Joi, 17 septembrie 2009, Stadionul Ghencea, Bucureşti, România.
21:30 – Jucătorii celor două echipe se încălzesc frenetic. Prezent în loja oficială, George Becali îl felicită telefonic pe Barroso. Tribunele aşteaptă goale începerea jocului.
21:34 – După ce a scăpat o minge printre picioare, Zapata are un schimb de amabilităţi cu jucătorul moldovean Da Costa care îl cataloghează drept ţigan crăcănat. Zapata ripostează şi îl face pe brazilian, rus împuţit.
21:37 – După ce a terminat convorbirea cu Barroso, Gigi Becali îl sună pe Cristiano Bergodi pentru a-i da noi indicaţii tehnice. Telefonul italianului este închis. După mai multe încercări eşuate, Becali îl sună pe Cristi Borcea să-l întrebe scorul din meciul cu Dinamo. Borcea e în culmea fericirii. Invidios, Becali închide.
21:41 – Bănel Nicoliţă a încheiat cea de-a două suta tură de teren. Arbitrul de rezervă le cere oficialilor stelişti să traseze din nou tuşele de margine. Telefonul lui Bergodi rămâne închis.
21:47 – Bergodi îi cheamă pe jucătorii stelişti pentru ultimele indicaţii. Becali agită mâinile şi strigă cât îl ţin plămânii la italian să îşi deschidă telefonul. Bergodi face semne către tribune şi îi dă de înţeles că nu îl aude. Bănel cere permisiunea să mai facă încă şase ture pentru a-şi încheia încălzirea.
21:59 – Cele două echipe aşteaptă ieşirea de la vestiare. Becali trimite un acolit să îi ceară antrenorului să-şi deschidă telefonul mobil că altfel o face de oaie.
22:05 – Arbitrul de centru fluieră debutul partidei. Patronul stelist a sesizat deja hibe în jocul echipei sale. Din cauza crampoanelor tocite de la atâta alergat, Bănel face prima alunecare.
22:11 – Bergodi zbiară de pe marginea terenului dând indicaţii jucătorilor. Becali are senzaţia că ecoul îl vorbeşte pe la spate.
22:19 – Becali ţipă la Sudu cerându-i să fie mai agresiv. Concentrat la joc, Surdu se face că nu îl aude. Becali se pierde cu firea.
22:26 – Italianul le cere jucătorilor mai multă determinare. Pe aripa dreaptă, departe de fază, Bănel Nicoliţă se ia la întrecere cu două care romane, alegorice.
22:31 – Becali primeşte un telefon. Nu, nu este Barroso, este Borcea care radiază de fericire. Îi spune lui Gigi că a început să se simtă mâna unui antrenor italian la echipă. Becali îi comunică hai sictir şi trânteşte nervos telefonul.
22:32 – Becali trânteşte pentru a doua oară telefonul mobil. Aparatul rezistă.
22:42 – Neputincios, Becali apelează la o soluţie de rezervă. Se roagă ca în seara cu bucluc Dumnezeu să fie român. Brusc, realizează aspectul echivoc al cererii şi revine cu o a doua variantă: îl roagă pe Dumnezeu să nu fie moldovean.
22:48 – Becali aşteaptă spumegând intrarea la pauză pentru a putea interveni şi a salva ce se mai poate salva din joc. Arbitrul de centru nu îşi găseşte carneţelul. Se uită suspicios la Bănel Nicoliţă.
22:52 – Becali coboară către vestiare pregătindu-şi în minte discursul incandescent. Încearcă din răsputeri să-şi amintească cum se spune la zdreanţă în latineşte.
22:54 – Becali e faţă în faţă cu uşa vestiarului. Din cameră se aude o voce înfundată. Fără să stea pe gânduri, apasă pe clanţă şi dă buzna înăuntru bolborosind înjurături într-o româno-aromâno-latino-tracă rudimentară.
22:54:34 – Antrenorul italian nu se lasă intimidat şi contraatacă într-o română stricată din care patronul stelist distinge clar mesajul ce cauţi tu aici, zdreanţo!? Brusc, i-a revenit în minte şi traducerea latinească a termenului căutat.
22:54:35:11 – George Becali, oier din tată în fiu de la debutul transhumanţei şi până în zile noastre, rămâne blocat. Într-o fracţiune de secundă, în faţa ochilor i se derulează imagini cu falangele romane stârpind în luptă ultimii daci cu cap de lup în vârf de băţ; vede gladiatori daci umiliţi în arene romane de pretori înfumuraţi ce le cer decapitarea; vede ofiţeri romani sodomizând tineri daci neînfricaţi şi mercenari beţi pângărind dăcoaice rumene în obraji. Simte cum toate umilinţele oamenilor de pe aceste meleaguri, de la Zamolxe până la Ion Iliescu, i se îngrămădesc sub ţeastă.
