Prima dată când am vizitat un oraş aflat de partea cealaltă a graniţei cu Ungaria, pe lângă chestiunile care îmi dădeau sentimentul că plecasem dintr-o junglă, am remarcat sistemul de transport în comun. L-aş descrie eficient, elegant, adaptat nevoilor urbei. În Paris, în Viena, în Frankfurt, chiar şi-n Budapesta sau Praga, posesorii de autoturisme, folosite în oraş, trebuie să fie nişte tâmpiţi, din punctul meu de vedere. Poate exagerez. Şi mă depărtez de miezul problemei mioritice.
Aşadar, în capitala europeană Bucureşti, acest mic Paris cu aromă de grătare şi faţă de subteran parizian, transportul în comun rămâne deocamdată un mijloc de a toca nervii, simţurile şi timpul. Lăsând la o parte problema traficului, care îngreunează deplasarea autobuzelor, troleibuzelor, chiar şi a tramvaielor, putem menţiona încă doi factori care pun beţe în roate doritorilor de R.A.T.B.(sau METROREX): proasta distribuţie a traseelor şi lipsa caselor de bilete (în cazul R.A.T.B.). La tramvaie s-a mai mişcat câte ceva, în sensul că s-au separat liniile de carosabil, în diverse locuri dar la autobuze şi troleibuze problema stringentă rămâne deplasarea. Nu există culoare unice pentru acestea deşi toţi primarii s-au bătut în piept că vor face şi vor drege. Probabil primarul Oprescu le va face suspendate. METROREXUL a fost gândit încă de la început într-o ureche, dat fiind faptul că staţiile sunt la aproape un kilometru unele de altele, nu sunt adaptate traficului actual (deci nu au fost gândite în perspectivă) şi nu acoperă decât o mică parte a oraşului. Iar de dezvoltat reţeaua nu tragem speranţe, la modul în care este acum privită problema.
Chestiunea care, personal, mă irită cel mai mult este lipsa caselor de bilete R.A.T.B.. Dacă doreşti şi tu, ca omul, să te urci într-unul din mijloacele de transport ale respectivei regii într-o staţie oarecare ai de cele mai multe ori surpriza să nu găseşti casă de bilete. Şi ce faci în acest caz? Iei amendă? Iei un taxi? Mergi pe jos până găseşti o casă de bilete? Nu înţeleg de ce nu se pot da bilete de către şoferii R.A.T.B., aşa cum se întâmplă în alte oraşe, chiar în România. Nu se pot monta automate pentru eliberarea de tichete? Avem autobuze comparabile cu cele din vest (mai puţin cele fără aer condiţionat, achiziţie gândită cu creierul neted, de altfel) însă nu se pot asigura călătorilor puncte de procurare a biletelor de călătorie. Şi se mai miră unii de ce sunt atâţia care fac „blatul”.
Părerea mea este că funcţionarea oricărei companii de stat, instituţii sau sistem public reflectă cu exactitate modul de gândire încâlcit şi defectuos al unei naţii aflată în regres, în loc să progreseze. Totul este putred iar noi pierdem vremea cu acoperirea mucegaiului în loc să-l curăţăm. Ceea ce va duce, într-un final, la infestarea spiritului bun.
Priponit în marginea serii, privirea mi s-a desprins spre cerul copleşit de întuneric.
Razele soarelui s-au încurcat în nişte cabluri suspendate. Mai au timp până dimineaţă să se descurce şi singure. Făt-Frumos s-a ascuns ca laşul în basm.
Aici jos, sub o coastă a unui mic parc, pielea cenuşie a oraşului monstru s-a iritat cu un petec de flori roşii, aprinse.
Pe o bancă cu o firmă luminoasă, o ciocârlie învaţă să cânte fredonând o melodie de-a lui Gheorghe Zamfir. Devreme în noapte, celelalte păsări de zi îşi vând la tarabe trilurile înregistrate pe DVD-uri cu bărboşi pletoşi pe copertă.
Fructele ferite de bâzâitul ţânţarilor mai păstrează fantoma trunchiului de care au fost proaspăt înstrăinate. E o dramă pe care o poate înţelege doar pământul.
Un fluture de noapte urcă de-a lungul unui lujer de fum. După o aşa zi, oraşul monstru respiră încă greu; transpiraţia îi duhneşte a motorină şi a cauciuc încins.
Dincolo de pădurea de betoane, îşi are casa un pitic cu nasul roşu şi umed, plin de pământ. Nu iese niciodată din vizuină de teamă să nu-l mănânce maşina cu colţi de tinichea.
Somnul îmi miroase a ploaie. Adorm, numărând solzii de pe spatele oraşului monstru.
Ca cetăţean clandestin al capitalei, întâmplarea a făcut să-mi stabilesc tabăra în proximitatea unei pieţe. Acesta este motivul pentru care în fiecare dimineaţă, cu precădere în timpul săptămânii, traseul pe care trebuie să îl străbat până la staţia de autobuz, în periplul meu zilnic către fabrică, este presărat de tot felul de comercianţi, care în lipsa unui loc amenajat în perimetrul pieţei, îşi vând produsele în plin trotuar, departe de spaţiile special amenajate. Degeaba tot împart autorităţile discursuri verticale şi amenzi, căci imediat ce poliţiştii comunitari au terminat de lătrat, pieţarii de stradă se regrupează instant de-o parte şi de alta a râului de oameni ce curg în ambele sensuri ale trotuarului. E ca un joc de-a şoarecele şi pisica cu care autorităţile par că s-au conformat.
Ce mă distrează pe mine în fiecare dimineaţă, atunci când recurg la obişnuitul slalom printre mămăiţele cu tot felul de fructe, legume şi zarzavaturi, este că sunt abordat constant, ca la piaţă, poate, poate oi cumpără şi eu ceva. Într-un fel e firesc şi explicabil să se întâmple aşa, ţinând seama că gestul nu este decât un simplu automatism dobândit în timp de majoritatea vânzătorilor de tarabă.
