Căldură mare, moncher, mai ales sâmbătă. Căldură dar şi foame, sete şi, mai ales, dorinţa de a sta undeva la umbră. Fiind ora prânzului, paşii au început să miroasă urme de cârciumă, respectând directivele sosite dinspre sus. Am găsit locaţia, să vedem prestaţia.
Pe strada Academiei numărul 2 se află restaurantul Blanduziei. Privit din afară, aduce cu tipul de restaurant românesc, în care este imposibil să nu apară şi elemente de kitsch. Terasa, acolo unde am profitat noi de munca bucătarului, este decorată simpluţ, cu elemente tradiţionale neaoşe, cu multe flori şi cu umbrele de terasă marcate cu nume de bere. Nici mică, nici mare, terasa ofera, totuşi, un colţ de linişte şi bun pentru a servi ceva de-ale gurii. Poate senzaţia este dată şi de faptul că mai sunt doar două mese ocupate. Ospătarii, doi la număr, fac parte din categoria celor care o viaţă numai asta au făcut, orice urmă de zâmbet fiindu-le ştearsă de pe faţă, de timp probabil. Foamea şi setea fiind din ce în ce mai presante, am trecut direct la comandă , lăsând analiza detaliilor pentru mai târziu.
Câte o adiere de vânt mai alunga puţin din toropeala ce ne-a cuprins în aşteptarea mâncării. Băutura a venit repede, foarte normal pentru o terasă goală. Am observat dalele de pe jos, nu prea în ton cu mesele de lemn şi rogojinile de pe pereţi. Pentru nişte beri, după o zi de muncă, merge. O muzică populară se auzea pe fundal iar mirosul de grătar îşi făcea simţită prezenţa uşor, uşor. A, a venit mâncarea. Gustoasă şi, ca de obicei, ciorba în cantitate dublă faţă de felul doi. Fiind restaurant pe lângă Universitate, nu am clipit din ochi prea des la vederea notei: două ciorbe de fasole (cu salată de ceapă roşie), o mămăligă cu brânză şi smântână, o porţie de ficăţei cu pireu (din cartofi, nu fulgi), o salată de vară, două ape minerale şi o cafea ne-au costat 80 de lei. Şi nişte chifle, să nu uit. Oricum, meniul oferă o bogată paletă de mâncăruri româneşti, tentante numai prin denumire.
Restaurantul Blanduziei are, pe lângă terasă, o încăpere de aproape 50 de locuri dar şi o cramă cu aproximativ 60 de locuri. Am înţeles că au o ofertă bogată de vinuri româneşti în meniu precum şi o trupă de lăutari care se joacă cu timpanele clienţilor. Data viitoare o să-mi fac timp să descopăr mai în amănunt aceste aspecte. Nu există wireless pentru doritori dar nici nu cred că este nevoie. Am să mai dau o tură pe acolo, să ştiu dacă bila neagră din buzunar o voi scoate la lumină sau nu. Între timp, puneţi mâna să munciţi, să aveţi bani de bere!
-Hi, hi..ăăă, pardon! Cum, prost?! Nu se poate aşa ceva!
-Boc, dacă eu spun că am fost prost, am fost. Au râs oamenii ăia de mine.
-Cine, unde?
-Boc, tu nu te uiţi la televizor?
-Păi, ieri am fost pe şantiere…
-Şi ce, ai fost şi noaptea?
-Nu…Dar am ajuns târziu şi mi-era somn. Nu am urmărit ştirile…
-Cum, băh? Şi azi de dimineaţă ce-ai făcut?
-Păi, am mâncat grişule…ăăă, am băut cafeaua şi am plecat la muncă.
-Boc, ce naiba cu vrăjelile astea? Ai fost la grătare ieri?
-Nu, pe şantiere, v-am spus…
-Boc, te pleznesc! Ai fost dimineaţă pe şantier, nu mă păcăli! Ai fost la grătar!