22:54:35:12 – Epifania ia sfâşit. Becali se gândeşte la ce-ar fi făcut Mihai Viteazul în aceste condiţii. Răspunsul vine de la sine în timp ce se retrage din vestiar cu onoarea sfârtecată.
22: 57 – Revenindu-şi din şoc, Becali face ture pe coridoare convocând toţi sfinţii. Va face şedinţă. Italianul trebuie să plătească. Se gândeşte că nu a mai fost umilit public în asemenea hal de când a aflat maică-sa că el a fost cel care a scăpat tot buzunarul cu căcăreze de oaie pe carpeta din sufragerie.
23:00 – Ceasul cu cuc din palatul latifundiarului bate ora fixă.
23:05 – Cea de-a doua repriză începe. Era cotropitorului Bergodi se stinge. Serialul Becali continuă.
Horoscopul săptămânii 21-28 septembrie 2009
Jean Horoscopiztul revine din călătoria spirituală încununată cu băştinaşii din triburile zengale şi curoniene, unde, mestecând ierburi naturale, a reuşit să citească în astre reuşitele fiecărei zodii în parte.
Berbec. Dorinţa dumneavoastră de adrenalină va fi calmată joi noaptea în parcul IOR. Aici veţi găsi plăcerea carnală oferită de un trib de şapte pitici autohtoni specializaţi în mânuirea şisului în stomac şi ştiuletelui în găurile de canal sau, când se poate în ale scolăriţelor. Se prevede vineri o petrecere cu lumânări şi bocitoare în onoarea dumneavoastră.
Taur. Marţi dimineaţa primiţi un telefon surpriză. Înjuraţi cu poftă în gând văzând ceasul, mai aveaţi încă zece minute de somn intens până a vă trezi şi a vă îndrepta spre muncă. Doar după ce mestecaţi timp de patruzeci de secunde conţinutul discuţiei, perioada mai îndelungată fiind şi rodul balelor lipite de mobil, un rânjet pervers şi un mulţumesc onomatopeic vă înseninează dimineaţa. Un coleg vă anunţă că patronul a avut un accident, iar angajaţii sunt rugaţi să nu mai vină o zi la serviciu. Adormiţi la loc fiind trezit după amiaza de acelaşi ton nenorocit de apel. Răspundeţi, auziţi aceeaşi voce care vă spune că a fost o glumă. Miercuri sunteţi demis.
Gemeni. Voi aţi devenit la fel de activi ca o lopată ruginită şi aruncată în fundul curţii. Este cazul să daţi burta şi colăceii jos. Pentru aceasta sugerăm împerecherea repetată alături de persoana apropiată. Laba nu se pune, nici banana. Dacă nu aveţi pe cineva iubit, urcaţi în 123 şi frecaţi-vă insistent de călători. Nu se ştie de unde sare dragostea. Bărbaţilor le sugerăm să îşi coafeze şi partea dorsală, femeile trebuie să se rezume doar la nişte şerveţele umede, pentru faţă.
Rac. Reuşiţi să obţineţi un împrumut de la o persoană fizică în vederea achiziţionării apartamentului dorit. Ca să o recunoaşteţi vă facem un portret pentru a o putea recunoaşte când o întâlniţi. Bărbat, un metru şaizeci, nouăzeci de kilograme, burtă dublă, patru ghiuluri pe mâna dreaptă, funie de aur la gât, trancan la brâu. Vineri primiţi o vizită din partea acestui personaj. Tot în această zi învătaţi să jucaţi barbut. Din complezenţă pierdeţi apartamentul, maşina, papagalul şi nevasta. Duminică vă faceţi o serie de prieteni de viitor în pasaj la Obor.
Leu. Dacă ar fi să alegem o zodie câştigătoare dumneavoastră aţi fi. Veţi avea parte de aventura vieţii miercuri după serviciu. În drumul spre casă, pe aleea aceea întunecată care vă provoacă o oarecare stare de nervozitate, veţi fi sodomizat de o trupă de soldaţi nomazi. Din fericire vă veţi păstra adidaşii preferaţi. Din nefericire nu veţi mai sta pe scaun aproximativ patru zile. Luaţi partea bună a lucrurilor: încă nu vă mănâncă nimic.
Fecioara. Alcoolul vă va creea destule probleme săptămâna aceasta: luni veţi învăţa târâitul pe burtă pe scările blocului, marţi depresia şi sunetele ascuţite vă vor modela mimica, miercuri chiuveta de la muncă se va umple de o ciorbă de perişoare intersectată cu o porţie de olteneşti, joi veţi reuşi după trei ore să vă legaţi la şireturi, vineri este o zi de scos din calendar, sâmbătă veţi înjura funcţiile locomotorii, duminică vă reveniţi însă, cu un frumos curcubeu pe buze, vă juraţi că nu veţi mai agăţa niciodată după doisprezece shot-uri de tequilla.
