Omul ca o carte

iulie 24, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • motzoc

Old_book_bindings_cropped Oamenii sunt precum cărţile. Deşi nu pare, oamenii aşteaptă să fie citiţi, înţeleşi, descusuţi. Oamenii se închid între coperţi grele de lemn, scorojite de timp şi ascund comori neghicite. De obicei cele mai neaşteptate comori se ascund în spatele coperţilor prăfuite, mâncate de carii, cu legături şubrede şi miros de vechi. Cărţile ponosite, roase pe la colţuri, cu file îngălbenite şi îndoite pe alocuri sunt de obicei discrete şi nu impresionează cu nimic. Aşteaptă să fie citite dar nu provoacă actul în sine. Curiozitatea cititorului trebuie să aibă resort intim, neprovocat. Aceste cărţi par să se piardă în timpuri, de multe ori fiind necitite secole la rând şi par să nu aibă un scop anume. Dar acest lucru se întâmplă până când un nou personaj curios va redeschide paginile prăfuite. Noi sensuri şi noi lumi vor începe cu redescoperirea acestor cărţi. Aceste cărţi ascund întotdeauna mai mult decât au fost menite să spună. Vremurile care trec peste ele le dau noi înţelesuri şi semnificaţii. De aceea cărţile vechi, mâncate de timp şi umezeală se citesc cel mai bine printre rânduri. Lumile lor capătă prin tine noi înţelesuri şi lumini, forme şi sunete nemaiauzite.

Însă cum ştim unde se găsesc şi cum vom deosebi aceste cărţi de celelalte? Aceste cărţi sunt pe ultimul raft din bibliotecă. Probabil că sunt mascate de alte cărţi mai arătoase, cu coperţi colorate frumos şi care par noi. Aceste cărţi sunt puţine însă semnificaţia lor pentru cel ce le caută este covârşitoare. Găsirea acestor cărţi necesită spirit de observaţie, prezenţă de spirit, discreţie şi putinţa de a visa cu ochii deschişi. Aceste cărţi le veţi găsi păstrate pe rafturi prăfuite, ascunse şi nu aruncate aiurea. Aceste cărţi îşi înţeleg valoarea şi o păstrează doar pentru cei care o merită.

Veţi găsi, cu siguranţă, o mulţime de alte cărţi cu valori diferite şi poate în ton cu lumea în care trăim astăzi. Însă dintre toate cărţile frumos colorate, provocatoare, care te îmbie să le citeşti, este vreuna care să îţi descopere noi sensuri ale vieţii pe care o trăieşti?

Când ai deschis ultima dată paginile omului din faţa ta? Şi când ai citit printre rândurile gândurilor lui?

Cum se bagă Mazăre unde nu îi fierbe oala

iulie 24, 2009 • Mondenării, Promo • Bilă

mazare-nazist Radu Mazăre e mai mult decât primar. Bărbat deştept, frumos, cu bani dar şi politician de succes, Radu Mazăre se poate considera pe deplin una din cele mai marcante figuri ale showbiz-ului românesc. Funcţia pe care o deţine nu face decât să-i ofere cât mai multe portiţe către adevăratele sale pasiuni. Îi plac maşinile scumpe, sporturile extreme, îi plac petrecerile şi femeile frumoase, îi plac senzaţiile tari, dar cel mai mult şi mai mult îi place să epateze. Extravaganţa constantă de care dă dovadă, nonşalanţa pe care o afişează în public, îl smulg din tagma anostă şi regulamentară a edilului clasic. Radu Mazăre e mai mult decât primar. Pentru ca Radu Mazăre este pe cale să devină un simbol. Dacă micuţa staţiune Costineşti îşi are Obeliscul, marele municipiu Constanţa îl va avea pe Mazăre.

Ce s-a întâmplat duminica trecută la prezentarea de modă de la Mamaia, când controversatul primar a defilat pe podium îmbrăcat în uniforma unui ofiţer nazist, e o dovadă în plus că Radu Mazăre se pişă pe orice fel de normă. Sunt convins că dacă ar fi avut în colecţia sa de autovehicule de lux şi un tac german, nu ar fi ezitat să oprească circulaţia pe câteva artere ale Constanţei pentru a se deplasa cu el la eveniment şi pentru a-l parca triumfal la intrare. Personal mă încred în spusele lui şi tind să-i dau dreptate atunci când a afirmat că gestul nu a avut nicio conotaţie antisemită aşa cu au trâmbiţat unii. Dar pe de cealaltă parte nu pot înghiţii nici găluşca cu filmele cu ofiţeri nazişti care i se împotriveau Führer-ului. Dacă se pot aduce în discuţie nişte filme care l-au determinat să poarte acea uniformă în public, aceste filme au fost numai în capul lui. Sunt convins că singura raţiune pentru care a recurs la un asemenea gest a fost ca să şocheze, să lase cu gura căscată. E vorba doar de un simplu act de exhibiţionism care ar fi trebuit să-i mai cutremure puţin, aşa cum îi place lui, tumultuosu-i stil de viaţă.