-Da, am fost…Da’ un pic, nu mult…
-Şi de ce nu te-ai uitat la ştiri?
-…
-Aha! Nu-şi pasă de ţară, băh, Boc! Numai mie îmi pasă!
-Nu, şi mie îmi pasă…
-Boc, nu mă fă să-mi crească tensiunea pe vremea asta! Tu ştii prin ce am trecut eu zilele astea? Băh, tu ştii?
-Nu…
-Păi, normal, că eşti mai prost, băh, Boc!
-Vă rog…
-Boc, tu ştii cât m-am consumat eu? Tu ştii ce demoni m-au secat de putere zilele aste? M-au secat, Boc!
-Păi, da..
-Boc, am fost un prost! Ah, ce mă enervezi Boc, când sunt prost! Şi ţie nu-ţi pasă…Boc, eşti un pitic nefolositor preşedintelui ţării!
-Nu, vă rog, nu-i aşa…
-Boc, tu ştii ce greu este să te abţii? Când toată lumea în jurul tău flutură mireasma de ţuică iar tu nu poţi să bei din cauza derbedeilor lui Voiculescu şi Vântu…Tu ştii cum e?
-Nu, nu ştiu, că eu am fost la grătare, na!
-Boc, eşti nesimţit? Îţi arde de glume proaste?
-Păi, dacă mă tot acuzaţi…
-Băh, linişteşte-te că schimb foaia! Cere-ţi scuze pentru nepăsarea ta!
În ultima perioadă, ăla mic din fruntea guvernului a devenit foarte activ. Ştie prea bine de la mentorul său politic că pentru a câştiga capital de imagine trebuie în primul rând să te afişezi în public. E nevoie să te expui constant şi în ipostaze cât mai inedite. Iar dacă aceste ipostaze se întâmplă să scoată în evidenţă viaţa de zi cu zi a omului simplu, voalat politic dar care pune ştampila, şansele să-i induci un plus de simpatie sunt destul de mari. Până la câştigarea votului nu mai rămâne decât un mic pas.
Pe acelaşi principiu, vinerea trecută, Emil Boc s-a lepădat de sacoul de prim ministru şi s-a pus să-şi demonstreze virtuozitatea în proba de coasă, în cadrul unei vizite de lucru efectuate la Feteşti. Când a înşfăcat coasa, membrii delegaţiei s-au dat imediat la o parte ca şi cum un copil mai neastâmpărat şi fără prea mult discernământ ar fi pus mâna pe un obiect periculos cu care ar fi putut face rău celor din jur. Dar imediat ce micuţul Boc a început să secere iarba sub soarele arzător al Bărăganului mai ceva ca fondurile guvernamentale, a şi reuşit să-i impresioneze pe cei prezenţi cu mişcările sale ferme, dobândite aşa cum însuşi a declarat în douăzeci de ani de experienţă, în ciuda faptului că respectiva coasă avea coada mai înaltă decât coasa lui preferată de la Cluj. De lipsit, nu au lipsit nici aşa-zisele schimburi de replici dintre premier şi ziarişti, destul de cumpătate din partea reprezentanţilor media, câtă vreme cel care deţinea controlul pe orizontală era premierul.
Până una alta, nu este nimic rău în faptul că un politician şi în acelaşi timp un intelectual îşi aduce aminte de unde a plecat, nefiindu-i ruşine să-şi recunoască obârşiile. Dar când eşti înconjurat de atâţia ziarişti, nostalgia acelor vremuri nu prea trece camera, iar scena se simte clar că este una fabricată. Mă întreb dacă nu cumva s-au făcut şi repetiţii pentru această reprezentaţie.