Dar tocmai aici se naşte întrebarea. Cât de potenţial cumpărător poate părea un individ încercănat, păstrând încă urmele jilave ale urdorilor sub ochii căzuţi de somn, cu o faţă mată şi imobilă, cu geanta atârnată de umăr şi cu nişte dopuri înfipte în urechi, păşind bezmetic de somn pe un trotuar împânzit de vânzători care nu au ce căuta acolo? Când mă abordează câte un Romeo sau câte un Fernando, spunându-mi că au câte un ceas super ieftin pentru mine, atunci problema e simplu de lămurit. Le replic un nu ştiu frate, nu’s din Bucureşti şi îmi văd în continuare de drum. Dar când mă preia câte o mămăiţă cu câte două, trei – mereu ultime – legături de pătrunjel sau cu câte un ultim dovlecel, şi mă roagă în plină stradă să le iau ca să plece şi ea acasă, deja spontaneitatea mea mi se scutură subit. Păi bine, bre… Ce-aş putea să fac eu cu o legătură de mărar sau de pătrunjel acuma în drum spre uzină? Să mi-o pun în loc de mustaţă? Sau cu dovlecelul? Să îl tai în cubuleţe şi să mă joc tetrix cu ele în pauza de masă? Mie d-abia mi-a dat cucul de la ceas deşteptarea, nici nu mi-am înghiţit bine gălbenuşul, şi mata crezi că mie îmi arde de făcut piaţa?
Dar nu le zic nimic. Mi s-ar lungi urechile dacă aş face-o. Ele nu încearcă săracele decât să-şi vândă marfa cu orice preţ. Aşa că trec impasibil dimineaţă de dimineaţă gândindu-mă din ce în ce mai serios la posibilitatea de a o pune muncitoreşte de o tocană de legume la bucătăria fabricii.
Ieri s-a petrecut în parcarea de la Mall Plaza un eveniment deosebit, dedicat aşa-zişilor pasionaţi de maşini posesoare de herghelii mai mari de cai-putere, de piloţi sau, pur şi simplu, pasionaţi de a căsca gura în soare şi în norul de praf şi noxe. Invitat special a fost Titi Aur, care a dat vreo două-trei ture cu maşina lui de curse în jurul unui stâlp de iluminat din parcarea centrului comercial, s-a pozat cu nişte lăbari de pe margine şi apoi s-a retras până să apuce să-şi facă de râs firma. Alături de îmbietorul eveniment s-a aflat, evident, o companie distribuitoare de autoturisme îndrăgite, în special, de unii pe care nu-i suportăm noi. Noi, ăştia care ne credem mai puţini. În fine, s-a şi filmat, normal, iar tărăşenia s-a încheiat în mai puţin de juma’ de oră, sub privirile triste ale gibonilor de la firma de pază, veniţi precum cerbii la rut să asigure obiectivul, care o fi fost şi ăla.
Două chestiuni mi-au răsărit în minte, după ce am aflat de acţiunea sensibilizatoare de mai sus. Una, de ce au gândit-o în parcarea unui mall, în miezul zilei, cu scârţ de roţi şi miros de cauciuc ars, când toată lumea era la muncă (mai puţin maimuţii de la cafeneaua scumpă şi mâţele ce frecau menat şi cardurile prin maldărele de ţoale din magazine) şi a doua, care a fost, de fapt, scopul acestui tablou de rahat? Reclamă la Titi Aur? Reclamă la anvelope? Reclamă la mall? Reclamă la maşini? Oricare ar fi corectă din variantele de mai sus, certă este o singură chestiune: principalul canal de comunicare a fost tot tv-ul, având în vedere covârşitoarea mulţime de douăzeci de oameni care au asistat la zbenguială. În rest, multe noxe, gălăgie şi nor de praf. Ceea ce nu este neobişnuit pentru Bucureşti.
Încercând să-mi călăuzesc spre ceva constructiv miile de p#le care erau pregătite pentru dinţii celor cu ideea unei asemenea manifestări, am reuşit într-un final să îmi imaginez cum ar fi dacă genul acesta de evenimente ar lua şi alte forme. Aşadar, am ţâşnit următoarele:
1. Concurs de împrăştiat pet-uri în parc (orice parc). Participanţi/organizatori: Asociaţia Spărgătorilor de Seminţe Pantelimon împreună cu Partida Consumatorilor de Tărie afterwork-Aripa bătrână şi Colegiul Tinerilor Retarzi-generaţia 14-18 ani. Sponsori ar putea fi chioşcurile din zonă şi Primăria cu firma de salubritate, prin ignoranţă. Câştigătorii sunt cei care împânzesc într-un timp dat o suprafaţă cât mai mare de spaţiu verde curat, cu sticle de plastic. În cazul egalităţii, departajarea se va face şi după numărul de straturi de flori călcate şi rupte. Nu există premii, va fi doar pentru distracţie. Scopul concursului: murdărirea este bună.
2. Campanie pentru eliminarea amabilităţilor din trafic. Organizatori: Clubul Automobiliştilor Cu Probleme la Mansardă, Asociaţia Maimuţilor cu Gipane şi Alte Maşini Mişto, Grupul „Muie, bă!”. Pot participa un număr limitat de persoane, pentru calcularea unei eficienţe cât mai corecte. Scopul acestei campanii este, aşa cum se descrie în denumire, eliminarea fraierilor care cedează trecerea, nu claxonează, opresc la zebra pentru pietoni, nu se îmbulzesc disperaţi pe linia de tramvai şi a celor care parchează regulamentar. Participanţii trebuie să facă un traseu prestabilit de organizatori şi să sodomizeze (cu metode la libera alegere) cât mai mulţi cetăţeni aflaţi în trafic (din categoria care trebuie eliminată) astfel încât aceştia să nu mai calce în veci pe străzile din oraş. Departajarea, în caz de egalitate, se va face după numărul celor care a doua zi îţi cumpără bilet de Canada sau Noua Zeelandă.