Sunt curios totuşi ce sentimente i-au trezit acele imagini domnului Iliescu (sigur doamna Nina a fost pe fază şi l-a chemat la televizor) vizavi de comportamentul neastâmpăratului pesedist. Parcă mi-l şi închipui rămas perplex, făcându-şi semnul secerei şi ciocanului cu limba în gură.

Vive la Noiz, ceartă cu zgomotul

iulie 24, 2009 • Interviu, Promo • robert

Ţara de dincolo de pădure ascunde şi astăzi comori şi sensuri ale trecutului, lumini din prezent şi idei de viitor. Uneori le descopăr şi asta mă face fericit. Le păstrez cu grijă în ierbarul sufletului, alături de zâmbete. Fiecare turlă legată de cer, fiecare grădină din geam, fiecare rid apărut pese case, toate înseamnă bogăţie. Uneori, este mai bine să fie cunoscută doar celor dragi ei.

Obsesiv, îmi tot spun că zgomotul nu este o soluţie. În forma lui brută, poate deveni foarte uşor distrugător de suflete sau comori. Zgomotul, în forma lui monotonă şi fără sens, ucide bogăţia adunată cu grijă din turle, grădini şi case. Cearta îi poate da o altă cale de urmat, dacă are cine să o facă. Zgomotul poate fi certat suav, melodios, profund, făcându-l îndrăgit. Vive la Noiz este dovada.

În 2006 a existat White Noise, nume ce a consolidat, pentru mai târziu, ideea de sunet. Un început furios, presărat de activitate şi apreciere. Probleme de copyright sau interpretări cu substrat rasist ale numelui au decis trecerea la un alt nivel. Astfel, Vive la Noiz a debutat în 2007, pe aceeaşi linie, obişnuind publicul destul de repede cu noua formulă. Anul 2008 aduce o relaxare a reprezentaţiilor, fapt ce le permite să se dedice modelării primului E.P., Dark Clouds and Silver Linings. Cu un sound având o altă abordare, reflectând conotaţii luminoase în ochii ascultătorului dedicat, E.P.-ul vede lumina în 2009, an ce marchează o nouă modificare a componenţei. Una din părerile de rău adunate în tolba regretelor, după cum spun ei, pentru că desele schimbări le întârzie drumul către orizont. Tot pentru 2009, sunt programate concerte în ţară dar şi la Budapesta, aşa cum sade bine unei trupe cu aspiraţii.

Stilul celor de la Vive la Noiz, încadrat în curentul indie, este un amestec armonios de sunete, cu influenţe din sfera rock’n’roll, alternative, un pic de funk, un pic de psychedelic, poate indie-pop. Cert este că o parte din fiecare membru al trupei se regăseşte în sunetul lor. Vocea feminină, nu des întâlnită la trupele underground, se mulează cu succes în melanjul redat de instrumente, alături de prezenţa scenică. Vive la Noiz este o trupă din Ardeal şi merită să-şi realizeze visul. Cu un mesaj optimist pe alocuri, poate trist şi melancolic prin alte locuri, băieţii şi fetele din trupă reuşesc să capteze atenţia, dovedind un real potenţial pentru viitor. Mult succes lor, Adela Bindea-vocal, Angela Seserman-chitară, Attila Szabo-bass şi Lehel Makfalvi-tobe.

Ca de obicei, Revista Cioburi a dorit să afle un pic din substratul Vive la Noiz. Iar ei au fost dispuşi să ne arate:

RevistaCioburi: Ce şi-a propus Vive la Noiz la apariţia sa?

Adela: Nu cred că aveam un plan şi nici măcar o idee despre unde vor duce repetiţiile, mai în joacă, mai în serios, din subsolul Casei de Cultură din Bistriţa. Ne doream doar să cântăm, indiferent dacă ne era dat s-o facem şi în faţa unui public sau nu.

R.C.: Ce numitor comun aţi găsit încă de la început?