Acum că şi-a adjudecat şi titlul de prim cosaş al ţării, frumos ar fi ca membrii guvernului să îi dea cadou primului ministru Boc o lamă de coasă de colecţie, alături de un set de zece gresii de mărimi variate pentru a cosi ciucuraşii covorului roşu de la Cotroceni. O să aibă ceva de treabă…
Iată că se mai duse o zi de B’estfest. Lume mult mai multă decât în Ziua 0, în care concertele au fost stropite din plin cu o ploaie ce s-a încăpățânat vreo trei ore să plece. Cei de la The Killers au fost cap de afiș, prestând într-un mod corect reprezentația lor de pe scenă deși sonorizarea a fost un pic slăbuță. Sunt de remarcat și cei de la White Lies dar și Patrice, care a adunat destulă lume încă de la început.
Așadar, pe 2 Iulie, distracția a debutat cu recitalul trupei Les Elephants Bizarres, formație care a acordat de curând un interviu Revistei Cioburi. Din păcate, deși au sunat destul de bine live, având melodii ce pot concura oricând pe piața vestică, lumea nu s-a înghesuit să-i vadă, mai ales că debutul acestora s-a petrecut undeva în jurul orei 17.30. Oricum, Les Elephants Bizarres promit prin stil și mod de abordare al cântecelor și suntem convinși că vom mai auzi de ei.
O altă formație care, personal, m-a impresionat sunt clujenii de la Grimus, aceștia abordând un rock alternativ bine distribuit pe instrumente. Prestația live a celor de la Grimus a fost una excelentă iar vocalul Bogdan, cu ale sale inflexiuni ce pe alocuri aduceau cu Matthew Bellamy de la Muse, a fost cireașa de pe tort pentru recitalul clujenilor. Lume un pic mai multă, să spunem, mai ales că se apropia Motorhead. De remarcat sincronul făcut de băieții de la Grimus, la finalul reprezentației lor, în memoria lui Michael Jackson, sincron făcut pe Thriller, arhicunoscuta melodie a regelui pop. Grimus, în concluzie, prezintă potențial și ne dovedește (încă o dată) faptul că resursele muzicale românești sunt nelimitate.
Ayo., îndelung așteptată de mulțime, a demonstrat că rithm&blues-ul, folk-ul, funk-ul și reggae-ul pot fi împletite senzațional, dacă ai în spate instrumentiști pe măsură iar vocea te ține să te joci cu publicul așa cum îți dorești. Lumea s-a adunat să vadă cântăreața nigeriano-română iar aceasta nu i-a dezamăgit pe cei care au aplaudat-o la final.
Un alt nume care a pășit pe scena B’estfestului ieri este Polarkreis 18, trupă germană apărută recent pe piața muzicală din România. Stilul electro organizat, combinat cu riff-urile chitaristului, denotă, parcă, un gen ce se potrivește în totalitate nemților. Vocalul, cu alura sa androgină, s-a achitat cu brio de sarcina unei cântări live.
În sfârșit, Motorhead, așteptați cu nerăbdare de cei zece mii de rockeri români și străini, au demonstrat de ce au ajuns un nume pe greu pe scena heavy. Timp de aproape o oră, britanicii au dat o reprezentație în forță a hiturilor care i-au consacrat de-a lungul vremii, nepăsându-le în niciun fel de vârstă. Publicul a fost în delir, de la cei mai tineri la cei mai bătrâni, savurând la maxim sunetele venite de pe scenă. Aș acorda o bilă neagră sonorizării, din păcate.
Finalul de zi l-a avut pe Moby la timonă, americanul făcând un show plăcut. Recitalul live a sunat bine, publicul rămânând până la final alături de cântece ale trupei devenite hit-uri în timp. Lumină, voci feminine și multă mișcare a fost, pe scurt, finalul celei de a doua zile B’estfest București.
Fotografiile nu sunt pe măsura recitalurilor de ieri dar până la urmă nu acest aspect contează. Important este ceea ce s-a cântat și faptul că publicul a apreciat sunetele. Revenim mâine, cu alte detalii.