3. Cum cresc noxele în cartierul meu. Concurs organizat de Asociaţiile de Locatari Posesori de Maşini şi Coae, Asociaţia Ambalatorilor de Motoare din Spatele Blocului, Asociaţia Şoferilor cu Piciorul Lipit de Acceleraţie şi, în sfârşit, Asociaţia Arzătorilor de Gaz Aiurea. Lunar, aceştia vor trebui să adune un număr de membri prestabilit şi să-i înveţe în a nu respecta nicio regulă de bun simţ vis-a-vis de diminuarea cantităţii de noxe din aer. Suplimentar, vor trebui să adune cantităţi de deşeuri menajere printre blocuri astfel încât să se poată obţine arome îmbietoare pentru cei care au neşansa de a trece prin zonă. Departajarea se va face fie prin instantaneele cu cetăţeni care borăsc instant în contact cu zonele infestate dar şi peste câţiva ani, măsurând nivelul scăzut al IQ-ului copiilor născuţi din părinţi îmbibaţi cu noxe. Dacă vor avea coadă sau creastă pe spate, cu atât mai bine.
În acelaşi timp, orice idee de concurs venită pe adresa redacţiei, în spiritul celor de mai sus, va fi premiată. Cu ce premii, după ce regulament, nu ştim încă. Dar vom afla…
-Băh, nu mă minţi! Ce vorbeşti cu prune-n gură, piticule? Ţi-ai furat-o de la prostănac? Hă, hă, hă!
-Nu…
-Boc, dormi? Ţara arde şi piticul doarme!…Adevărul că şi pe mine mă arde un pic de la micii ăia de dimineaţă…
-Nu dorm, să trăiţi, da’ am mâncat un pic şi m-a luat toropeala.
-Băh, oricum dormi şi când nu mănânci. Da’ tu mănânci? Că tot mic rămâi, băh! Strici mâncarea degeaba, ha, ha, ha! Ce-mi plac glumele mele!
-E, m-am mai îngăşat puţin, hi, hi…Da’ o să mă apuc să fac mişcare.
-Taci, băh, găo..grăs..piticule! Ptiu, că mă încurc! Mă molipseşte prostia ta, băh! Crezi că mă interesează ce faci tu cu mâncarea?
-Păi, nu, da’…
-Boc, taci! Avem treabă! A început sezonul şi nu am fost la mare, la dans. Maria mi-a spus să dăm o fugă.
-Da, da…
-Aşa. Sepepiştii or să se ocupe de filat şi drum, Mazăre de discotecă şi Geoană de dat din gură, hă, hă. Cu Vântu şi Voiculescu vorbesc eu.
-Da, da…
-Aşa.Ţie îţi dau o listă să faci şi tu ceva. Băh, dormi?
-Nu, nu, spuneţi…
-Bine, băh, Boc, eu vorbesc cu tine şi tu dormi?
-Păi, nu dorm…
-Râzi, să te aud!
-Hi..
-Boc, ăsta nu e râsul tău! Sau, mă rog, nu este complet. Picoteşti când te sună preşedintele?
-Nu, să trăiţi…
-Păi, râzi, băh, Boc, că te pleznesc de nu mai dormi o săptămână!
-Hi, hi, hi, hi, ho!
-Ho, pardon! E bine…Deci, să-ţi dau o listă. Trimit pe cineva la tine.
-Da, da…Azi?
-Păi azi, Boc, că în baza ta de ultim moment…Da’ ai grijă să rezolvi tot că de nu…
-Rezolv, rezolv.
-Aşa, băh. Eşti simpatic când promiţi ceva. Aşa cred şi găozarii ăştia cu ştampila. Fii atent, că-ţi spun pe scurt ce trebuie să faci.
-E cu Rizi?
-Nu, băh. Ce dracu’? Las-o pe aia, că-i trece. Fii antenă! Ăăă, atent!
-Hi, hi..
-Boc, taci! Aşa. Deci, am nevoie să faci rost de şapte caserole de mici, patru baterii de fetească, apă minerală, nişte cârnaţi din ăia de la tine, cărbuni…Grătar am eu în protbagaj, aşa, pâine…A, ia şi nişte îngheţată că vine tuta ăăă, fata de la Bruxelles.
-…
-Boc!
-Da…
-Băh, Boc, iar dormi! Pfuai, cum m-am pricopsit eu cu tine. Hai, că trimit lista şi rezolv-o. Că de nu…
Urmează o lună călduroasă, atât pe termometre cât şi în evenimente. Pe scurt, câteva din ele:
Între 22 şi 26 Iulie, la Braşov, va debuta primul festival de Fringe din România. Vor fi prezentate spectacole de teatru, concerte de muzică live, expoziţii de artă plastică sau fotografie. Braşovenii vor putea vedea peste 30 de spectacole de teatru, printre care şi multipremiatul spectacol Doodri Doodri al companiei Changpa, din Coreea de Sud. În toate cele cinci zile de festival vor putea fi ascultate şi concertele a peste treizeci de trupe, printre care: Şuie Paparude, Aria Urbană, The Amsterdams, Blazzaj, Pixels, Mes Quins, Tep Zepi, Rain District, Van Cramp, The Others, La Familia Rustika, Astorpia Tango Quintet.
În perioada 10-12 iulie, la Cernavodă, începe prima ediţie a Rock River Festival, eveniment dedicat trupelor de rock underground din România, intrarea fiind liberă. Trupe invitate :
10 Iulie: Toy Machines, 9.7 Richter, Magica, TrueMind, A.L.E., Era Decay.
12 Iulie: Apocalips, Highlight Kenosis, Old No 7, Hathor, N.O.X., Hush.
În perioada 10-11 Iulie 2009, ora 17:00, la Satu Mare are loc SamFest Rock 2009. Trupe participante: Evergrey, Agathodaimon, Graveworm, Communic, Negura Bunget, Moby Dick, Implant Pentru, Refuz, Bucovina, Deity, Truda, Trooper, Rev-o, Florian Band, şi Ramm-brandt. Preţul unui bilet este de 35 lei sau 50 lei pentru ambele zile. Camparea este gratuită, pentru doritori, locaţia evenimentului fiind la ştrandul municipal.