Angi: Faptul că voiam să cântăm şi altceva decât Nirvana şi Metallica, faptul că voiam să facem muzica noastră, faptul că veneam cu un mesaj şi un feeling optimist.

Adela: Lipsa unei ambiţii de a ajunge ”mari” în sensul comun.

R.C.: Cum v-aţi propus să bătătoriţi calea spre succes?

Adela: O trupă nu e visul boem cu multe cântări şi oameni receptivi; presupune o muncă de sclav întâi: ore bune de repetiţii zilnice, bani investiţi şi probleme la tot pasul; dar, combinând efortul cu momentele de destindere, sperăm să trecem peste dificultăţi.

Angi: Iar mai pragmatic, în lunile iulie şi august vom face concerte în toate oraşele din ţară în care se mai cântă vara şi câteva pe litoral, la toamnă urmează apariţii radio şi tv cu un nou single (de fapt o piesă veche) şi sperăm un album cât de curând.

R.C.: Există proiecte care nu v-au reuşit?

Angi: Se întâmplă să nu iasă întotdeauna cum vrem noi dar întotdeauna privim partea bună a lucrurilor, the silver lining J

Adela: Sunt anumite proiecte pe care mai degrabă le-am amânat din cauza unor oprelişti temporare dar nu am renunţat la ele cu totul.

R.C.: Există realizări cu care vă mândriţi fără falsă modestie?

Angi: Ne mândrim că mai existăm.

Adela: Într-adevăr, în ziua de azi privim cum tot mai multe trupe se destramă, fie din motive interne, fie că nu sunt suficient apreciate, deci faptul că nu am renunţat încă, e un motiv de mândrie. Ne mai putem mândri şi cu EP înregistrat şi masterizat în cea mai mare parte de noi, cu ajutorul KMZ (studioul din Tg. Mureş).

R.C.: Care ar fi cea mai mare dezamăgire Vive la Noiz de până acum?

Angi: Ne pare rău doar de faptul că am avut foarte multe schimbări de componenţă, fapt ce ne-a încetinit foarte mult. Deşi trupa există de aproape patru ani deja, activitatea propriu-zisă se poate reduce la doi.

R.C.: Ce trăiri le transformaţi în notele de pe portativ?

Adela: Nu încercăm să le selectăm voluntar. Piesele compuse se regăsesc într-adevăr în gânduri sau evenimente pe care le trăim dar o bună dispoziţie fugară dinainte de compunerea unei piese poate să influenţeze la fel de mult ca o dezamăgire care ne-a marcat profund.

R.C.: Influenţele muzicale merită precizate?

Angi: Precizaţi-le voi J Noi nu ştim. Fiecare e cu „bagajul” lui muzical. Trupa în sine nu are influenţe directe.

R.C.: Ce a existat mai întâi în spatele melodiilor, versul sau muzica?

Angi: De cele mai multe ori, muzica. Sau întotdeauna? Niciodată n-am conceput piese cu un anumit scop, mesaj, text, acestea din urmă vin de la sine. La repetiţii facem multe jam-session-uri productive, din care rezultă teme sau structuri şi uneori şi versuri sau idei de versuri, care mai apoi se dezvoltă.

R.C.: Cât timp vă dedicaţi pentru a cânta?

Adela: Cântatul efectiv are loc aproape zilnic, cel puţin câteva ore dar din păcate nu e suficient să cânţi ca să ieşi la suprafaţă. Orelor de cântat li se adaugă ore de scris, comunicate de presă şi mailuri, de conceput postere şi tot ce ţine de impresariat; deci trupa e oarecum full-time.

R.C.: Merită munca pe care o depuneţi?

Angi: Merită fiecare supă la plic mâncată după ce banii se duc pe scule, merită fiecare noapte nedormită, merită fiecare examen ratat J Merită pentru că aşa ieşim noi din rutină şi pentru că muzica e esenţială pentru noi.

Adela: Satisfacţia noastră e un concert reuşit, public receptiv, chiar şi un singur om care ne spune că se regăseşte în muzica noastră. Nici nu cred că mi-aş dori să creştem fără să trecem prin etapa asta; reuşitele fără muncă nu au niciun farmec.

R.C.: Sunt diferenţe de mentalitate între cei care vă ascultă?

Angi: Avem un public foarte divers, ceea ce e bine. Mulţi dintre apropiaţii trupei vin cu sfaturi şi idei despre ce înseamnă Vive la Noiz sau ar trebui să însemne dar din păcate nu putem împăca pe toată lumea. Ne rezumăm la a fi în primul rând noi mulţumiţi de ceea ce suntem şi ceea ce cântăm iar cine vrea să ne asculte e binevenit la concerte, la o bere, la o discuţie.