Într-una din peregrinările serale către zonele curgătoare cu bere, gastronomie şi privelişti voluptoase de vară, am nimerit în Pasajul Vilacrosse, un gang celebru al Bucureştilor, aflat apropape de Universitate şi pătat cu influenţele rustico-orientalo-neaoşe. Nu excelează în curăţenie, estetic sau confort dar se pot găsi câteva opţiuni de testare a stomacului şi gâtlejului. Să purcedem, în consecinţă…
Aseară am ales Cafe Bistro Vilacrosse, un restaurant ascuns printre multitudinea de mese din pasaj. Înăuntru ne aştepta o atmosferă destul de caldă şi simplă, împrăştiată peste cele opt sau nouă mese acoperite cu feţe de masă în carouri roş-albe. Pereţi bej, lustre cu abajur şi decor având urme de rustic oferă la o primă aruncare de privire un spaţiu intim, numai bun de servit masa şi citit presa. Aerisirea destul de bună te face din când în când să uiţi că te afli într-un local de fumători. Personalul este destul de amabil şi uşor de reperat, ceea ce mi se pare de bun simţ pentru un restaurant mic. Hai să consumăm ceva, dacă tot am intrat.
Prima pagină a meniului afişează definiţia straielor gastronomice: „o bucătărie ungurească cu accente ardeleneşti”. Foamea din mine mă îndeamnă să trec repede peste analiza de preţ însă, într-o perioadă de criză, reuşesc să desluşesc cu brio cifrele din dreptul fiecărui fel de mâncare. Să spunem, deci, că localul Cafe Bistro Vilacrosse nu este unul ieftin, chiar un pic peste medie. Adică, băutorii de Ursus lasă 6 lei pe o bere, cei de Tuborg lasă 7 lei. O iahnie de fasole de post costă 9 lei iar o ciorbă de văcuţă este tot 9 lei. Plusăm şi cu ficăţei+cartofi ţărăneşti care ne uşurează de 16 lei. Bîrrr! A-propos de uşurat, toaleta este una singură, universală şi are intrarea printr-o cabină telefonică similară cu cele londoneze. Cum s-ar spune, mersul la toaletă echivalează la propriu aici cu datul unui telefon.
Dar să revenim la mâncare. Porţiile nu sunt proporţionale cu preţul acestora dar sunt gustoase. Mâncarea poate fi servită mai repede sau mai târziu, în funcţie de felul comandat, jumătatea de oră fiind, până acum, plafonul maxim. Recomand castraveţii muraţi care sunt excepţionali. Pentru cei care suferă de transpiraţii de după masă există aer condiţionat. Iar pentru pofticioşii care vor să caute pe google pastilele care sunt recomandate pentru digestie avem o veste proastă: nu există reţea wireless.
Măcar o dată merită să încercaţi o experienţă la Cafe Bistro Vilacrosse, chiar dacă este sezon estival şi terasele sunt la putere. Cine ştie, poate vă place.
P.S.: Aseară, pe nota de plată era trecută o bere în plus. O fi fost greşeală, n-o fi fost…
O muzică bună înseamnă muzica pe care poţi scrie poezie. Aşa aş defini eu, în baza reperelor personale, orice melanj de sunete care ia forma unui cântec îndelung şi tacticos mestecat de ureche şi creier. Lumea din jurul nostru oferă o listă pantagruelică de zgomote, de multe ori dăunătoare spiritului şi fără legătură cu setea de armonie a portativului. România încă ascunde muzica bună, în ciuda sacrificiilor realizate de gardienii acesteia. Timpul va arăta dacă a meritat sau nu.