Începând cu 17 Iulie, până pe 19 Iulie 2009, la Sibiu începe FestivalulArtmania III. Invitaţii din acest an sunt :
17 Iulie : Opeth, My Dying Brid şi Tristania.
18 Iulie 2: Nightwish, Pain şi Subscribe.
19 Iulie: Luna Amară îşi va lansa cel de-al treilea album.
Detalii privind preţuri şi alte informaţii găsiţi direct pe site-ul dedicat, artmaniafestival.ro.
Între 23 şi 26 Iulie 2009 are loc a şaptea ediţie a FestivaluluiPeninsula. Locaţia este aceeasi, pe malul Mureşului, lângă Complexul Weekend din Targu-Mureş.
Preţul unui bilet este de 80 lei pe zi sau 199 lei pentru toată perioada festivalului.
Printre cele mai cunoscute trupe de afară, amintim : The Prodigy, Nine Inch Nails, Primal Scream, DJ Tiesto. Din formaţiile româneşti enumerăm pe Lună Amară, Tunderground, Şuie Paparude, The Underskies, Vama, Sarmalele Reci, Gojira, Iris, Kumm, Omul cu Şobolani, Viţa de Vie, Timpuri Noi, Grimus. Detalii mai multe găsiţi direct pe site-ul evenimentului.
În Bucureşti, ar fi de menţionat următoarele: concert Z.O.B în La Motoare, de la ora 19.00, pe 9 Iulie. Pe data de 15 şi 16 Iulie, în club Suburbia, se petrece Orderchaos Fest (P.O. Box, Ska Fara Trompete, 747, Nivelu’ 4, Kingdom, Dead Vows, Nothing, Libido Wins, Plan Beer, Corecion şi Stoned Addams). Tot pe 16 Iulie, concert Suzanne Vega la Sala Palatului. Pe 22 Iulie, în Suburbia, începând cu ora 20:00 vor fi prezenţi la instrumente următorii : The Detectors, Alert & Fingering Joanna. În aceeaşi locaţie dar pe data de 30 Iulie va concerta trupa Tep Zepi.
Pe final, câteva concerte din Vama Veche: pe 10 Iulie cântă Z.O.B., pe 11 Iulie se vor desfăşura cei de la Omul cu Şobolani iar pe 25 Iulie va fi lansarea albumului trupei E.M.I.L.. Pe 30, 31 Iulie şi August începe a cincea ediţie a Festivalului Folk You, printre participanţi regăsindu-se Mircea Vintila, Mircea Baniciu, Alexandru Andries, Ducu Bertzi, Adrian Ivanitchi, Tatiana Stepa, Vasile Seicaru, Victor Socaciu, Nicu Alifantis.
Urăsc nepăsarea, aşa cum urăsc alte lucruri similare. Nu-mi place delăsarea, nu suport resemnarea, la fel cum nu sunt de acord cu ruperea de p#lă. Pot continua lista dar, paradoxal, n-am chef. Uneori, cochetez cu stările faţă de care manifest repulsie şi chiar îmi place. Mă întreb, mai ales în momentele în care norii sunt mai gri decât de obicei, de ce nu aş merge în ploaie fără umbrelă? De ce nu aş lăsa fără apă floarea din ghiveciul de la fereastra sufletului, chiar dacă asta ar însemna moartea ei…Dimineaţa, când soarele pare vesel, aş arunca o suliţă către el, numai aşa, să îi arăt că nu-mi pasă de voioşia lui. Sunt momente cărora nu le dau atenţie, nici dacă s-ar urni împotriva mea toate galaxiile şi dacă de asta ar depinde marele bang. Pot fi atât de nepăsător încât la un concurs pe teme de frecat menta, aş deveni din concurent direct preşedinte de juriu. Aş putea să fiu aşa de resemnat, căci muştelor le-ar fi milă să mă bâzâie, observându-mi postura de nenorocit în faţa unui pastel creeat de gânduri. Uneori, aş putea să devin ceea ce urăsc cel mai mult…
Mă întreb adeseori care este finalitatea acţiunilor şi reacţiunilor impuse de canoane, de reguli, de impresii, de prelegeri. Ar fi bine să urmăm fapte dovedite a fi bune sau normale, după sistemul general valabil, deşi sunt împotriva pânzei de idei din capul nostru, inofensive de altfel? Spiritul de turmă, ascuns ştrengar după vorbe şi fapte sociale, este catalizator pentru distrugerea ideii singulare?…Delăsarea mea atinge, în puţinele sale momente, imagini pantagruelice încât ador suflul dat de mulţime, scurgându-mă detaşat printre picioarele celor care vor să-mi escaladeze fruntea. Ignoranţă sau nu, îmi place să privesc tâmp către orizont, lăsând să treacă prin dreptu-mi zile şi stele, fără să încerc să ating vreuna. Tot ceea ce urăsc mi-ar putea deveni, suav, normalitate…
Direct din adâncul hăului din mine, sunt voci care mă îmbie să nu-mi pese. Să nu mai îmi pese. În clipele în care privirea nu zăreşte fereastra spre grădina de vară, plină cu flori rămase din mai, cu miresme de iarbă proaspăt cosită şi cu triluri portocalii plutind din stufăriş, atunci vocile se îmbărbătează în a-mi da sfat după sfat. Sunt şoapte viclene, cu iz de resemnare. Iar turma mă trage uşor către glezne, pregătindu-mi culcuşul mediocru, cu sunet de fanfară electronică. Ceea ce urăsc acum m-ar putea acoperi mâine. Încet, cald, în timp…Iar eu aş trece ignorant pe lângă antidot.