Balanţă. Talerul draconic vă împinge spre partea ciudată a străzii. După o scurtă repriză de cafteală la serviciu, finalizată cu un croşeu în ficatul directorului adjunct, surpriză … veţi fi concediat. Lupta se reia seară când sunteţi surprins rulând cu poftă un cui în faţa intrării de la o terţă secţie de poliţie. Vineri sunteţi eliberat şi, îndemnat de cei şase poliţişti agresaţi anterior, vă înscrieţi în K1. Antrenat de soţie ajungeţi să fiţi imun la orice tip de lovitură. Finala este aproape, duminică urmând să mergeţi în vizită la soacră.
Scorpion. Descoperiţi o pasiune ascunsă. Este aşa de ascunsă că nici noi nu ne-am dat seama exact. Vă putem dori doar sănătate, fiind nevoiţi să vă cerem să învătaţi să curaţaţi un Glock 22. De asemenea trebuie să vă deghizaţi un pic în momentul în care vă daţi seama exact de pasiunea dumneavoastră.
Săgetător. Găsiţi excursia ideală pentru acest Crăciun. Ieftină pe deasupra. Vă anunţaţi partenerul de viaţă, dar din păcate sunteţi părăsit/ă. Nu ne putem da seama de ce. Oricine şi-ar dori un tur complet de cinci zile în Red Light District. Deşi sunt dezamăgit nu renunţaţi la idee, alături fiind şi mama dumneavoastră care se oferă să meargă ea. Să ştiţi că vrem pozele când vă întoarceţi!
Capricorn. Lipsa de creativitate se resfrânge în faptul că săptămâna aceasta nu veţi face nimic special. De fapt tot timpul a fost aşa. Sunteţi la fel de sterşi ca tabla de clasa a doua. Palizi, trişti, monotoni nu veţi ieşi cu absolut nimic în evidenţă. Nici măcar cangrena de la piciorul stâng nu-şi mai dă arama pe faţă. Joi căscaţi a plictis în timp ce sunteţi jefuit la stop.
Vărsător. Zi mare vineri când vă simţiţi posedat de fosta prietenă sinucigaşă. Mă rog aşa vă place să-i spuneţi, nu e vina dumneavoastră că nenorocita a aprins lumina fix în ziua în care aţi uitat gazele deschise.Şi nici nu aţi apucat să-i spuneţi că biletul ei de loto era câştigător. Vă coafaţi, vă faceţi unghiile, vă epilaţi, ieşiţi la produs. Spor.
Peşti. Vă pregătiţi să furaţi vineri mireasa. Participaţi la nunta şefului. Ideea se concretizează, numai că uitaţi să o aduceţi înapoi. Duminică sunteţi prinşi la ieşirea din ţară. Din fericire între timp aţi luat potul, reuşind să vă căsătoriţi civil cu ea sâmbătă. N-aţi fost niciodată aşa de vesel, gândindu-vă că l-aţi ars pe neghiobul ală care v-a făcut viaţa un calvar în ultimii ani. Nu contează de mireasa e gravidă şi că are HIV.
Pilot de modă veche
Cu siguranţă vă mai amintiţi de Romaniţa şi de Adrian Iovan. Dacă nu cu siguranţă măcar cu o uşoară teamă şi tot ar trebui să o faceţi, ţinând seama de scandalul care a însoţit o bună parte a relaţiei lor. Şi cred că ştiţi la ce mă refer. Nu avem prea des de a face cu situaţii în care un pilot civil zboară creierii unui hoţ atârnând de o ţeavă, presupus infractor pătruns prin efracţie în căminul său conjugal, nu se ştie exact dacă ghidat de mirosul bunurilor materiale sau al chiloţilor de damă, pentru ca mai apoi atacatorul să fie achitat de justiţia română după pronunţarea verdictului de legitimă apărare. Dacă e să considerăm că ambii aveau în mână câte o ţeavă (victima pe cea de gaze iar atacatorul pe cea de puşcă) iar dacă e să presupunem că hoţul ar fi tras primul asupra doamnei (a se citi i-a tras-o), domnul Iovan nu a făcut decât să riposteze la rându-i şi să se descarce asupra armei, iar arma asupra nefericitului atârnat. Se zice că piloţii au mult sânge rece; dar nu mai mult decât victimele lor. În fine, nu asta aş vrea să scot în evidenţă acum.
Cu toate că pe tot parcursul derulării procesului cei doi soţi ideali (ea o femeie sensibilă şi vulnerabilă, el un protector capabil de crimă pentru a o apăra) au pozat ca un cuplu model, odată cu scurgerea timpului şi punerea prafului pe mult mediatizatul caz, fluturii doamnei au prins însă din nou curaj şi culoare, rozând încet şi sigur, precum moliile, la mantia aparenţei trasă peste una din cele mai tumultoase relaţii ale showbiz-ului autohton din ultimii ani.