Timişoara este o sursă de energie muzicală destul de activă în ultimii ani. Numeroase formaţii plecate de aici au ajuns repede printre preferatele publicului de underground, indiferent de stilul adoptat. Persona este o descoperire relativ recentă, dacă putem numi aşa cei şase ani trecuţi de la apariţia ei în tabloul underground românesc, respectiv din 2003. Persona este un nume inspirat din filmul omonim al lui Ingmar Bergman (de precizat că „Persona” nu este ultimul său film, pour les connaisseurs J ). Toţi membrii trupei au fost implicaţi în alte proiecte muzicale, corespondente generaţiei de muzicieni apăruţi după 1989, înainte de reunirea sub actuala titulatură. Astfel, Gaben (Gabriel Cherlia) a cântat la chitară aproape şapte ani în Neurotica, formaţie cu care a înregistrat un album şi a concertat în România dar şi în Ungaria sau Germania. Coco (Corin Maris) a cântat la bass în Era Ticăloşilor, formaţie de pionierat în hard-core-ul românesc. Floyd (Adrian Paraianu) a fost tobarul legendarei trupe de punk Haos.
Istoria Persona a început când Gaben, Coco şi Floyd s-au strâns alături de Cătălin Mocanu într-o casă abandonată din cartierul timişorean Kuntz pentru nişte rock’n’roll jamming, treabă care s-a dezvoltat pas cu pas în compunerea primelor cântece proprii. Era momentul când influenţele trupei veneau din diverse direcţii, începând cu Stone Roses sau Radiohead şi până la Sonic Youth sau Pixies. Inevitabil, după un an de colaborare, Persona a susţinut primul concert, reacţia audienţei fiind una pozitivă şi de bun augur pentru membrii formaţiei. În toamna lui 2004 au fost înregistrate primele 2 demo-uri, respectiv Home in the Arms şi Computer Breakdown, compoziţii difuzate la posturile regionale de radio. Tot acum, Persona a fost invitată la TVR unde au înregistrat o variantă live a piesei Murder.
În 2006, Cătălin a decis să părăsească trupa, devenind noul vocal al trupei clujene Kumm. Persona a acceptat situaţia ivită astfel, continuând în formula de trio pentru o perioadă, Gaben fiind cel care şi-a asumat rolul de vocal. În primăvara lui 2007, Joy se alatură trupei la chitara acustică Tot în acest an formaţia înregistrează încă două noi piese, A Ride on Love Street si Momentary Lack of Passion, cu aceeaşi reacţie entuziastă a publicului. Melodiile au un sound foarte clar, vesel şi îmbină perfect viziunea muzicală trupei.
2008 reprezintă o confirmare a ceea ce Persona devenise până atunci, amplificând seria concertelor în marile oraşe ale României şi participând la festivaluri de profil, alături de trupe trupe dEUS (B), Kultur Shock (USA), Air Traffic (UK), TrashFashion (UK) şi Robots in Disguise (UK). Anul 2009 începe cu ocuparea primului loc în topul CityFM a piesei Momentary Lack of Passion, timp de două săptămâni. Urmează apariţia trupei la Alternativa (PRO TV) dar şi primul concert în afara ţării, la Budapesta, în celebrul club A38.
În prezent băieţii lucrează la albumul de debut, Suburbia Afterlife, careintră în stadiul de mixat si masterizat, Persona cautand un label pentru lansarea lui. Criticii de profil au încadrat stilul formaţiei într-unul cu puternice influenţe britanice însă componenţii Persona preferă o definiţie mai complexă, izvorâtă din trăirile lor, precizând mereu că muzica lor nu poate fi stict etichetată, mai ales că background-ul muzical şi influenţele fiecărui membru, rafinate de experienţa şi maturitatea artistică acumulată în timp se împletesc într-un stil unic Persona.
Revista Cioburi, susţinătoare a fenomenului underground din România, şi-a îndreptat tirul de întrebări către trupa timişoreană, pentru a înţelege mai bine drumul început de băieţi în 2003. Nu este suficient dar cu siguranţă este un pas înainte:
RevistaCioburi: V-a luat mult până aţi ajuns Persona?
Gaben: E un proiect din copilărie de care suntem foarte mândri.
Cristian: Ne-a luat câţiva ani, având în vedere că toţi am mai cântat iniţial în mai multe trupe care abordau tot atâtea genuri. Câteva mai cunoscute ar fi Neurotica, Haos sau Era Ticăloşilor.