Multe turnee, mulţi jucători şi cam aceeaşi învingători. Am urmărit cu sufletul la gură finala turneului de la Wimbledon, cel mai cunoscut şi mediatizat turneu de tenis din lume. Am stat în faţa televizorului, lipit de fotoliu şi am urmărit doi mari jucători, de fapt nu mari, ci giganţi. Roddick şi Federer nu numai că au oferit un spectacol grandios dar m-au făcut să mă întreb dacă se poate mai mult…
Într-adevăr, un meci cu multe greşeli ale lui Federer şi cu încercări nereuşite ale lui Rodick dar asta doar în primele seturi. Suspans la multe mingi de set pierdute de către cei doi , suspans în două tyebreak-uri consecutive câştigate pe rând de cele două maşini de tenis, un set 4 rămas fără replică din partea elveţianului şi, în sfârşit, un decisiv care va intra în istorie. Ajutaţi de un serviciu extraordinar, aşii elveţianului şi ghiulelele americanului au transformat audienţa într-o mulţime care mai mult se roagă decât aplaudă, neştiind pe cine sau ce să ovaţioneze, jocul lui Federer sau rezistenţa de fier a lui Roddick.
În această mulţime l-am vazut pe Pete Sampras, stană de piatră în faţa luptei din terenul de joc. Şi chiar aşa a fost, Roddick a încercat să-l oprească pe Federer în a depăşi recordul lui Sampras, 14 turnee de grand-slam. La 15:14 în decisiv, pe american l-a trădat racheta, de trei ori a lovit mingea cu rama şi s-a sfârşit! Federer devine legendă!
E plăcut dar frustrant în acelaşi timp să urmăreşti această „legendă” la lucru. În primul rând nu te poţi mândri tu cu ea, tu ca naţie, şi în al doilea rând frustrarea vine din indiferenţă, se fac paşi foarte mici în România pentru a promova sau a ajuta valori ale sportului sau sportul în general. Aşa că devine plăcere să vezi ce au şi ce fac alţii, cum fac, cu câtă dăruire şi să visezi la satisfacţia pe care o aduce victoria.
Un pic mai multă implicare în acest sport ar fi extraordinar de văzut. Eternii sponsori ai circuitelor românesti e posibil să se sature, la un moment dat, de lipsa de interes a statului pentru sport şi o să se retragă din aceste acţiuni. Se va vedea atunci cum un spectacol pe litoral nu face la fel de bine ca o bază sportivă.
Mă bucur totuşi că am văzut finala de la Wimbledon, un meci de legendă, în care n-ar fi trebuit să piardă nimeni. Dar, cum nu e ca-n sportul rege, la final aplauze pentru Învingător. Bravo, Federer!
Acum nouă ani de zile, în subsolurile muzicale româneşti, fenomenul punk-rock mai câştiga un aliat în duelul romantic dus cu stilurile anilor ’90 ce se încăpăţânau să domine scena acelor vremuri. Iar influenţele nu aveau cum să vină din istoria săracă a muzicii româneşti, mai ales din punct de vedere al dezvoltării de stiluri, ci tocmai de peste ocean, unde noul val de punk era în toi. Aşa cum se mândresc mai tot timpul, cei de la E.M.I.L., căci despre ei vorbim, au avut mamă şi tată muzical pe Green Day şi Sublime, trupe de referinţă, de altfel, pe piaţa din S.U.A. şi nu numai. E.M.I.L. pornise, astfel , la drum aruncând pe portativ „ceea ce simte”, aşa cum o dovedeşte şi primul demo, „Extratereştrii Merg Iarna La ski”, cu cele şase piese ale sale.
Încă de la început trupa se bucură de o largă difuzare la posturile româneşti de televiziune, în decembrie 2000 urmând şi debutul live. Luna martie a anului următor îi prinde pe scena Fire Club din Bucureşti, acesta fiind începutul unui parteneriat care va ţine ani de zile. Cum era de aşteptat, primul album începe să prindă contur însă contractul cu cei de la A&A Records îi forţează scoaterea pe piaţă a unui E.P.. Băieţii aleg doar şapte melodii din cele doisprezece compuse deja şi, astfel, în martie 2003 iese pe piaţă Cocktail Verde, un material discografic bine primit de public, în concerte şi care furnizează şi piesa primului videoclip al formaţiei. Lipsa de implicare treptată a celor de la casa de discuri duce inevitabil la ruperea contractului şi alinierea trupei E.M.I.L. la condiţia celorlalte trupe româneşti, nevoite să-şi gestioneze parcursul doar prin forţe proprii.
Urmează o serie de concerte care sporesc renumele trupei astfel încât apariţia lor la festivaluri de profil renumite este de aşteptat. Mânaţi de succesul acelor vremuri, cei de la E.M.I.L. se hotărăsc să înceapă lucrul la un nou album, album care va fi lansat oficial în noiembrie 2005. Rom, fum şi vanilie reprezintă o apariţie discografică aşteptată cu nerăbdare de public, dovada fiind şi faptul că lansarea a stabilit un record pentru România, respectiv 1200 de plătitori de bilete pentru o trupă independentă, la lansare de album. Turneul de promovare al acestei ultime realizări îi confirmă pe cei de la E.M.I.L. ca o trupă apreciată de public şi remarcată de organizatorii celor mai prestigioase festivaluri de la noi: Rock la Mureş (Periam), New School Revolution (Vama Veche), Tuborg live (Costineşti), Stufstock (Vama Veche), Motorock (Ploiesti), Five-O (Baia Mare), Punk-Rock Underfest (Bucuresti), Punkaid (Brasov, Iasi). De asemenea trupa cântă şi în deschiderea concertului Bloodhound Gang, la Arenele Romane. Urmează alte două apariţii: în deschiderea concertului trupei britanice Toy Dolls în cardrul festivalului Stufstock Greenfest 2007 precum şi deschiderea concertului legendarei trupe americane de punk-rock NOFX, concert care are loc la Bucureşti pe 11 septembrie 2007, în cadrul turneului mondial „Wolves in wolves clothing”. Trebuie menţionate şi invitaţiile de la Fete de la musique, Berlin dar şi B’estfest Bucureşti.
