Remanierea lui peşte

iunie 21, 2010 • Politica e un pornostar, Promo • robert

După ce a trecut prin moţiunea de cenzură ca gâsca prin apă, guvernul Hopa-Mitică se pregăteşte, nu-i aşa, de o remaniere. Printre motive regăsim proasta comunicare pe linie de partid, proasta comunicare în ministere, performanţele slabe, soluţiile de reducere a cheltuielilor găsite prost, etc. Apă de ploaie, evident. Plus că se urmăreşte comasarea anumitor ministere, ceea ce înseamnă, mai pe înţelesul tuturor, consolidarea ciolanului în troaca anumitor personaje.

Ce mă intrigă pe mine este faptul că acum aproape două săptămâni Guvernul era foarte sigur pe ceea ce propunea vis-a-vis de măsurile de austeritate, fiind mai hotărât ca oricând, în frunte cu prim-ministrul Boc, să-şi asume în Parlament programul care îngloba măsurile amintite mai devreme. Ca atare, atunci nu se punea problema de soluţii proaste. Dimpotrivă. Fiecare ministru avea tema bine făcută iar dl. Boc se înfăţişa ca un girant al gâştelor din ograda sa. Acum vorbim de remaniere pentru că, printre altele, soluţiile propuse de anumiţi miniştri sunt greşite. Mi se pare mie sau viaţa în România este precum scenariul unui film cu Stan şi Bran?

Un alt motiv al aşa-zisei remanieri este slaba performanţă a unor miniştri. Ceea ce înseamnă că unii dintre colegii dumnealor de guvern au avut şi au performanţe bune. Să muriţi voi! Care or fi ăia? Doamna Udrea? Domnul Berceanu? Ministrul sănătăţii? Nu, pe bune acum… Îmi scapă mie ceva?

Una peste alta, preşedintele Traian Băsescu anunţă că până în toamnă nu doreşte remaniere. Normal, doar toamna se numără bobocii, nu?

Pe ei, pe morții lor

iunie 18, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • robert

Într-una din zilele trecute a ieșit la iveală un șmen marca Vanghelie, primar de sector care este, respectiv ocuparea abuzivă a capelei familiei fostului ministru de Război și al Afacerilor Străine, Iacob Lahovary. Lăsând la o parte tertipurile prin care semianalfabetul edil a reușit acest lucru, rămâne de necontestat nesimțirea și tupeul ordinar care domnesc trufaș peste capul odihnit al primarului.

Mă încearcă un profund sentiment de scârbă numai când mă gandesc la numele individului ajuns primar al sectorului 5 iar acest lucru se întâmplă din cauza a ceea ce reprezintă el ca om politic și ca individ care consumă oxigen și resurse degeaba. Aflând, însă, și tărășenia descrisă mai sus, mi-am dat seama că Vanghelie este un ins fără scrupule, gata oricând să se pișe peste tot și peste toți, obișnuit, probabil, cu practicile primatelor care i se aseamănă și care îl votează. Pe de o parte, nu este de mirare faptul că primarul incult își bagă p#la în locuri și monumente care reprezintă mai mult decât partea fizică și materială arătată, din moment ce creierul său deosebit de odihnit nu reușește să treacă de un anumit nivel de înțelegere al lucrurilor. Evident, evoluția lui Darwin lucrează mai încet pentru unii.

Aceleași cuvinte de bine le am și pentru purcelul psd-ist Cătălin Voicu, individ care a pătat și el onoarea și locul de veci al familiei unui erou al războiului de independență, generalul doctor Nicolescu Argeșanu. Două celule canceroase ale societății, așa i-aș denumi pe cei doi politicieni care au pângărit numele unor oameni care au făcut parte din istoria pozitivă a nației. Sunt curios dacă se va sesiza vreo autoritate în acest caz și dacă faptele celor doi vor fi pedepsite. La fel de curios sunt și dacă România va deveni vreodată o țară.

Viitorul vorbește bine

iunie 18, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • robert

Din momentul în care strămoşul nostru, posesor de peşteră confort II, a descoperit lumina aceea ciudată care transforma muşchiul de căprioară în frigărui crocante, evoluţia rasei umane a sărit un pic pe pedala de acceleraţie, depăşind, poate, viteza legală instituită de mama natură. Astfel, o parte din bipezii de azi a înlocuit peştera cu garsoniera iar frigăruia de vânat cu micii sfârâitori din spatele blocului. Desigur, în jurul acestei populaţii pur româneşti (cum îmi place mie să cred) există o lume mult mai mare, dominată de avansul tehnologic, în mare parte folosit de humanoizi pentru a comunica.