R.C.: De ce nu brit-pop?
Gaben: Ne place să credem că muzica noastră trebuie ştampilată cu o etichetă mai cuprinzătoare – indie pop în cadrul fenomenului rock’n’roll.
Cristian: Pentru că nu suntem britanici. Indie rock’n’roll, poate.
R.C.: Aveti prestanţă doar cu un album?
Cristian: Avem un album în lucru. Acum este în stadiul de mixaj şi sperăm în toamnă să îl avem gata şi să găsim un label să-l scoatem. Prestanţă nu ştiu dacă avem. Ziceţi-ne voi.
Gaben: Piesele care au ajuns pe album au fost alese din vreo 40 de melodii Persona, doar pentru că atâtea intră pe un album. În concerte cântăm, de obicei, în jur de 20 de piese şi le alegem în funcţie de locul unde “prestăm”.
R.C.: Vestul este aproape…De ce aţi ales estul?
Gaben: Estul ne-a ales pe noi. Am avut câteva concerte şi în vest, de exemplu cel din Aprilie de la Budapesta şi am reuşit şi acolo să facem lumea să se mişte.
Cristian: Suntem în vest, vestul Rusiei, Turciei. Chestiune de perspectivă.
R.C.: Merită B’ESTFESTPersona sau Persona merită B’ESTFEST? (n.r.: trupa concertează la acest festival, pe 4 iulie 2009)
Cristian: Da. J
Gaben: E un festival important pentru România dar noi tratăm toate concertele cu aceeaşi seriozitate şi aplomb şi încercăm să facem un show bun de fiecare dată.
R.C.: Spuneţi-ne un proiect important în următorii doi ani…
Gaben: Marele plan e să punem pe bandă cât mai multe piese, să avem concerte şi în vest şi să facem un clip pentru una din piesele de pe albumul Suburbia Afterlife.
R.C: Cântaţi doar pentru anglofili?
Cristian: Nu. Dovada e că am inclus în unele concerte şi un cover de la Noir Desir şi una din piesele lor in franceză, nu în engleză. Cântăm pentru toţi oamenii din lume care vor să ne asculte. Şi pentru câţiva care sunt expuşi la muzica noastră, fără să vrea. Pe ăştia vrem să îi aducem în prima categorie.
Coco: Cântăm pentru că ne place şi pentru toţi cei care ne plac
R.C.: Sunt Kumm peste voi?
Cristian: Kumm adică?
Gaben: Suntem prieteni şi, deşi poate voi stârni zâmbete, nu cred că între trupele noastre există “concurenţă” şi ne bucurăm să bem o bere cu ei la concertele unde ridicăm praful pe scenă împreună.
R.C.: România înseamnă pierdere de vreme pentru trupele de gen?
Gaben: Pentru trupele underground româneşti e un efort să menţină ştacheta sus fără să apară la radio şi tv şi poate părea o nebunie să-ţi faci un band în ziua de azi. Noi o facem cu pasiune şi nu avem altă şansă decât să mergem înainte.
Cristian: În niciun caz. Sper ca trupele care consideră pierdere de vreme să se fi desfiinţat deja.
R.C.: De ce nu ascultă românii rock?
Coco: Greşit, românii ascultă rock! Probabil că ascultă un număr mai mic de oameni decât acum 10 ani dar sunt destui cei care apreciază muzica bună.
Cristian: Cum să nu asculte? Iris e printre cele mai de success trupe româneşti. Românii au ascultat, ascultă şi vor asculta rock. Evident, subgenurile rock-ului ascultate în România se diversifică continuu.
R.C.: Ce înseamnă muzica bună?
Cristian: Muzica bună e aceea care face să vibreze coarda sensibilă în fiecare. Şi raspunsul meu la întrebare este un etern clişeu. Iar faptul că folosesc un clişeu şi zic că e un clişeu e cel de-al doilea din răspunsul meu.