Ultima perioadă i-a ţinut pe cei de la E.M.I.L. în studio pentru că foarte curând vor reveni în forţă pe piaţă cu albumul Ştiu, ţi se pare absurd…. Albumul se vrea a fi un manifest, aşa cum este prezentat de băieţi, şi va avea concertul de lansare în Vama Veche, în data de 25 iulie.
“Ştiu, ţi se pare absurd… reprezintă un manifest. Alternativa noastră la curentul muzical comercial din showbiz-ul românesc. Atitudinea firească şi autentică împotriva unei adevărate mecanizări a societăţii. Mai mult decât atât, Ştiu, ţi se pare absurd… este o dovadă de devotament faţă de o scenă şi faţă de un curent muzical care ne-a schimbat viaţa”, este descrierea din comunicatul de presă.
Noul album vine la aproape patru ani de la lansarea pe piaţă a discului precedent, Rom, Fum şi Vanilie şi conţine 11 melodii originale, compuse în perioada 2007-2009. „Ştiu, ţi se pare absurd… este un album simplu, despre noi, despre faptul că am înţeles şi am învăţat să ne asumăm identitatea”, spune Barbu (bass, E.M.I.L.), “iar astăzi ne simţim bine să fim printre cei care încă laudă albumele Metallica din anii ’80 şi care încă râd de mustaţa lăsată de o halbă de bere rece deasupra buzei celui mai bun prieten”.
Trupa E.M.I.L. înseamnă:
Sorin Bădulescu – voce
Barbu Niculae – chitară bass
Gabi Georgescu – chitară
Andrei Stoianovici – chitară
Eugen Imecs – tobe
Revista Cioburi a pus câteva întrebări lui Stoi şi Gabi, cei doi chitarişti ai trupei, invitându-vă să urmăriţi reacţiile acestora:
RevistaCioburi: Cam mult rom, fum şi vanilie de la ultimul album…De ce a durat aşa mult?
Gabi: A durat ceva pentru că, după pleiada de concerte urmate albumului din 2005, ne-am „închis” în sala de repetiţii pentru compunerea unui nou set de melodii. A durat ceva şi aceasta pentru că nu am vrut să dăm rasol, doar să avem mai repede un nou material discografic.
Stoi: Pentru că făcusem toţi o supradoză de „cocktail verde” şi „rom, fum şi vanilie” şi trebuia să ne revenim puţin după asta. Iar „rehab”-ul durează…
R.C.: Ne puteţi spune câte ceva, „pe sub tejghea”, despre următorul album, dacă nu vi se pare absurd, bineînţeles…
Gabi: „Ştiu, ţi se pare absurd…” este un album care marchează nişte schimbări în formaţia E.M.I.L., atât compoziţional, cât şi din punct de vedere al mesajului transmis. Este mult mai direct, mult mai bine produs, în total: o evoluţie.
Stoi: Se aude un violoncel pe ultima melodie de pe album şi ultimul vers al acesteia dă şi titlul albumului.
R.C.: Cât la sută este inspiraţie şi cât la sută transpiraţie?
Stoi: 85% transpiraţie şi 15% inspiraţia acestui miros al succesului.
Gabi: Inspiraţia am avut-o prin 2000, după care, până în ziua de azi, a urmat transpiraţia si, bineînţeles, va continua.
R.C.: Ce reprezintă această ultimă realizare?
Stoi: Un disc pe care înainte de orice ni-l datorăm noi, nouă. Asta a fost şi ideea de la care am pornit să-l compunem. La sfârşitul lui 2007 nu mai credeam că putem face încă un disc împreună iar faptul că am reuşit şi că el iese efectiv zilele astea e ceva extraordinar.
Gabi: Un pas înainte pentru noi ca muzicieni şi, de ce nu, ca oameni. Am ajuns în momentul în care ne cunoaştem foarte bine între noi, nu mai există secrete şi ca în orice „familie” trebuie să trecem la următoarea etapă. Barbule, stai liniştit, că nu te cer de soţie. J))))
R.C.: Lansările la apă unde se vor realiza?
Gabi: Lansarea acestui album va cuprinde trei etape mari şi late: pe data de 7 Iulie va avea loc o conferinţă de presă (la care sunteţi invitaţi) cu surpriza, pe 10 Iulie urmează a ieşi pe piaţă albumul „Ştiu, ţi se pare absurd…” şi va fi distribuit împreună cu revista Sunete iar pe data de 25 Iulie, în terasa Hand din Vama Veche, va avea loc „cea mai mare petrecere a verii”, concertul de lansare a albumului. Îi vom avea invitaţi pe cei de la Pistol Cu Capse.
Stoi: În plus faţă de ce a zis Gabi, mai am de adăugat că eu personal o să lansez şi un piton la apă, cu câteva ore înainte de concertul din 25 Iulie din Vamă…
R.C.: Iar PCC? Nu v-aţi săturat de ei? J
Stoi: PCC sunt nişte prieteni foarte apropiaţi, care ne-au şi ajutat foarte tare să realizăm acest album (în special Vlad PCC) şi pe care, asemeni unei zile onomastice, ne dorim să îi avem ca invitaţi la petrecere. Nu e pentru show ci doar pentru o seară importantă.
Gabi: Nicidecum. Sunt prietenii noştri, ne ştim de foarte mulţi ani şi ne vom şti mult timp de acum încolo.
R.C.: Aţi avut mai mult noroc decât alţii sau sunteţi mai buni?
Stoi: Sunt câteva trupe colege de beci care au avut mai mult noroc decât noi. Sunt şi mai multe trupe colege de beci care sunt mai bune şi mai serioase decât noi. Singurul nostru merit în povestea asta este devotamentul faţă de un stil muzical care ne place enorm şi pe care l-am cântat neconditionaţi de modă.
Gabi: Niciuna şi nici alta. Pur şi simplu, ne-am întâlnit, am zdrăngănit şi ne-am simţit foarte bine în pielea noastră şi unul cu altul în sala de repetiţii, precum şi în afara ei.