Adela: Având în vedere faptul că abordăm stiluri diverse, e normal ca şi publicul să fie aşa; dar cred că muzica e în primul rând despre asemănări, nu despre diferenţe.

R.C.: Concertele sunt cu două tăişuri?

Angi: Pot fi. Se întâmplă să avem concerte foarte reuşite din punct de vedere al atmosferei şi al publicului dar să fie, totuşi, probleme cu sonorizarea. Sau invers.

R.C.: Este greu să produci un album non-comercial în România?

Adela: Nu produsul e cel mai greu pas. Unii au bani suficienţi să acopere costurile de studio. Dar nimeni nu scoate un album ca să-l ţină în sertar.

Angi: În general, când produci un album, îl produci în scop comercial, adică pentru a fi vândut. În momentul în care nu ai o casă de discuri/producţie, se limiteaza şi posibilităşile de promovare. Câte trupe îşi permit să îşi facă un videoclip profesionist din bani proprii?

R.C.: Or să vă lase nervii la un moment dat?

Angi: Sper că nu. Nu ne-au lăsat nici până acum, cred că dacă am ajuns până aici, o să putem continua încă mult timp. În plus, facem muzică pentru a ne relaxa J

Adela: Într-adevăr, am trecut proba de foc. Mai rău decât a fost nu cred că se poate, aşa că putem să fim optimişti de aici încoloJ

R.C.: De ce într-o ţară cu aproape 22 milioane de oameni nu există concerte pe stadion, numai cu trupe româneşti?

Angi: Cred că aici ţine de modul de gândire al organizatorilor, care investesc enorm în trupe din afară şi se aşteaptă ca trupele româneşti să sune profesionist dar să cânte pe bani puţini. Or echipamentul necesar unei trupe, să sune profesionist (mă refer aici doar la backline), costă la fel de mult cât pentru o trupă din străinătate.

Adela: Eu cred că mentalitatea publicului e motivul. Suntem prea obişnuiţi să apreciem tot ce vine din afară şi să ignorăm propriile valori.

R.C.: România este o ţară?

Angi: Ţara tuturor posibilităţilor… J

R.C.: Ce are Clujul în plus faţă de alte oraşe, muzical vorbind?

Adela: Trupele din Cluj au mai puţin acces la mass-media, ceea ce probabil îi descurajează în a se ghida după nivelul de comercial al pieselor.

Angi: Iar publicul e mai cald şi mai receptiv decât în multe alte locuri.

R.C.: Avem vreo şansă de progres?

Angi: Da, ne mişcăm încet dar sigur. Foarte încet…

R.C.: Numiţi-ne, vă rugăm, câteva trupe din România care merită aplauze.

Angi: Kumm, Urma, Blazzaj, Persona, Travka, Grimus, AB4, O.C.S., i-am vazut live pe Melting Carousel şi mi-au plăcut foarte mult, sper să mai aud de ei.

R.C.: Un cuvânt de final pentru cei care vă apreciază…

Adela: Datorită lor efortul nostru îşi găseşte un sens.

Angi: Mulţumim!

Atât a fost, deocamdată. Revista Cioburi vă recomandă să urmăriţi Vive la Noiz, prezentându-vă pe final primul lor videoclip:

[flashvideo file=”https://revistacioburi.ro/revistacioburi/wp-content/uploads/2009/07/vivelanoizBirdSongofficial.flv” /]

sursa foto: www.vivelanoiz.com .

Aparenţele contează

iulie 23, 2009 • Frustrări din cartier, Promo • robert

aparente Majoritatea dintre noi este de acord cu faptul că aparenţele înşeală. Dar, paradoxal, recunoaştem că prima impresie contează. Oricare din aceste două afirmaţii se leagă, inseparabil, de imagine. Imagine care, de cele mai multe ori, se rezumă nu la fapte ci la etichetă. O chestiune de care m-am lovit destul de des în ultimii ani.

Aparenţele înşeală, aşa cum spuneam. De acord. De multe ori judecăm după un gest, o haină, o faptă nepotrivită, într-un loc nepotrivit. O scenă luată ca atare şi ruptă din întregul film poate transmite un mesaj total diferit, comparând cu aceeaşi scenă văzută în totalitate. Sunt oameni care nu pot trece peste această barieră, rămânând în ochi cu imaginea impregnată iniţial, deşi timpul scurs ulterior demonstrează de fiecare dată contrariul. Aşa a apărut faza cu prima impresie contează.