Astfel, plecând de la urletele fără noimă sau rotocoalele de fum lăsate să urce deasupra câte unui deal, astăzi avem telefonul mobil şi internetul. Evident, dacă vorbim de internet, vorbim de reţele de socializare (bleah) şi de diverse aplicaţii de tip instant messaging, menite să ne apropie cât mai mult şi cât mai repede. O chestiune care încă nu-şi găseşte un sens printre firele de praf de pe neuronii mei, este un anume tip de comunicare petrecut, în general, prin birourile corporaţiilor. Ca să fiu şi mai exact, “discuţia” pe care o poartă doi angajaţi ai unei diverse companii, în condiţiile în care distanţa dintre ei este de, să zicem, doi metri (maxim!). Am pus ghilimele nu pentru că discuţia, ca şi acţiune, nu ar fi reală ci pentru că, în condiţiile descrise, ea are loc cu ochii beliţi în monitor şi cu degetele ţopăind pe tastatură. Practic, modul de a vorbi unii cu alţii, aşa cum ne-a plămădit pe noi evoluţia lui Darwin, a fost înlocuit de evoluţia lui Bill Gates cu nişte cabluri, câteva butoane şi un ecran. A, şi o priză.

Din păcate, amprenta umană îşi pierde din ce în ce mai tare ponderea în relaţionarea indivizilor zilelor noastre. Evadarea în lumi virtuale, apropierea de suporţii tehnici lipsiţi de viaţă, ne transformă, inevitabil, în semi-oameni. Mă gândesc că, într-un viitor nu ştiu cât de îndepărtat, până şi ieşitul la bere va fi legat, cumva, de calculator. În sensul că pe fiecare masă din cârciumi va exista cel puţin o halbă în formă de laptop.

Petrecerea de Adio / Bun venit

iunie 16, 2010 • Jumătatea plină, Promo • OpiniaCititorului

Lumea e în schimbare. Se schimbă clima, se schimbă nivelul de trai, se schimbă clasamentul ţărilor “la putere”, se schimbă tot. Ultimul eveniment de care am auzit să se schimbe, la care am şi participat activ, este petrecerea de burlaci/ţe ţinută înaintea fiecărei legări pe viaţă între doi oameni. Sau pe câţiva ani, că şi acest ”până moartea vă va despărţi” s-a schimbat în orice altceva.

Din câte am aflat , din surse foarte sigure (Go#gle), această practică a pornit de la tinerii spartani, care înaintea fiecărei ceremonii de căsătorie dădeau o petrecere de pomină pentru a marca trecerea de la un statut la altul. De ceva timp încoace, domnişoarele viitoare soţii s-au gândit că ar fi frumos să aibă si ele o astfel de trecere. Foarte frumos, nimic de zis. Schimbarea s-a produs în momentul în care viitorii miri nu au mai considerat de ajuns o singură noapte de pomină, ci “comemorează” evenimentul cu un mini concediu în ţări străine.

Barcelona este unul din locurile în care astfel de petreceri-concediu sunt dese. Am avut, cum spuneam şi mai sus, şansa de a participa la o astfel de practică. Distracţia distracţie, puţin shopping, locuri multe de vizitat şi Sangria pentru hidratare în loc de apă. Nu pot spune în ce a constat distracţia, deoarece am depus un jurământ de tăcere, pe care dacă îl voi încălca voi avea de suferit cazne din cele mai nebănuite. Iar fetele alături de care am participat la “serbarea” cu pricina au părut foarte serioase în privinţa acestui lucru!

Am observat, în schimb, în perioada petrecută în acest oraş foarte multe grupuri de femei/bărbaţi care sărbătoreau acelaşi lucru. Bine, percepţia diferă foarte mult de la un sex la altul. Grupuri îmbrăcate în tricouri cu însemne « Mary is starting her new beautiful life by getting married », sau « It’s Phillip’s last living week-end, after that he’ll be married » sau, cel mai tare grup, în care mirele îmbrăcat în rochiţă roz cu cosiţe blonde umbla nestînjenit în mijlocul zilei prin oraş. Ceva mai inovator decât tricouri însemnate, ce-i drept. Practic, un dezmăţ de o seară nu mai este de ajuns într-o lume în care tot mai mulţi sunt speriaţi de viaţa în doi şi atunci e nevoie de un week-end de pomină, la o destinaţie destul de îndepărtată, dacă se poate, pentru a nu se afla nimic din cele petrecute, totul fiind transformat într-o petrecere perfectă, până la urmă.