Ce devine din ce în ce mai evident este că până în momentul de faţă, creatoarea de modă i-a restituit cam toate perechile de papuci neînfricatului pilot. Ba mai mult, cică fosta doamnă Iovan i-ar fi interzis până nu demult pilotului său preferat să mai pătrundă în căminul ei, apelând la o metodă simplă, schimbarea yalei. Nu cunosc şi sincer nu mă interesează natura disensiunilor care au dus la ruptura dintre cei doi. Am însă un sfat pentru domnul Iovan. Să nu încerce intrarea în casa doamnei pe alte căi, că nu se ştie niciodată…
Georgică Atotştiutorul
Se ia un machedon, ca naţie, migrator drept mod de trai şi intelect. Vrea să ajungă bogat şi recunoscut peste tot. Reuşeşte să deţină o avere fabuloasă, nu se spune cum. Deşi el spune că a dobândit-o cu înverşunare de-a lungul anilor într-o manieră licită nimeni nu-l crede. Vrea să fie cunoscut. Nu poate reuşi prin desişul capitalei aşa că, precum oricare altă persoană de speţa lui ( citindu-se că el însuşi este speţa, un model de urmat pentru alţii, un arhetip pur, creştin şi mândru), îşi pune lacăt olecuţă limbajului grobian şi încearcă o ghiduşie. Îi reuşeşte: deţine acum cel mai titrat club de fotbal din România cu o oarecare rezonanţă europeană. Îşi propune să ajungă preşedintele României, aruncă cu găleţi de lei în oameni amărâţi, clădeşte biserici căci el este un creştin adevărat. Lumea, clasa de jos, începe să pună botul dar nu prea poate să pună votul deoarece mulţi nu au buletin. Majoritatea îl citesc însă la fel de uşor ca pe o revistă de adulţi, îl simt, căci românul nu e prost, doar se complace. În termeni adecvaţi culturii urmate de acest personaj specific: prietene, când dai pomeni nu mai plăteşti dări. Îşi ia ţeapă la vot, reuşind totuşi să iasă în faţă, cum îşi dorea el, doar prin grandomanie şi prin grave palme date culturii generale ori gramaticii. Practic era modificat la mimică.
Deja şi la club treaba se împute, semifinala Uefa fiind în proporţie covârşitoare rodul muncii altora. Deodată i se arată Sfântul Gheorghe care îi sopteşte că de azi înainte patronul se va pricepe la fotbal mai bine decât toţi antrenorii şi fotbaliştii la un loc. Se bagă peste cei avizaţi în conducerea unui club, îi umileşte public, fotbaliştii sunt tocaţi mână după mână ca la Texas Hold’em. Aruncă mai mult noroi decât un pneu înnămolit. Simbolurile fotbalului românesc, nu numai cele steliste, sunt călcate în picioare precum nişte pantofi de step. Publicul devine recalcitrant. Steaua cade voit, silită de monopolul conducătorului cu un deficit clar de sinapse. După cum aţi văzut o persoană rudimentară nu poate fi schimbată nici măcar prin încarcerare.
Singurul lucru bun privind această demitere a domnului Bergodi îl reprezintă faptul că o persoană i s-a opus, reuşind să-i dea peste bot. Viitorul este la fel de negru. Oricât ar încerca fanii să-l denigreze ei plătesc un bilet pentru a-i adresa injurii, rezultatul financiar fiind mereu în favoarea patronului. Cu atât mai mult trusturile de presă şi televiziune care, preluând modelul băştinaşilor, îi suflă în fund domnului în cauză doar-doar să mai scoată o dumă numai bună pentru audienţa provocată de duzina românească. Cum e posibil ca Becali să fie primul întrebat când este vorba de naţionala României, Dinamo sau Vaslui? Doar simplul fapt că el ne reprezintă în Parlamentul European ar trebui să ne dea de gândit asupra întregului românesc.
Din păcate, acest regret vine din suflet din partea unui om crescut sub legile firii, mă tem că la un moment dat cineva o să răbufnească, lăsându-l pe George fără suflare.
Un articol prea obiectiv având în vedere subiectivismul autorului, un om mai român, mai inteligent, mai creştin, mai oier decât patronul Stelei.
Fiţi convinşi că se ia ca o lemă ultimul paragraf.
Aiurea
Aş sta aşa, aiurea, într-o căsuţă undeva într-un pom şi aş privi viaţa altora de acolo de sus, ca un telespectator OTV. N-aş mai acorda importanţă jobului, nevestei sau prietenilor. M-aş înveli cu nepăsare mirosind a proaspăt şi mi-aş scoate doar vârfurile picioarelor la soare. Mi-aş băga nasul în pătura nepăsării şi mi-aş lăsa picioarele să atârne aiurea de la înălţimea cuibului meu deasupra capetelor oamenilor mici, de acolo de jos, ocupaţi cu lucruri la fel de mici. Lumea lor s-ar agita mută şi fără sens iar eu mi-aş rezema capul de tocul uşii care dă spre nimicul lumii lor. Mi-aş aprinde o ţigară şi aş scruma vise arse peste o lume fără sens. Fiecare fum ar fi cât o viaţă de om. Când ţigara ar fi arsă, generaţii vor fi trecut prin viaţă, lumi se vor fi clădit şi năruit, făcând loc altora cu aceleaşi vise mici.