R.C.: Ce înseamnă E.M.I.L. azi, pe scena underground?
Stoi: O gaşcă de băieţi simpli care s-au încăpăţânat să cânte punk-rock indiferent de ce le-a fost prezis de către „cunoscători”. Şi care supravieţuieşte independent (fără producător sau casa de discuri), în aceeaşi formulă, după aproape zece ani.
R.C.: Este greu să nu fii trupă dance în România?
Gabi: Nu, nu este greu. Cred că este mai greu să fii trupă dance în România. Sunt vreo câteva zeci de mii, care urmăresc îmbogăţirea peste noapte. Deci e mai greu pentru ei, pentru că cei care nu reuşesc să ajungă în discotecile din Mamaia, fac pariu că au frustrări că n-au maşină albă în faţa uşii, câte trei pitzi pe noapte, etc.
Stoi: Nu. Nimeni nu te sună să te trimită să faci playback la emisiuni TV îndoielnice, nimeni nu te trimite să prestezi la zilele oraşului X, nu faci sesiuni foto pentru ziare de scandal, nu te duci la evenimente mondene şi nu ai ca target final nunta cu un bătrân om de afaceri. De fapt, să nu fii trupă dance este cel mai mişto lucru de pe Pamânt!
R.C.: Pe cine apreciaţi cel mai mult dintre formaţiile româneşti?
Stoi: Pistol cu Capse, Chester, Dekadens, Recycle Bin, Cobe, Nişte Băieţi, The Dead Ceausescus – din cei apropiaţi ca stil muzical (mai mult sau mai puţin) de E.M.I.L.
Gabi: ZOB e o trupă care nu trebuie niciodată neglijată şi pe care noi o ascultam de când eram puştani. Dar şi Timpuri Noi pe vremuri erau geniali. Adevăraţi deschizători de drum în România.
R.C.: Este necesară o revoluţie pentru ascultătorul român de muzică rock?
Stoi: Ascultătorul român de rock nu are nevoie de nicio revoluţie, el a luat nişte decizii foarte clare în momentul când a ales să asculte Korn în loc de 3SE sau Green Day în loc de DJ Tiesto.
R.C.: Vă visaţi bogaţi numai din muzică?
Gabi: Nici măcar nu urmărim acest aspect. Dorim să ducem o viaţă decentă, să ne bucurăm de berea băută cu prietenii noştri iar dacă toate astea s-ar putea realiza cu un eventual câştig de pe urma prestaţiilor muzicale, ar fi ceva extraordinar, dacă nu, mergem în continuare la job-uri.
Stoi: Sper din tot sufletul să nu se întâmple asta! Pentru că atunci prieteniile se vor strica şi spiritul E.M.I.L. va înceta să existe.
R.C.: Lăudaţi-vă cu o apariţie live…
Gabi: Cu două apariţii live: în deschidere la NOFX, la amfiteatrul Mihai Eminescu şi în deschidere la No Use For A Name, în cadrul Punk Rock Underfest 4.
Stoi: Concert aniversar „E.M.I.L. – 5 ani de excese, abuzuri şi imoralităţi”, la clubul B52 în Iunie 2005. A fost singurul concert de underground la care am văzut oameni care să rămână pe dinafară din cauza aglomeraţiei. Good times…very good times…
R.C.: Care ar fi profilul fanului E.M.I.L.?
Stoi: Orice om cu mintea eliberată de stress-ul cotidian şi care vrea să bea o bere cu cel mai bun prieten, planificând vacanţa de vară.
Gabi: În general oamenii care populează cluburile de gen din România. Nu toţi, unii dintre ei J)
R.C.: Cu ce procent ajută pilele în domeniul muzical?
Stoi: Pilele ajută numai în primii ani de activitate când aparent îţi deschid nişte uşi. Dar mai departe trebuie să ai ceva de spus cu trupa pe care o ai ca să poţi să exişti în continuare. Iar dacă nu eşti sincer faţă de public mai mult de maxim doi ani nu ai cum să rezişti. Publicul nu poate fi păcălit cu pilele.
Gabi: Măi…nu ştiu ce înseamnă pile în domeniul muzical. Consider că formaţia E.M.I.L. nu face parte din acel domeniu muzical în care se poartă astfel de proaste obiceiuri. Sincer. Pilă se cheamă şi faptul că patronul unui club din Bucureşti te cunoaşte de când erai mic? Dar acolo e deschis pentru oricine. Contactezi clubul, te duci la o discuţie, eventual cu un suport audio şi se stabileşte dacă se cântă sau nu.
R.C.: Alcoolul are legătură cu creaţia?
Gabi: Nu cred. Având în vedere că am încercat de multe ori să ne vedem la repetiţii sâmbăta dimineaţa sau duminica dimineaţa. Nu am reuşit niciodată J) Deci, pe noi, nu ne ajută la creaţie.
R.C.: Unde vă vedeţi în zece ani, din punct de vedere muzical?
Stoi: Cântănd la chitara mea Epiphone Les Paul Junior, pe staţia mea de chitară Marshall…Only three chords…
Gabi: Probabil în aceeasi formulă, cu aceleaşi instrumente de gât. Probabil peste alţi zece ani muzica se va tehnologiza şi mai tare, probabil vor exista foarte mulţi oameni care vor asculta muzică de „plastic” dar noi vom ramane la fel, în lumea şi nebunia noastră de autişti. Ştiu, ţi se pare absurd… J
R.C.: Are România vreo şansă de progres?
Stoi: În România progresul muzical faţă de anul 2000 este major. Acum, în 2009, există cluburi care să ţină concerte live în orice seară, există un radio de rock pe FM, o presă de nişă scrisă şi online, există artişti străini care vin să susţină concerte live, există magazine de instrumente muzicale şi există Bring The Noise. Şi sunt şanse să progresăm încă pe atât în următorii 10 ani.
Gabi: Şanse de progres există în orice ţară, în orice domeniu, pentru fiecare om în parte. Important este dacă ştii să aplici, să pui în practică şi să profiţi de anumite situaţii încât să ajungi în momentul de progres.