Eticheta reprezintă pentru numeroşi indivizi principalul reper în a cataloga semenii. Mai concret, imaginea reprezentată de ţinută este supremul judecător, singurul şi adevăratul legiuitor menit să dea verdicte despre caracter. Un fel de „spune-mi cum te îmbraci ca să-ţi spun cine eşti.”. Dacă nu ai cravată, dau un exemplu, nu eşti concret. Mai ales dacă aşa îţi cere postul, nimeni nu ştie de ce. Faptele tale, rezultatele nu contează. Cravata este de bază. Iar acesta este un exemplu individual, scenariul putând găsi cu uşurinţă similitudini în alte circumstanţe.

Eu sunt adeptul aparenţelor înşelătoare, în sensul că oamenii nu trebuie judecaţi, aşa cum spuneam mai sus, după fapte întâmplătoare. În plus de acest lucru, în spatele multor oameni aşa-zişi de succes se ascund întâmplări şi cuvinte murdare. Imaginea „bună” este susţinută, uneori, de ziduri pline de mucegai, aspect de nebăgat în seamă de mulţi. Aceştia sunt promotorii unei lumi pline de făţărnicie şi, practic, lipsită de esenţă. Rânjetele goale pe interior, apărute doar pentru a „da bine” sau pentru a demonstra că se mănâncă din acelaşi căcat, reprezintă blazonul grupurilor acoperite cu o pojghiţă de gheaţă, gata să se rupă şi să înghită tot ce este deasupra lor. O mare de cioburi, gata să rănească pe oricine, la o adică.

Trăim într-o societate unde aparenţele sunt la rang de obsesie, unde faptele, fie pozitive, fie negative, nu pot creea verdicte. Suntem ascunşi după măşti pudrate excesiv la suprafaţă dar încărcate de cioburi pe interior. Şi cu cât rănile provocate de ele se acutizează, cu atât mai mult pierdem esenţa. Degeaba ploaia spală pudra.

Restaurant Arena, demn pentru sectorul 2

iulie 22, 2009 • Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo • robert

Pe bulevardul Basarabia, undeva la intrarea către viitorul stadion naţional Lia Manoliu, există o serie de birturi de cartier, căutate mai ales vara, pentru terasele spaţioase şi pentru bruma de verdeaţă prăfuită de lângă. Într-una din serile trecute, obosit de frecatul mentei de la serviciu, m-am decis să-mi liniştesc stomacul la una din aceste locaţii.

Restaurantul Arena, situat la numerele 37-39, pe bulevardul Basarabia, aşa cum spuneam mai sus, este un local din categoria celor de cartier. Şi când spun de cartier, mă refer la Pantelimon, care este în apropiere sau, extrapolând, la sectorul 2 cu primarul Onţanu care este din acelaşi aluat cu adevăratul-primar-care-este. Prietenii şi locuitorii care nu votează de scârbă ştiu la ce mă refer. Deviez de la subiect, ştiu. Aşadar, intru pe terasa restaurantului cu pricina, mânat de foame şi, inevitabil, de sete. Aleg partea acoperită a terasei, cu un răvăşitor decor rustico-orientalo-românesc. Adică lampioane chinezeşti înconjurate de ardei gras, roşii şi cepe roşii de plastic. În această zonă, mesele şi băncile sunt din lemn, ţărăneşti, gen. Mi-a plăcut foarte mult cum natura făcea parte din acest peisaj, respectiv am admirat familiile de paianjeni şi insecte care locuiau paşnic pe sub bănci sau pe la colţurile meselor. Am gândit că e mai bine să nu disturb comunităţile acestora, drept urmare ne-am mutat în cealaltă zonă a terasei, sub cupolă. Cupolă care este reprezentată de o mare minge de fotbal, inscripţionată cu numele unei mărci de bere şi galbenă. Aici, mesele sunt de patru persoane, având combinaţia lemn-metal, întocmai ca scaunele ataşate. Haideţi să comandăm!