Mi-ar fi călduţ având certitudinea că există mai mult. Că sunt nimic. Efemerul ar ucide orice responsabilitate iar imaginea lumii de jos ar fi completă. Mi-aş răcori picioarele în norii dimineţii în timp ce lumea de jos ar alerga înnebunită după metrou, piaţă, facturi, iubite şi alte nimicuri. Vântul mi-ar mângâia barba şi mi-ar scula părul de pe mâini în timp ce lumea mică ar asuda în autobuze, la cozi sau în săli de fitness.
Mi-aş bea cafeaua liniştit, fără întrebări sau grabă, numărând gâzele ce se aventurează sinucigaş pe marginea ciobită a ceştii. Le-aş scoate câte una din cafeaua călduţă şi aş sorbi lichidul călâi până la zaţul care mi-ar rămâne inconfortabil pe dinţi şi limbă. În soarele amiezii m-aş retrage în răcoarea căsuţei mele din pom şi m-aş desfăta cu portocale reci, dulceaţă de gutui şi apă rece. Aş râde la amintirea mesei de prânz şi m-aş culca pe o parte cu spatele spre uşa deschisă spre lume. Aş adormi în zumzetul lumii de jos, confortabil şi răcorit de status-quo-ul lumii mele. Aş dormi uşor, cu câte o rază de soare peste gene şi m-aş trezi târziu. Când oamenii mici se vor târâi beţi de muncă, alcool sau fericire efemeră spre casele lor la fel de mici, m-aş trezi şi aş asculta liniştea lumii şi mi-aş aprinde o altă ţigară. Aş asculta ploaia din noapte, liniştea prevestitoare de firesc. Aş trage adânc din ţigară şi aş scruma vise arse peste lumea mică de sub mine.
Se întâmplă în Voluntari
Locuiesc în oraşul Voluntari. Nu are importanţă dacă aduce a oraş sau nu, titulatura nu contează foarte mult. Ca orice locuitor am şi eu nişte vecini. Vecinii mei sunt aidoma vecinilor voştri. Unii merg la muncă, alţii au grijă de treburile casei, unii îşi rezolvă diferite treburi administrative iar câţiva stau şi freacă menta. Proporţia celor care se implică în rezolvarea diferitor probleme este, ca şi în cazul vecinilor voştri, mai mare decât a celor care taie frunză la câini. Până aici, nimic ieşit din comun. Fiecare om este liber să facă ce vrea cu viaţa lui. Seara, vecinii care au avut diverse treburi trag pe la casele lor pentru a băga cornu-n pernă. Asta pentru că sunt perseverenţi şi speră că prin muncă îl vor prinde pe Dumnezeu de piciorul grăsun de amoraş. Ceilalţi vecini care au frecat duda toată ziua au în continuare creierul odihnit. Ca orice acţiune din lumea asta, şi tăiatul frunzei la câini trebuie să se dezvolte conform unei curbe gaussiene. Din nefericire pentru unii dintre vecinii mei şi pentru mine, vărful curbei gaussiene în cazul nostru este atins undeva pe la 3 după masă, astfel încât seara, la sosirea acasă suntem obosiţi, enervaţi, lihniţi de foame şi fără chef de socializare. Tot din nefericire pentru noi, acei câţiva vecini care taie frunză la câini în timpul zilei se află încă pe o linie ascendentă a curbei gaussiene, urmând ca vârful să îl atingă în jurul orei 12 noaptea prin cântece vesele din difuzoare de maşini, mici şi peturi de bere, chirăieli bine intenţionate care îndeamnă la voie-bună.
Acum nu ştiu dacă acestea evenimente se întâmplă şi la voi în capitală, însă cu siguranţă în lumea care trăiesc eu acest lucru este firesc. Nu pot da vina pe bieţii oameni pentru urmarea firească şi matematică a vieţii lor. Controlul este pierdut de mult timp iar viaţa lor flutură după cum bate vântul. Cu toate acestea îmi doresc de multe ori ca sinusoidala vieţii lor să fie redusă la o linie dreaptă cu sunet de deces sau măcar să ne schimbăm rolurile. Ei să simtă frustrarea iar eu să simt cum decurge o viaţă marcată de nesimţire şi tupeu ca a lor.
Găluşte de mall
Am poposit astăzi, mânat fiind de strigătele disperate ale stomacului, în zona cu restaurante a mall-ului Plaza. Fiecare cu specificul său dar toate exagerat de scumpe că deh, chiria la turc e scumpă. Iar în acest caz turcul chiar nu plăteşte.
