marginea căreia aş vrea sa dezvolt un pic este urmatoarea: trebuie să mai aştept 25 de ani pană se schimbă iar macazul? Ştiţi cu toţii la ce mă refer, am pierdut 20 de ani degeaba. De ce dracu’ trebuie să-ţi ajunga cuţitul la os ca sa începi să strigi ca nu e bine şi că vrei altceva. Oare plafonarea, comoditatea şi indiferenţa sunt gene caracteristice neamului nostru? Din patru în patru ani ne înghesuim în ultima zi de vot, seara între 19 şi 20, între doua halbe de bere sau în drum spre casă, de la piaţa să punem o amărâtă de ştampilă pe numele unuia sau altuia.

E an electoral! Vă propun ceva, haideţi să nu-i mai votam pe ăia care or sa înceapă să planteze flori în intersecţii, pe aia care pun strat de gazon peste ăla vechi, pe cei care se îmbracă 2 luni în tricouri inscripţionate cu „XYZ pentru tine”, pe cei pe care i-ai văzut în fiecare zi la televizor, pe cei cărora limba română le este străina, pe cei care administrează o firmă sau alta, pe cei care conduc altceva decât Logan, pe cei care cel puţin o dată au fost chemaţi în fata justiţiei. Sunt câteva criterii pe care se poate baza o alegere corectă. O să vedeţi atunci o ţară fără preşedinte, fără deputaţii şi fără parlamentarii de azi. Să nu alegem pe nimeni al cărui nume a fost asociat cu al acestora din urmă. La dracu’, după toate astea trebuie să se vadă ceva sau cineva care să ne reprezinte şi să înţeleaga că lupta pe care o duce un om într-un post de conducere nu e o lupta contra noastră, a pupulaţiei, e o lupta cu tine însuti pentru a-ţi depăşi limitele, este pînă la urmă un act creativ ce poate fi încununat de succes şi asta ar trebui să se răsfrângă, în mod pozitiv, asupra moralului tău, cetăţean al acestei ţări.

E foarte aproape de utopic ce vă propun, e foarte greu chiar şi de imaginat…atât de mult ne-am lasat călcaţi în picioare.

Acesta e un prim articol din seria „Spuneţi nu aleşilor voştri!”. Să fie asta campania noastră, să începem noi primii şi să încercăm să câştigăm….poate nu o să avem succes dar hai dracului să încercăm!

lantul-slabiciunilor

Vom continua şi vom trăi cu speranţa că într-o bună zi o să dispăreţi din peisaj….de tot!

Sunteţi nişte nesimţiţi!

Un pas mic pentru mine, o comoară de neprețuit pentru ei

• Editorial, Martor şi tartor •

un-pas-mic-pentru-mine-o-comoara-de-nepre-uit-pentru-ei

   De cele mai multe ori nu reuşim să observăm că suntem norocoşi. Indiferent de valorile care ne călăuzesc paşii în tumultul cotidian, lăsăm tot timpul în umbră lucrurile care ne fac să zâmbim. De vină sunt, poate, demonii care ne macină sufletul sau, poate, invidia şi nepăsarea celor din jur. De cele mai multe ori, din păcate, este necesară o palmă puternică pentru a pune în valoare culorile care au fost alături de noi mai tot drumul. Uneori, însă, durerea altora ne scoate la liman. Şi pentru unii din noi, lumina atunci străluceşte mai puternic, învăţându-ne să distingem noaptea de zi.

   Am avut ocazia zilele trecute să cunosc o familie amărâtă, ocolită de norocul pe care mulţi dintre noi îl avem. I-am întâlnit în oraşul Victoria, din judeţul Braşov, la o ceremonie religioasă. Erau trei copilaşi, nepăsători în aparenţă faţă de soarta nu tocmai prietenoasă dar cu licărul speranţei în privire. Cel mai mare este clasa a patra. Locuiesc doar cu mama lor, în cătunul Sumerna, aflat la aproape 5-6 kilometri de oraş. Din când în când, sunt prezenţi la slujbele oficiate de unul din preoţii din oraş, care îi mai îndrumă aşa cum poate dumnealui sau enoriaşii din parohie. Sunt săraci și trăiesc în mare parte din mila celorlați. Băiatul este convins că-și va putea lua revanșa la un moment dat.

„Cum veniţi voi, măi copii, până la şcoală?”, fuse una din cele câteva întrebări puse cu jenă, parcă, privindu-le nevinovăţia din ochi. Mă gândeam, involuntar, că la serviciu ne-au îngheţat salariile.