Ospătarii, băieţi drăguţi şi amabili de altfel, ne-au servit prima dată cu meniul. Pe copertă era scris, cu litere de „aur”, Selgros Cash and Carry. Profi, ce să mai…”O porţie de ficăţei, vă rog.”, vine prima strigare. „Îmi cer scuze, nu avem.”, urmează contraatacul. „ăăă, salată de murături aveţi?”. „Nu.”. Bine. Stomacul rezistă. „Pulpe la ceaun şi piure, vă rog.”. În sfârşit, ceva care este pe stoc. În jumătatea de oră scursă până la sosirea mesei, am verificat un pic nivelul cotelor apelor Dunării din meniu. Micul ajunge la 2,5 lei. Băh, Boc, băh…Berea la un rezonabil 4,5 lei Bergenbier la sticlă. Ciorbele ca-n centru. Inegal şi incoerent, aş spune. În fine, vine mâncarea, senzaţional! Hopa, nu e chiar aşa. „Nu vă supăraţi, pulpele de pui, din ce pui sunt, mai exact?..Adică nu sunt pui de găină, nu?”. Stupoare. La fel mă simţeam şi eu. Ori comandasem pulpe de pui dintr-o specie de găină pitică, ori erau pulpe de pui de altă pasăre, categorie mică. Pe cât de mici, însă, pe atât de tari. M-a salvat piureul din cartofi, calitatea fiindu-i dată de vechime. Cel puţin, aşa a crezut bucătarul. Iar nota de plată, comparativ cu cele consumate, o adevărată comoară (110 lei, patru persoane, cu un singur fel de mâncare şi un rând de băutură). Pentru patron, desigur.

Concluziile le trage fiecare. Restaurantul Arena, chiar dacă are un televizor (sau două?), un pic de răcoare şi mesele mai răsfirate tot nu salvează imaginea unui local de cartier, neîngrijit şi cu spiritul locuitorului meltean de bloc. Partea interioară mai găzduieşte nunţi sau botezuri, tot în stil de cartier. Iar toaletele mai bine le evitaţi. Credeţi-mă pe cuvânt. Deci, nu.

Să munceşti tu, bă!

iulie 21, 2009 • Aberația de intelect, Promo • motzoc

Coal_Miner_1_large

Suntem ipocriţi când spunem că ne place să muncim. Munca, prin chiar definiţia ei, nu presupune plăcere, entuziasm. Munca este doar un compromis necesar pentru obţinerea altor lucruri pe care ni le dorim. Nu pot crede că cineva pune osul la treabă pentru că iubeşte să facă acel lucru. Cu siguranţă asta ne lasă să credem patronii sau cârnăciorii de la management. Cu toate astea nici unul dintre ei nu se comportă ca atare. Nici unul nu dă CUBA cu tine când vii la servici şi nici unul nu bea o bere la masa de prânz. Nici unul nu acceptă întârzieri că ai băut prea mult aseară şi nici unul iese cu tine la şpriţ ca să faci mişto de el. Şefii mei nu acceptă altă ţinută decât cea office, nu vor să înfiinţeze un spaţiu pentru chill-out şi fac scandal dacă faci mişto de un client idiot. Păi dacă munca este fun, hai să ne comportăm ca şi cum am fi prieteni.
Munca, pe mine personal, nu mă defineşte. Sunt unul dintre ăia care îşi bagă pula. Aici, s-ar putea ca unii prieteni să îmi bată obrazul şi să îmi spună că-s măgar. Există unii care vor eficienţă şi comportament responsabil. Nu cred în aşa ceva. Nu înţeleg de ce m-aş implica într-un job care nu mă reprezintă, de ce aş aproba din cap un idiot sau de ce ar trebui să accept să îmi schimb gândirea în urma indicaţiilor preţioase.

Jobul condiţionat de patron sau companie mi se pare una dintre acele idioate creaţii care facilitează controlul asupra spiritului. Jobul robotizează şi condiţionează. Jobul mă limitează la viziuni impuse de acei câţiva care supervizează. Munca depusă în folosul altcuiva sau a altceva care nu te reprezintă nu are sens şi te condiţionează pavlovian. Activitatea fără semnificaţie personală opacizează spiritul şi sufocă percepţia asupra vieţii. Când poţi să te dedici ţie însuţi, prietenilor, lucrurilor care au sens personal?

Munca înseamnă încartiruire în normalitate.

Însă, principalul motiv pentru care nu agreez munca condiţionată este faptul că astăzi munca aşa cum este ea aplicată nu mai creează valori. Munca este ghidată către eficienţă şi nu către semnificaţii. Trebuie să producem mai mult, mai repede, mai eficient. Nu mai contează valoarea personală, semnificaţia rezultatului muncii noastre. Producem cantităţi şi nu semnificaţii. Mi se pare trist că din ce în ce mai mulţi se orientează către acumularea de valori create de alţii şi nu creează chiar ei valorile care ar fi reprezentative pentru ei. Tot trist este că stilul ăsta de a munci nu poate duce decât la propagarea şi stabilirea lui ca normă în societate. Normalitatea este doar una chiar dacă pute a rahat de la o poştă. Cu timpul ne obişnuim şi va mirosi a trandafiri. Şi ne vom învăţa copiii că “meseria e brăţară de aur”.