R.C.: Spuneţi-ne, vă rugăm, două chestiuni care vă scot din sărite la orice oră.
Stoi: Şoferul maşinii BMW albă şi comportamentul lui în trafic sau atitudinea unui manelist faţă de partenera sa.
Gabi: Nu există.
R.C.: Există soartă?
Gabi: Există. Fiecare om are stabilit un drum şi nimic nu e întâmplător. Bine, acum mai depinde şi de omul respectiv cum îşi „managiueşte” soarta şi dacă descoperă la timp care este treaba lui. Pe urmă este prea târziu…Bat câmpii, nu? 🙂
Stoi: Categoric există. Uite, Dukadam a apărat patru penalty-uri în finala Champions League iar Dinamo în 2009 a condus tot sezonul şi a ieşit pe locul 3. Totul e parte dintr-un masterplan.
R.C.: V-aţi născut în secolul care trebuie?
Stoi: Mi-ar fi plăcut să trăiesc în anii ’30 şi să cânt într-o orchestră de swing.
R.C.: Care ar fi prima decizie luată, în condiţiile în care aţi fi o zi preşedinte?
Stoi: Aş corecta sistemul de învăţământ care este în declin total. Se încearcă să se implementeze un model capitalist peste unul comunist şi nu funcţionează iar elevii şi studenţii sunt cei care suferă şi îşi distrug vieţile.
Gabi: Nu pot să mă gândesc la aşa ceva pentru că sunt apolitic, nu cred în acest domeniu, sunt pe lângă acest „eveniment”.
R.C.: Daţi un sfat cititorilor…
Stoi: Dacă ai trupă, repetă mult, cumpără-ţi scule din oricâţi bani reuşeşti să strângi şi niciodată nu pune formaţia pe planul doi – indiferent de ce job ai!
Le mulţumim celor doi membri ai trupei şi vă invităm să fiţi cu ochii pe apariţia materialului discografic E.M.I.L., începând cu data de 10 iulie!
Oamenii devin legende când mor. Adevărat sau fals? Bunicul meu nu este legendar. Prietenii mei decedaţi nu au devenit legende. Este adevărat că cei dragi decedaţi prea devreme capătă o alură “de dincolo”. Sunt oameni care mai puteau face, crea sau clădi dar care nu au terminat ce au început. Ne sunt aproape dar în afara atingerii.
Atunci cum se naşte omul legendă? Moartea, indiferent că este timpurie sau se încadrează în convenţional, nu are semnificaţii majore în atribuirea statutului de legendă. De-a lungul istoriei oamenii au devenit legende indiferent de momentul dispariţiei lor.
Cred că omul real devine legendă chiar din timpul vieţii prin faptele sale. Dar mai ales oamenii devin legende datorită constanţei lor în susţinerea propriilor crezuri şi principii. Avem legende ca Jim Morisson sau Che Guevara, Hitler sau Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu sau Albert Einstein. Indiferent de acţiunile lor – catalogate ca bune sau rele – raportarea la propriile principii şi acţiunea conform propriei coloane vertebrale sunt cele care ne uimesc şi ne confirmă acel ceva special care creează omul – legendă. Verticalitatea unor astfel de oameni, aşa cum o înţelege fiecare dintre aceştia, este ieşită din comun şi este cea care naşte legenda fiecăruia. Verticalitatea este cea care defineşte un “om mare” şi îl diferenţiază de un “om mic” caracterizat de oportunism, de adaptare la mainstream. Legendele, conştient sau nu, luptă împotriva curentului şi aduc noul. Curentul este cel care se adaptează la viziunea legendelor. Aclamăm legendele pentru că sunt altfel, pentru că au încredere în viziunea lor şi pentru că au curajul de a-şi apăra idealul.
Oamenii legendă sunt autentici. Pentru asta sunt iubiţi şi urâţi, sunt căzuţi în dizgraţie sau au întreaga lume la picioare. Dar mai mult decât atât, legendelor nu le pasă de aceste lucruri, tot ce nu aparţine viziunii lor fiind trecut în plan secund. Oamenii legendă au o misiune.
Aceste personaje devin legende datorită impactului pe care îl au asupra celorlalţi. Oamenii devin legende pentru că ne arată că există şi alte lumi, alte sensuri, alte feluri de a fi. Oamenii devin legende pentru că perspectiva lor asupra lumii este diferită. Ei văd dincolo iar noi, cei mici, avem nevoie de confirmarea că există acel dincolo. Probabil de aceea, odată dispăruţi, statutul de legendă se confirmă. Legătura dintre legende şi acel dincolo devine reală şi acţiunile lor devin legendare. Astfel, legendele ajung acolo unde ar fi trebuit să se afle de la început. Dincolo.
Ca cetăţean clandestin al capitalei, întâmplarea a făcut să-mi stabilesc tabăra în proximitatea unei pieţe. Acesta este motivul pentru care în fiecare dimineaţă, cu precădere în timpul săptămânii, traseul pe care trebuie să îl străbat până la staţia de autobuz, în periplul meu zilnic către fabrică, este presărat de tot felul de comercianţi, care în lipsa unui loc amenajat în perimetrul pieţei, îşi vând produsele în plin trotuar, departe de spaţiile special amenajate. Degeaba tot împart autorităţile discursuri verticale şi amenzi, căci imediat ce poliţiştii comunitari au terminat de lătrat, pieţarii de stradă se regrupează instant de-o parte şi de alta a râului de oameni ce curg în ambele sensuri ale trotuarului. E ca un joc de-a şoarecele şi pisica cu care autorităţile par că s-au conformat.
Oamenii devin legende când mor. Adevărat sau fals? Bunicul meu nu este legendar. Prietenii mei decedaţi nu au devenit legende. Este adevărat că cei dragi decedaţi prea devreme capătă o alură “de dincolo”. Sunt oameni care mai puteau face, crea sau clădi dar care nu au terminat ce au început. Ne sunt aproape dar în afara atingerii.