„Păi, cum să venim, pe jos…Facem vreo oră.”, îmi întrerupse gândurile băiatul.

„Şi iarna?”

„Păi, ce, iarna nu se face şcoală?”. Am simţit că munţii din spatele meu mă trag de perciuni pentru impertineţă. Normal, şi iarna este şcoală…

„Păi, şi dimineaţa, veniţi pe întuneric, pe zăpadă?”, am spus un pic intimidat.

„Da, venim. Trebuie. E greu, e foarte greu…”, răspunse durerea din copil. Orice cuvânt mi s-a părut de prisos.

Maică-sa lucrează pe unde apucă. Copiii încearcă, aşa cum le permite copilăria lor, să descopere lucrurile frumoase din drum. Nu sunt multe iar acest fapt le face preţioase. Zâmbetul lor m-a făcut să plâng în tăcere. Dorinţa de alinare a lor îi îndeamnă să ofere speranţă. Lacrimile unei mame ce tocmai îşi pierduse băiatul, aflată în biserică, au fost mângâiate de un simplu gând de copil aflat, la rândul său, de partea întunecată a lunii: „Nu mai plângeţi doamnă, o să treacă”…

 

„O să vă faceți voi mari”, m-am trezit eu la un moment dat.

„Da, ne facem dar mai sunt mulți ani până atunci…”, oftă copilul.

 

   Între timp, m-am hotărât să-i ajut cum pot. Am început prin a le da rucsacul meu, ceva mâncare și niște bănuți. De Paște mă voi întoarce pentru le oferi haine și orice alt lucru care le va fi de folos. Pot fi și mesagerul vostru, dacă sprijiniți cauza.

Adrian Năstase, un politician de-ferit justiţiei

• Editorial, Politica e un pornostar •

La alegerile de acum aproape patru ani şi jumătate, Adrian Năstase era băgat cu capul la fund de către cel care avea să devină primul marinar al ţării, un politician umblat îndeajuns de mult prin apele lumii ca să ajungă să candideze „curat” în ochii alegătorului. Cheliosul venea tare din spate iar Năstase tresărea doar la gândul că în curând îi va simţi respiraţia.
La mai bine de patru ani de când a fost dat la fund de iureşul marinarului, lui Adrian Năstase încă îi mai atârnă de coadă dosarele care l-au făcut să acceadă în cercul select al marilor corupţi ce se înfruptă nestingheriţi din brânza puturoasă a Mioriţei.
Aşa se face că instanţa supremă a amânat astăzi pentru a doua oară dosarul în care Adrian Năstase este acuzat de corupţie în legătură cu strângerea mascată de fonduri pentru campania electorală prezidenţială din 2004. Motivele invocate, şi de această dată, sunt de natură procedurală.
E lesne de înţeles că acţionarea în justiţie a unor personaje politice cu anvergura lui Adrian Năstase, va fi nearticulată şi extrem de anevoioasă. În plus prezumţia de nevinovăţie este apanajul oricărui sistem juridic dacă nu imaculat, măcar într-o mare parte independent. Nu că aş crede în nevinovăţia liderului pesedist. Nici pe departe. Dar, ca în orice democraţie funcţională, lucrurile ar trebui să decurgă încet şi sigur.
Dată fiind situaţia de mai sus, întrebarea este de câţi ani mai este nevoie pentru ca Năstase să fie găsit vinovat măcar în unul din dosarele intentate împotriva sa? Adică, dacă a fost nevoie de atâţia ani să i se ridice imunitatea parlamentară, câţi ani mai trebuie să aşteptăm până se va găsi un judecător mai înfipt să-i ridice fusta cu totul?

Fratele ungur și românul fără oi. Sau "Bă, tu vrei să-mi furi calu'!"