În fine, am adulmecat, mai ceva ca un ogar afgan urma vânatului, toate ofertele puse la dispoziţie de localurile din centrul comercial respectiv şi am decis că este cazul să-mi înec stomacul cu o porţie voluminoasă de ciorbă. Zis şi făcut. Am ochit o zonă de unde să-mi pot procura licoarea magică şi am pornit spre a mă aşeza liniştit la coadă.
…Coadă care era formată de o singură persoană, în faţa mea. În timp ce băleam privind către ofertele din vitrină, în spatele meu apar două doamne, pe la patruzeci şi ceva de ani, tencuite bine, parfumate şi mai bine, dichisite în toată regula…Genul de directoare cu ştate vechi în multinaţională sau patroane, cam asta îmi inspirau. Nimic de comentat, evident. Mi-a atras atenţia, însă, următoarea discuţie, reprodusă în esenţa ei:
„-Auzi, fată, uite ce de ciorbe aici…
-Da, fată, ce bine miroase!
-Hai, spune ce vrei şi cumpăr eu azi.
-Da, chiar îmi doresc o supă de găluşte, ştii de când mi-e poftă?”
Întrerup un pic relatarea pentru a face câteva precizări. Chiar în faţa noastră se aflau recipientele cu ciorbe şi supe, puse pe două rânduri, a câte patru recipiente. În primul rând, cel dinspre clienţi (adică noi) se afla magnifica supă de găluşte dorită de doamne, o ciorbă ţărănească şi încă ceva. Pe rândul celălalt, cel dinspre vânzătoare, se afla ciorbă de pui a la grec, ciorbă de burtă şi ciorbă de perişoare. Continuăm…
„-Da, fată, supă de găluşte din aia galbenă, ştii?
-Nu, nu ştiu de care…
-Cum nu ştii? Cu zeama galbenă, aşa, plină…
-Hm, o fi aia de acolo? (se uitau spre ciorba de pui a la grec)
-Măi, nu ştiu, că nu se văd găluştele…
-Da, şi parcă nu e aşa galbenă, cum ştiam eu…”
În faţa lor, în toată splendoarea ei, supa de găluşte privea mirată cum de cele două dudui nu o recunosc. În zeama clară precum supa, găluştele, măricele de altfel, se bălăceau de zor doar, doar or atrage atenţia doamnelor. Dar nimic. Privirile pierdute şi total străine de gastronomie ale femeilor se îndreptau în orice altă direcţie numai unde trebuie nu. Găluştele, oricât de calme păreau iniţial, au început să se agite, cerând disperate atenţia şi ridicând mânuţele lor pufoase şi grăsune în aer. „Hellooooo, helloooo, aiiiici, aiiiici!” strigau din mijlocul supei cele trei sau patru găluşte dolofane. La un moment dat, chiar am avut impresia că plezneau nervoase zeama din jurul lor pentru a se face simţite mai bine….
„-A, fată, uite, am găsit-o! (o serie de aplauze ale găluştelor)
-Daaa, unde?
-Uite-o! Aia e!
-Da, fată, şi uite e şi galbenul ăla de care ziceai. Hai să întrebăm, totuşi, să fim sigure…Nu vă supăraţi, aceea este supă de găluşte, nu?
-Ăăă, nu…E ciorbă de burtă.”
Am achitat comanda mea, trăgând cu privirea la cele trei sau patru găluşte cum îşi legau fiecare o eşarfă pe frunte şi se mânjeau pe obraji cu nuanţe de camuflaj. Armele din mânuţele lor erau pregătite de luptă.
„Hai, fată, să mergem de aici…Nicio ciorbă nu ştim cum arată, auzi…” au început să râdă cele două doamne în timp ce plecau. Norocul lor. Deja aveau luminiţele roşii fixate pe frunte.
Ingloriuos Basterds – Glorios de Tarantino
Avem de spart un buget mărinimos. Vrem să facem un film care să rămână în box-office destul timp cât să ne aducă un profit frumuşel. Ce este de făcut? Simplu : îl ademenim pe Quentin Tarantino şi îi lăsăm libertate de exprimare.
Aseară am fost la cinema. Am ales „Inglorious Basterds” deoarece auzisem că este unul dintre filmele pe care, pentru a te putea bucura de acţiune şi de a întelege firul narativ, nu trebuie să-l vezi acasă. M-a surprins faptul că sala era plină ochi deşi el este pe ecrane din 4 septembrie.