Sincer, mi-aş dori să stau la soare pe nisip cu picioarele în mare şi să citesc o carte oarecare. Proşti sunt destui care să muncească.

The soloist – puţină muzică în drama vieţii

iulie 21, 2009 • Cronici de film şi teatru, Promo • ghidushie

Am avut ocazia să vizionez zilele trecute un film, o dramă biografică, însiropată cu o puternică tentă muzicală, care nu se încadrează total în tiparele hollywoodiene. Este vorba de „The soloist”, „Solistul” în traducere liberă. Joe Wright, un britanic din noul val cinematografic, după ce în 2007 a regizat excelent „Atonement” a reuşit acum să transpună într-o manieră spumoasă o poveste reală din viaţa unui artist.

Este vorba despre Nathaniel Ayers Jr. ( interpretat în film de către Jamie Foxx), un muzician schizofrenic posesor al unui talent fabulos, fost student la Juilliard, ajuns să trăiască pe străzile din Los Angeles.

În rolul secundar găsim un jurnalist al L.A. Times, Steve Lopez ( interpretat de către Robert Downey Jr.), presat de nevoia de a găsi idei pentru scrierile sale.

Cei doi se întâlnesc cu totul întâmplător, Lopez rămânând fascinat de muzica produsă de către vioara cu două corzi aproape rupte pe care le mângâia Nathaniel cu ajutorul unui băţ curăţat. Din acel moment totul se schimbă, jurnalistul găsindu-şi subiectul unor articole care vor influenţa un număr mare de persoane, incluzându-l aici şi pe primarul Los Angelesului. De asemenea începe să militeze pentru mai buna organizare a oficialităţilor in ceea ce priveşte problema principală a Los Angeles-ului, oamenii fără adăpost. Pentru Nathaniel se iveşte un sentiment de speranţă că va ajunge să cânte unde şi-a dorit dintotdeauna: Walt Disney Concert Hall; el ajunge să vadă în Lopez un adevărat salvator, mai presus de acest lucru un prieten.

Pe tot cuprinsul filmului te loveşti de situaţia dificilă a oamenilor fără adăpost, de lupta cu moartea repetată în fiecare zi. Veţi avea ocazia să admiraţi pasiunea pentru muzică a unui om amărât, dar şi încercările unei persoane normale, cu destule regrete, de a ajuta un bolnav psihic să se „pună pe picioare” şi să-şi îndeplinească visul.

Până la sfârşitul peliculei se formează o prietenie unică, una care le va schimba viaţa amândurora.

Recomand acest film tuturor celor care vor să scape de stresul cotidian într-o zi călduroasă de vară.

Povestea ta şi-a mea

iulie 21, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • robert

Închide ochii. Prin partea dreaptă pătrunde un sunet suav, ce caută şoaptele venite prin stânga. Zâmbeşti amorţit, în timp ce un tren plutitor roieşte nestingherit pe la toate ferestrele piticilor rămaşi singuri acasă. Privirea este ascunsă de căldură acum şi lacrimile aleargă vesele către hăul rotund deschis mai albastru ca oricând, hârjonindu-se cu sunetul. Culorile s-au trezit şi ele în mijlocul primăverii şi încearcă zglobii să prindă trenul plutitor. Sunt ca nişte copii care descoperă zăpada pentru prima oară, mergând de-a buşilea unul după altul. Roşul se joacă cu verdele iar albastrul cu portocaliul. Un stol de păsări având aripile tatuate cu flori apar din iarbă şi se îndreaptă către bolta pictată de un nor alb, pufos şi tânăr. O moleculă de oxigen se ascunde serioasă într-un colţ, supărată că nimeni nu vrea să se joace cu ea. Încă un sunet şi încă unul, ca într-un marş al armatei care păzeşte portativul, pătrund prin partea dreaptă. În stânga, şoaptele se sting domol.