Probabil, în timp, lucrurile se vor schimba şi mai tare. Eu aştept cu nerăbdare petrecerea de burlaci/burlăciţe în care mirii se vor hotărî să nu se mai întoarcă, împreună cu tot alaiul de rigoare, sau, într-un moment de beţie, să se căsătorească cu camerista/barmanul de la hotel.

Elephant. Pub&Live Music în centrul vechi al Bucureştiului

iunie 16, 2010 • Ce se mai aude, Promo • robert

Un loc nou în Centrul Vechi al Bucureştiului, Elephant Pub&Live Music vă invită în data de 17 Iunie la deschiderea oficială a clubului unde, alături de atmosfera clasică de pub, veţi putea descoperi şi un nou loc de concerte live în mijlocul Capitalei, în strada Gabroveni, numărul 16. În prima săptămână vor cânta Trupa Veche, EMIL, Chester şi El-Negro.

Noul apărut în Centrul Vechi al Bucureştiului, Elephant Pub&Live Music este o destinaţie cu suflu nou, al cărei spaţiu este împărţit în două zone: pub şi terasă la parterul clădirii, şi zona de club, la subsolul clădirii – spaţiu destinat concertelor live, conferinţelor, evenimentelor speciale. Deschiderea noului club este anunţată printr-o serie de concerte cu trupe româneşti. Asfel, în data de 17 Iunie, Trupa Veche deschide seria de evenimente live. Cu un show bine pus la punct, rememorând melodiile celebre deja, Trupa Veche promite un performance live de mare succes.

Seria concertelor va fi continuată de două trupe româneşti de punck-rock – E.M.I.L. şi Chester în data de 18 Iunie 2010. Chester este o trupă tânăra de emo-pop-punk din Bucureşti, care a concertat şi cu ocazia evenimentului 1MaiMare, stârnind o reacţie pozitivă din partea publicului din Vama Veche. În aceeaşi seară, alături de ei va susţine un show live de excepţie E.M.I.L., care împlineşte anul acesta 10 ani de existenţă, “10 ani de abuzuri, excese şi imoralităţi”, aşa cum declară membrii trupei. Zece ani, trei albume, câteva videoclipuri, un film documentar, nenumărate concerte şi vreo 5000 de beri reci mai târziu, E.M.I.L.-ii sunt pregătiţi pentru o seară excepţională alături de publicul din noul Elephant Pub&Live Music.

În data de 19 Iunie, trupa El-Negro îşi promoveaza cel mai recent album al lor, Antipanica, material care reprezintă un concept pe care trupa îl propune ca un manifest sonor, alternativă şi semnal de alarmă pentru o societate din ce în ce mai încrâncenată, şablonată şi dominată de artificial, panică, efect de turmă şi ură.

Vă aşteptăm, aşadar, la Elephant Pub&Live Music începand de joi, 17 Iunie, pentru trei nopţi de muzică live şi atmosferă de party, în strada Gabroveni numărul 16, pentru a descoperi împreună un loc în care nu numai că vă veţi simţi confortabil, dar veţi experimenta împreună cu noi o nouă dimensiune a muzicii live de bună calitate.

Şi în subteran lucrurile merg anapoda

iunie 15, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • robert

De ceva vreme mă întreb dacă nu sunt cumva nefericitul tăntălău care ajunge victima unei emisiuni de tipul Camera ascunsă. Spun asta pentru că aproape în fiecare dimineaţă, în drumul meu spre serviciu, reuşesc să mă enervez folosind serviciile Metrorex, servicii plătite, evident. Iar apoi, plin de spume şi de transpiraţie, mă întreb dacă nu cumva specialiştii aflaţi la cârma companiei de transport public amintită mai înainte sunt miliţieni. În sensul prost al cuvântului, normal, aşa cum circulă vorba prin popor.