Doar Tarantino putea să se lege de un subiect de altfel tabu şi să-l schimbe după bunul plac. Filmul este structurat pe o platformă din trecut: invadarea Franţei de către nemţi. Tot firul este însă fabulat. Pe lângă regizor sunt de remarcat toate personajele, în frunte, pe o oarecare poziţie de egalitate, avându-i pe Brad Pitt( interpretându-l în film pe lt. Aldo Rayne, un yankee cu fixuri situat în fruntea „găştii” bastarzilor) şi pe Christoph Waltz ( având rolul colonelului Gestapo Hans Landa). Ca şi celelalte capodopere ale lui Quentin, Inglorious uimeşte prin contrastul dintre comedia grobiană şi violenţa pură. Totul este necenzurat, lăsându-ţi impresia că este cât se poate de real. Ecranizarea se desfăşoară pe parcursul a cinci acte, toate diferite dar în acelaşi timp complementare. În linii mari este vorba despre o brigadă de soldaţi evrei americani care îşi propun, şi reuşesc, să omoare cât mai mulţi nemţi, fiecare crimă finalizându-se şi cu scalparea inamicului.
Mai multe nu vreau să divulg, de fapt nici nu îşi are rostul istorisirea faptelor. Este un film care trebuie neapărat vizionat de către cinefili şi nu numai. Ca teaser aruncaţi un ochi şi pe acest preview.
Şmecheria la nivel de artă
Ultima evadare din câmpul muncii m-a surprins în postura de a interacţiona, vrând-nevrând, cu o sumedenie de noi personaje. Până una alta, un lucru deloc împovărător. E bine să mai cunoşti şi alţi oameni. Dintre toţi aceşti interlocutori necunoscuţi cu care am stabilit un minim contact verbal, doar unul singur a reuşit însă să-mi stârnească un interes mai accentuat. Şi când spun interes mă refer la acea curiozitate ştiinţifică care râcâie un antropolog în încercarea de a descoperi la subiectul său primat comportamente nemaivăzute până atunci.
Personajul a cărei tipologie urmează a fi disecată în continuare, era un domn cărunt, cu părul rar şi lins, purtat pe spate cu concursul gelului în exces, gesticulând mult şi inutil din mâini în încercarea de a explica interlocutorului său tot felul lucruri banale, în concepţia sa de o covârşitoare importanţă, uşor peltic, repetând excesiv după fiecare explicaţie dată întrebarea mă-nţelegeţi?, tic verbal care, în condiţiile afirmaţiilor mele maşinale, îi conferea treptat o anume siguranţă în discuţie. Cu un mers legănat, descriind cu sandalele sale de mall unghiuri de nouăzeci de grade, cu o burtă scursă peste pantalonii scurţi înfloraţi, denotând un soi de opulenţă decadentă, subiectul nostru a împrăştiat pe tot parcursul promenadei, care nu a durat mai mult de jumătate de oră, pe lângă multitudinea de învăţăminte de viaţă şi un damf dulceag de băutură, licoare care deşi i-a impregnat efectul unui patefon stricat, a reuşit negreşit să-i releve şi partea necenzurată a caracterului său. După spusele sale, până mai acum un an ar fi ocupat o funcţie importantă în administraţia guvernamentală dar, odată cu ultima remaniere, i s-a făcut o propunere pe care nu a putut-o refuza şi anume primirea a 24 de salarii compensatorii şi implicit ieşirea la pensie. Acum, are propria-i afacere şi propriile-i concepţii despre viaţă.
Ceea ce m-a fascinat din prima clipă la acest personaj a fost modul în care reuşea să rezume rezolvarea tuturor situaţiilor după grile bine definite, mizând pe ideea că orice şi oricine are un preţ. Nu contează funcţia deţinută, naţionalitatea sau condiţia socială asumată. Dacă ştii cum să dai banul, nimeni nu te refuză. Oricine poate fi cumpărat. Şi un euro dacă îl dai până la urmă; n-are importanţă; gestul contează. Simplul fapt că l-ai „omenit”, îl face să cedeze. La fel şi cu negocierea în situaţii mai complicate. Pai dacă treci pe roşu şi te prinde Poliţia, tu cu cine vorbeşti? Cu ăla tânărul sau cu ăla bătrânul? Normal că negociezi cu poliţistul mai în vârstă. El ştie cum e mersul lucrurilor. Ăla tânăr e încă necopt. Iese cu tot felul de idei din şcoală. Un set de concluzii trase de un expert al genului după ani de experienţă în domeniu. O adevărată lecţie de cum poţi ridica şmecheria la nivel de artă.
Nefiind încă prins în acelaşi miraj al alcoolului şi contrariat în totalitate de expunerile sale cu caracter didactic, am ales numai variante scurte şi prompte de răspuns. O polemică cu un astfel de personaj, într-o aşa stare avansată de şmecherie şi de ebrietate nu s-ar fi diferenţiat de o dispută verbală avută cu un aparat de radio. Şi nu ştiu de ce, dar am impresia că după sfârşitul discuţiei noastre a rămas cu un gust amar în gură. Şi nu atât de la vin cât de la concluzia că şi-a irosit timpul cu un inadaptat. Zilele ce au urmat, ne-am ignorat reciproc la modul cel mai respectuos; el, o antologie de şmecherie şi eu, un simplu fraier.
Pariul de la guvernare
Ţrrrrr!