• Editorial, Politica e un pornostar •

Preşedintele Traian Băsescu a declarat sâmbătă, la finalul discuţiilor cu autorităţile din judeţele Covasna şi Harghita, că nu este de acord cu autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc şi a făcut un apel către administraţia locală „să păstreze discuţiile în limitele Constituţiei”.
„Mi-ar plăcea ca UDMR să fie un partener loial al unei discuţii despre cele două judeţe şi nu doar un profitor de voturi”, a spus Traian Băsescu. „Am o oarecare istorie în relaţia cu UDMR, cel puţin în ultimii ani, dar eu am fost oricând gata să trec peste acest lucru. Dacă au complexele cooperării şi le place să stea în alianţă, rămâne să opteze în continuare”, a completat şeful statului.
În replică, Gyorgy Frunda a declarat: „De multe lucruri am fost acuzaţi noi, ungurii, de România, în ultimii 19 ani, dar de neloialitate faţă de partenerii de guvernare sau de coaliţia în care eram, niciodată. Am fost întotdeauna parteneri loiali, am participat la eliberarea programului de guvernare şi ne-am păstrat cuvântul dat. Niciodată nu am fost profitori, ci am fost constructori”.
În ceea ce priveşte autonomia Ţinutului Secuiesc, Frunda a ţinut să facă o serie de precizări: „Autonomia locală e autonomia localităţilor, autonomia teritorială e cea ce numim ‘administraţie locală’. Autonomia teritorială nu este pe criterii etnice.”
„Dacă în România vrem să facem o autonomie reală, înseamnă că România trebuie reîmpărţită şi, în loc de 40 de judeţe prea mici şi nefuncţionale, să creăm 12-15 judeţe mari, sau districte. Preşedintele, în modificarea Constituţiei, vorbea de 9-12. Dacă accept acest lucru, trebuie să accept că vom avea o regiune în România în care comunitatea maghiară va fi numeric majoritară”, a completat acesta. (sursa: realitatea.net)

Analiză pe text:

Băselu acuză UDMR că nu este un partener loial şi că se comportă precum un profitor de voturi. Frunda răspunde că ei, ungurii (atenţie! Nu UDMR) au fost acuzaţi de România în ultimii 19 ani de multe lucruri dar nu de aşa ceva.
1. Băselu a acuzat UDMR şi nu ungurii. Faptul că Frunda se identifică cu ungurii nu înseamnă că ungurii se identifică cu UDMR. Acuzaţia lui Băselu este strict una politică şi nu etnică. Deturnarea afirmaţiilor către o temă etnică este o manipulare de doi lei care provoacă sentimentul naţionalist şi aşa inflamat în contextul social actual. Însuşi faptul că Frunda adoptă o astfel de strategie manipulatoare nu face decât să ne îndemne să credem că fie doreşte să agite spiritele interetnice, fie pur şi simplu consideră că este calea ce mai uşoară către mai multe voturi. Oricare ar fi resortul acţiunilor sale, acesta confirmă afirmaţia lui Băselu că UDMR este un profitor.
2. UDMR consideră că este un constructor şi nu un profitor. Am demonstrat mai devreme că UDMR este un profitor. Dar este UDMR un constructor? UDMR a fost alături de guvernările care s-au perindat de-a lungul timpului. A avut oare UDMR vreo iniţiativă notabilă benefică României? A susţinut oare UDMR în vreun fel eforturile României în progresul de după Revoluţie? Din păcate nu pot decât să afirm că UDMR a susţinut doar propriile interese şi pe cele ale etniei maghiare fără un interes deosebit pentru ceea ce înseamnă România. Prin urmare, putem spune că UDMR este un constructor, însă un constructor de stat în stat care nu recunoaşte unitatea României. UDMR este un partid constituit pe criterii etnice, care nu apără ci impune drepturile unei minorităţi fără a susţine politica internă şi externă a statului din care face parte. UDMR este un partid care are relaţii mai strânse cu un stat vecin (Ungaria) decât cu propriul stat. UDMR a demonstrat de nenumărate ori că nu se identifică cu România şi chiar a sabotat în câteva rânduri buna colaborare a statului român cu UE. UDMR – un constructor? Posibil. Dar în nici un caz un constructor al României.
3. Frunda afirmă că autonomia teritorială “nu este pe criterii etnice”. Îţi răspundem neaoş româneşte: Să mori tu! Da’ cum ţi-a venit ideea autonomiei? După criterii istorice, după numărul de sate, după mărimea pădurilor rămase în picioare? După ce naiba ai delimitat Ţinutul Secuiesc? Tot Frunda se contrazice în declaraţii: “trebuie să accept că vom avea o regiune în România în care comunitatea maghiară va fi numeric majoritară”. Păi să înţeleg că de fapt ăsta este criteriul. Hai bă nea Frunda… ce dracu, ne jucăm cu fofârlica?

Nu ştiu despre voi, dar mie mi se face lehamite când începe câte unul care se crede deştept să aburească în stâga şi dreapta, poate-poate îi mai pică şi lui ceva. Mă enervează genul ăsta de oameni care merg pe ideea “noi să încercăm, poate iese ceva…”. Ar fi frumos să existe în politică şi reversul medaliei. Ar fi frumos dacă populaţia ar putea da şi voturi de blam politicenilor. Doar aşa, cât să-i ţină pe tuşă câţiva ani. Oare ar mai face comentarii de căcat?