De câţiva ani de când tot folosesc metroul, am remarcat faptul că grosul populaţiei se duce la serviciu între ora 8 şi ora 9 dimineaţa. În acest interval orar se oferă locuri pe scune doamnelor şi domnişoarelor (gravide sau nu), atunci se acordă, politicos, prioritate persoanelor care ies din metrou, atunci călătoritul devine o plăcere pentru că vagoanele sunt bine aerisite şi au o temperatură care nu creează disconfort pasagerilor, atunci trenul subteran merge ceas, fără opriri dese prin tunel. Evident, toate în imaginaţia mea. În realitate, puhoiul de lume se calcă în picioare, transpiră, freacă minute întregi peroanele, aleargă haotic pe scări şi prin pasaje. Şi toate astea pentru că între orele 8 şi 9 domnii inteligenţi de la Metrorex decid să retragă din trenuri şi, ca atare, intervalul de timp dintre două garnituri se măreşte. În schimb, până în 7.30, să spunem, cadenţa este undeva în jurul a două minute deşi călătorii sunt mult mai puţini.

Nu încerc să înţeleg combinaţiile chimice din materia cenuşie a eminenţelor care organizează traficul la metrou pentru că nu e nimic de înţeles. Probabil, sub calota lor craniană se găseşte o miniatură a deşertului Gobi, o zonă aridă şi fără forme de viaţă. Nu-mi explic altfel de ce se procedează aşa cum am descris mai sus. Mă gândesc, poate, că or fi şi ei decalaţi un pic. Dacă majoritatea personalului de la metrou începe tura în jur de 4 sau 5 dimineaţa, ora 8 sau 9 este deja la o jumătate de zi de muncă distanţă. Momentul unei pauze de lucru, nu? Şi atunci, normal, cine dracu’ se duce la serviciu în pauza de masă? Răriţi, dom’le, trenurile, să mănânce şi ele ceva!

La revedere, Filip

iunie 10, 2010 • Promo, Rătăciri lirice • robert

Filip m-a scos la o discuţie acum ceva vreme, pe acoperişul clădirii unde are terasa cu flori albe şi roşii. M-a văzut prins prea tare în mizeriile mele şi mi-a propus câteva momente de relaxare, în mijlocul cazematei sale răcoroase. Mi-a oferit un ceai verde, călduţ, un scaun moale, lăsat un pic pe spate, o pălărie de paie şi câţiva stropi fini de apă. Iar apoi îmi dădu un plic, rugându-mă să-l deschid când voi simţi că a venit momentul. Straşnic amic Filip, uneori. „Filip, iartă-mă că te-am făcut să plângi, câteodată. Ştii că sunt mai vulcanic.”. A zâmbit discret, dând impresia că, de fapt, nu mă aude. „Ştiu că eşti nefericit din cauza mea, uneori…”. Filip privea apăsat, adunând, parcă, fiecare milimetru pătrat al acoperişului pe care ne aflam. Tăcerea lui mă neliniştea, încurcându-mi relaxarea pentru care mă invitase. „Filip…!”.

Au trecut zeci de minute fără să-mi dau seama dacă vrea să-mi spună ceva, dacă nu cumva acesta era motivul pentru care m-a adus afară. Simţeam că pe el îl macină ceva ascuţit şi fierbinte, adânc şi dureros. Îl vedeam cum i se adună în gât cuvintele, oprite forţat de privirea pironită acum în marginea acoperişului. „Filip, dacă am spus ceva greşit, îmi cer iertare.”. Poate, cine ştie… „Nu. Nu tu m-ai făcut să plâng. Nu sunt nefericit din cauza ta. Râd sau plâng pentru că aşa vreau eu. Înghit cioburi pentru că vreau eu. Eu decid pentru mine, nu tu. Dacă îţi accept cuvintele este pentru că vreau eu. Iar cuvintele capătă forme şi sensuri în mintea mea, aşa cum vreau eu. Şi mai apoi, râd sau plâng. Din cauza mea. Eu pot opri singur mizeria, dacă mă înec în ea. Eu pot să culeg flori, pentru mine. Sunt al meu. Tu, la rândul tău, eşti fericit pentru că aşa vrei tu, nu din cauza celorlalţi. Tu poţi refuza priviri, tu poţi lua decizii care să-ţi ofere lumină sau întuneric, tu suferi pentru tine şi nu pentru alţii, tu poţi ierta sau nu. Mintea ta ar trebui să-ţi fie prietenă, nu eu. Eu sunt doar un martor la scenariul pe care tu ţi-l scrii. Nimeni nu-ţi poate da sens mai bine decât o poţi face tu. Eşti stăpânul propriei raţiuni. Eşti al tău şi numai al tău. Ai voie să greşeşti şi apoi să repari, ai voie să fii trist, ai voie să fii vesel, ai voie să nu ai dreptate, ai voie să zbori. Orice gând izvorât în tine trebuie să-l îndrumi către tine şi către orizontul tău. Nu aparţii nimănui. Să nu uiţi niciodată!”. Am rămas nemişcat, mestecând tacticos cuvintele sale. L-am văzut cum i se lumină faţa, ca şi cum un demon ascuns de o mie de ani plecase din fruntea sa. Îmi zâmbi frumos, îmi puse încă o cană de ceai iar apoi, diafan, sări.