-Da, băh!
-Să trăiţi, mă scuzaţi de deranj…
-Zi, Boc, că nu io-s de vină pentru înălţimea ta, hă, hă, hă!
-Da, mă iertaţi…
-Hai, bagă mare! De ce îl suni pe preşedintele statului?
-Păi, ştiţi, vroiam să vă întreb ceva…
-Da? Ce, mă rog?
-Păi, vroiam să vă întreb dacă anul ăsta mai candidaţi…
-Boc, tu nu ai treabă?
-Ba da, vă rog, îmi puteţi spune?
-Băh, Boc…Am mai spus-o, trebuie să discutăm şi cu bărbosul suprem, să vedem ce spune…
-Cu cine…?
-Cu ăl de sus, băh! Hă, hă, iartă-mă, pentru tine toţi sunt sus, hă, hă, hă!
-Da, da, hi, hi. Aşa sunt eu, ce….
-Boc, dacă lumea mă vrea, candidez!
-Păi, şi vă vrea lumea?
-Din acest motiv cutreier ţara! Să vorbesc cu oamenii, să ciocnesc un pahar de ţuică, de vin, să mănânc o pastramă, ceva…
-Aha…Şi, ce zice lumea?
-Boc, nu e treaba ta!…Normal că lumea mă vrea, Boc! Cine să vină, chirurgul ăla strâmb? Sau prostănacul? Nebunul? Muierea aia de Antonescu? Tu? Cine să vină, Boc, peste preşedintele Băsescu, preşedintele românilor?
-Păi, dacă nu vă vrea lumea….
-Ce-ai spus, piticule? Ştii ceva ce nu ştiu eu? Eşti cu serviciile, băh? Scuipă tot!
-Nu, mă iertaţi, mă gândeam aşa…De fapt, eu vroiam să vă întreb dacă mai candidaţi.
-Boc, n-ai înţeles nimic? O să candidez, Boc!
-Yesss!
-Ce-i, băh? Ce te bucuri aşa? Adică, e normal să te bucuri…
-Da, da, mă bucur, am câştigat!
-Hă, hă, băh, îmi eşti simpatic cu optimismul tău…Numai că nu este aşa simplu, nici chiar pentru mine, piticule.
-Da, mă rog, e treaba dumneavoastră, nu mă interesează…ăăă, nu mă bag…ăăă, adică dumneavoastră ştiţi cel mai bine.
-Boc, normal că eu ştiu şi tu trebuie să te bucuri!
-Mă bucur, mă bucur, că-l sparg pe fraierul de Geoană!
-Geoană…? Ce treabă are el? Mă rog, sparge-l, voi vă certaţi pe jucării, hă, hă, hă!
-Nu, că am pus un pariu şi am câştigat!
-Plimbare?? Ăăă, pariu??
-Da, că el spunea că nu o să mai candidaţi iar eu spuneam că e prost şi că domnul preşedinte nu o să renunţe el aşa uşor şi nu m-a crezut. Şi m-a tras şi de păr, boul dracului!
-Boc, aţi căpiat??
-Da, şi apoi l-am ciupit şi eu de picior, să-l usture, prostul naibii…Şi, apoi, a vrut să-mi dea o palmă peste cap dar am ţipat şi noroc că a venit Berceanu că îl ciupeam atât de tare că nu se mai lua el de mine!
-Hă, hă, hă, Boc, cum te-am pus eu prim-ministru??
-Da, şi Berceanu mi-a spus că să-l las în pace, că aşa e el prost şi mai bine să pun pariu cu el, că oricum câştig eu…Şi de aia vă întrebam…
-Boc, nu mai pot de râs, auzi, să-l ciupească de picior, hă, hă, hă!
-Da, îl ciupeam şi mai tare prostu’ naibii…Da’ acum am câştigat pariul, hi, hi! Îi arăt eu lui!
-Hă, hă, hă, nu mai pot…Să-l ciupească, hă, hă…Şi ce ai cerut la pariu, băh, o pereche de pantofi cu toc, să poţi ajunge să-i dai o palmă, hă, hă?!
-Nu, dacă chiar vă interesează am spus că ăsta este pariu de guvernare şi că dacă e să câştig eu, o să vină şi ei cu noi în Parlament!
-Hă, hă, hă, ai cerut să-ţi dea şapca lui cu morişcă, să alergi cu ea în curte, hă, hă, hă…Aoleu, nu mai pot…Mi s-a uscat gâtul, hă, hă, trebuie să comand ceva…
-Nu, nu i-am cerut şapca! I-am zis că dacă e să câştig o să vină cu noi să-şi asume răspunderea pe legile alea şi că dacă o să fiu al dracului o să-l dau şi afară!
-Auzi la ei, hă, hă, hă, Boc îl ciupeşte pe ăla şi ăla îl trage de păr, hă, hă, hă! Băh, cum să nu-ţi placă ţara asta?
Clanc!