Ochii rămân închişi. În stânga şi în dreapta e o linişte atât de curată încât albul roşeşte în preajma ei. Undeva, pe fundalul curat al orizontului etern, se nasc aripi iar sunetul din dreapta întârzie să apară. Şoaptele din stânga recită poezia calmului albastru, rătăcind safire printre flori şi fire de iarbă renăscute. Sus, în marginea orizontului etern, o stea zâmbeşte către peisajul încetinit de timp, chemând privirea iar bagheta ei rosteşte cântec de adormire. Culorile, pălind uşor, se scurg alături de molecula de oxigen, rămasă fără suflet. Piticii închid ferestrele, sătui de zgomotul trenului plutitor, pierdut şi el în eter. Doar stolul de păsări, având acum aripi tatuate cu îngeri, îşi continuă dansul către înalt. Privirea ta, rămasă fără lacrimile fugite în hăul rotund, zăreşte o lumină deasupra norului alb, pufos şi cu tinereţea pierdută.

Ridicându-se diafan, lasă în urmă ultimul rând al poveştii unui strop de Univers.

Munca cu capul înainte

iulie 21, 2009 • De-ale lu' Păcală, Promo • Bilă

În general, românului îi place să creadă că este mai cu moţ decât toată lumea. El poate fi mai isteţ, mai iscusit, mai muncitor decât oricare muritor de altă naţionalitate de pe planetă, dar nu îşi punea mintea; românul e delăsător, dar şi când face, păi face nene. Cam asta ar fi principala idee care ascunde în spatele ei puturoşenia şi mediocritatea autohtonă.

Când românul se porneşte în a întreprinde ceva, atunci să te fereşti… Păi când se urneşte, se urneşte, frate. Se spurcă cu zel, se comută pe modul de gândire binar şi dă înainte ca nătărăul, pierzând vederea de ansamblu. Şi iaca-aşa se iscă situaţii dintre cele mai absurde, dintre cele mai stupide. Un exemplu edificator este şi cel de care eu unul mă lovesc de cinci ori pe săptămână.

Staţia de metrou Pipera a ajuns în ultimii ani, din cauza puzderiei de clădiri de birouri ce s-au construit şi încă se construiesc în prejma ei, de departe cel mai aglomerat capăt de line. Cine lucra în zonă acum mai bine de un an, ştie cât de greoi era accesul la metrou după ora şase seara, atunci când tot fluxul de corporatişti convergea către unica gură de intrare.

Dar cum Metrorex pune preţ pe confortul călătorilor săi, în urmă cu ceva vreme – să se fi făcut un an, s-au apucat să construiască o a doua intrare, în imediata vecinătate a primeia, tocmai pentru a fluidiza traficul de angajaţi ce se aventurau în adâncurile Bucureşti-ului după terminarea programului de lucru. Nu mare mi-a fost mirarea, ca atunci când au isprăvit mult aşteptata gură, să constat că ea a fost proiectată exclusiv pentru intrare. Adică dacă s-a primit dispoziţie că trebuie făcută o nouă intrare pentru că se înghesuie proştii ăia ca berbecii în orele de vârf, atunci să le facem la intrări să se sature. Nu s-au gândit sau i-au durut la bască că (scuzaţi scatofilia) p-acolo poate mai vrea să şi iasă călătorul.

Şi când intenţionai a te strecura, în drum spre ieşire, mereu în întârziere, pe lângă unul din noile puncte de acces dedicate intrării ceva mai crăcănat, în ideea de a mai câştiga câteva clipe la cafea, existau şanse destul de mari să dai nas în nas cu un gardian conştiincios care îţi arăta impasibil punctele dedicate ieşirii: ieşirea e p-acolo! Bine că eşti deştept, bă!

Şi cum fenomenul căpătase deja amploare, adică prea mulţi călători necivilizaţi se repezeau să iasă pe unde nu se cuvine, Metrorex a remediat imediat acest mic impediment. Dar nu prin a da curs nevoii publicului călător care risca să rămână cu curul înfipt în barele ce ştiu a se roti doar în sensul intrării. Nu! În loc să se adapteze situaţiei şi să înfiinţeze măcar un căcat d-ăla de ”morişcă” pentru ieşire, băieţii au sudat un cadru metalic tocmai pentru a-i determina pe încăpăţânaţi să renunţe la această scurtătură.

Situaţia amintită mai sus este doar o mică mostră din marea comedie balcanică, în speţă cea românească, care contribuie zi de zi la tocirea nervilor noştri. Uneori rămân cu impresia că excesul de zel, ca să nu zic prostia, de care dau dovadă autorităţile în unele situaţii se supune unui raţionament banal: dacă te îmbăiezi un sfert de oră în apă sloi, aproape de îngheţ, şi un sfert de oră în apă clocotită, este ca şi cum te-ai desfăta o jumătate de oră într-o baie cu o apă la temperatura ideală.