…Filip s-a dus. Au rămas câteva cuvinte şi o terasă plină cu flori albe şi roşii. Din când în când, mă duc acolo, mă aşez pe scaunul moale, adun câţiva stropi răcoroşi şi savurez un ceai verde. De fiecare dată, privirea îmi rămâne agăţată de marginea acoperişului, căutând paşii lui Filip. Căutând un drum prin aer, lipsit de cioburi, pe care să păşesc sperând că mă va duce la el. Mi-e greu, deocamdată, să-mi accept mintea ca pe un prieten. Iar drumul care pleacă din margine e tot mai apăsat…

Am deschis plicul, în timp ce m-am ridicat de pe scaun. Cum de a ştiut ce să-mi scrie?

Când vei sări după mine, să o faci în sus, nu în jos

Club Control, more and more

iunie 9, 2010 • Eveniment subteran, Promo • robert

Săptămâna aceasta, la Club Control, party-ul Indie Invasion se mută vineri şi are invitaţi speciali din Atena: trupa DeComposer.

Apărând pe fondul emulaţiei create de noul val indie din Grecia, trio-ul DeComposer şi-a clădit sunetul atât pe paradigma post-punk a anilor ’80, reprezentată de întemeietori precum Joy Division, The Chameleons sau Killing Joke, cât şi pe reformulările muzicii acestora din ultimii ani, Editors sau Interpol.

Cei doi fraţi din Atena, Ilias K. (chitară, voce) şi Konstantinos K. (tobe) l-au cooptat la bass pe Nick Giamouris şi au format DeComposer acum doi ani. În aşteptarea primului album, programat să apară în această toamnă, cei trei membri şi-au rodat piesele în concerte, atât locale, cât şi în afara graniţelor Greciei.

http://www.myspace.com/decomposertheband

După concert, Leo va susţine o ediţie specială Indie Invasion – „What is Hot?”

În Club Control puteţi urmări Campionatul Mondial de Fotbal din Africa de Sud. Meciurile vor fi proiectate pe superecrane iar Tuborg vine cu a patra bere gratuit.

Pe final de lună, urmează un DUTEVINO Mix Night, pe 25 Iunie.

Să-mi fur una!

iunie 8, 2010 • Aberația de intelect, Promo • robert

Aflaţi în plină criză a buzunarelor dar şi a ideilor năstruşnice, specialiştii ingineri ai Revistei Cioburi s-au gândit că e mai bine să fure câteva ore de somn, visând la bunăstare şi înţelegere cu fetele de la departamentul de resurse umane. Dar, aşa cum România este o ţară civilizată, exact în acelaşi mod se va întâmpla acuplarea la care visează ochelariştii din redacţie. Ca atare, distinşii domni s-au apucat din nou să răsfoiască printre teancurile de scrisori lăsate de porumbei în balconul plin de cutii de bere goale şi coji de parizer, sperând că măcar o admiratoare îşi doreşte intens să participe la o sesiune de autografe a băieţilor. Însă, tot ce au găsit a fost o nouă serie de întrebări ale căror răspunsuri plutesc undeva, în eter.

Aşadar, să le fie ruşine cleptomanilor pentru ceea ce sunt. Şi să răspundă ei cititorilor, că noi nu ştim. Deci, să ne fie şi nouă ruşine:

-Cleptomanii îşi fură propria căciulă?

-Dacă sunt enervanţi, cleptomanii şi-o pot fura?

-Somnul îi fură pe cleptomani sau cleptomanii fură somnul?

-Cleptomanii se pot abţine să nu fure câteva minute?

-Cleptomanii îşi dau seama când fură inimi?

-Cleptomanii fură ouăle de sub cloşcă sau cloşca de pe ouă?

-Pentru cleptomani ce a fost mai întâi: oul sau boul?

-Cleptomanii fură meserie oricum sau doar dacă este brăţară de aur?

E în regulă, nu ne-am furat-o. Aşa eram noi, fără minte.