Coco: Păi, normal, rock…şi jazz şi…derivate
R.C.: Politicienii au împărţit ţara în două Românii. Acelaşi lucru îl puteţi spune despre publicul care vă ascultă?
Gaben: Nu suntem trupă politică.
Coco: Nu ştim de cele două Românii dar am vrea să împărţim şi noi publicul în două: cei cărora le place rock-ul şi cei cărora le place rock-ul foarte mult.
R.C.: În ce perioadă din trecut aţi fi vrut să cântaţi şi în ce trupe?
Gaben: În anii 2000 poţi să arunci o privire către anii ‘60, ‘70, etc. şi să te bucuri de ce s-a facut atunci. Eu sunt fericit cu prezentul.
Cristian: Mie în precambrianul târziu, într-o trupă electro.
R.C.: Timişoara mai are resurse pentru rock?
Gaben: Sunt câteva trupe noi care promit şi sper să reuşească deşi pare greu la început. Mă bucur că s-au înmulţit cluburile unde poţi cânta.
Cristian: Da, evident. Şi acum vine din spate generaţia celor de 14-18-20 de ani, printre care sunt mulţi oameni talentaţi şi implicaţi mai de timpuriu în muzică, ceea ce nu poate fi decât bine. De mulţi o să mai auziţi în viitor şi o să ajungeţi să îi întrebaţi chestii.
R.C.: Cu ce vă place să vă lăudaţi prin presă?
Coco: Cu muzica, pentru că asta facem.
Cristian: Nu ne lăudăm. Suntem modeşti.
R.C.: Nu aveţi bani de videoclipuri?
Coco: Bani de videoclipuri se găsesc, doar cu posturile tv care să difuzeze acele videoclipuri e mai dificil pentru că la ora actuală comercialul a pus stăpânire pe tot ce mişcă.
Cristian: Probabil ăsta e şi motivul principal pentru care nu am investit încă într-un videoclip. Nu vrem să avem un videoclip pe care să îl ţinem în sertar şi să îl arătăm la prieteni şi familie cum, din păcate, s-a întamplat cu prea multe trupe în ultimii ani. Cu puţină mobilizare puteam să îl facem din fondurile noastre dar difuzarea lui presupunea mai mult decât putem duce în momentul ăsta. Ni s-a parut natural să investim mai întâi în scule, apoi în album (autofinanţat şi ăsta) şi mai târziu o să vedem şi de clip.
R.C.: Sunt persoane pe care nu aţi înceta niciodată să le înjuraţi?
Coco: Nu.
Cristian: Da dar nu unele anume. Persoane generice–idiotul, cretinul, netotul, etc.
R.C.: Cum vreţi să-i convingeţi şi pe alţii să vă asculte?
Coco: Cu o muzică bună şi sinceră, cu concerte de calitate.
R.C.: Care este profilul fanului Persona?
Cristian: Habar n-am. Ştim oameni de toate vârstele, categoriile sociale, culorile, religiile , etc. cărora le place muzica noastră.
R.C.: Vă pasă de prezidenţiale?
Coco: Ne pasă de România, deci evident nu suntem indiferenţi la cine conduce ţara.
Cristian: Da. Mie, personal, îmi pasă şi de cele din Moldova sau Iran.
R.C.: Simţiţi mândria de a fi români?
Cristian: În fiecare zi.
Coco : Din ce în ce mai rar dar ţara a intrat într-un proces lent de schimbare în bine …poate, într-o zi…
R.C.: Daţi un sfat poporului…
Coco : Nu se poate aşa ceva; nu poţi sfătui un popor.
Cristian: Eventual un îndemn? Rock ‘n’ roll people!!!
Formaţia PERSONA este:
Gabriel Cherlia (Gaben)–vocal şi chitară,
Corin Maris (Coco)–Bass şi backing vocals,
Adrian Paraianu (Floyd)–drums and percussion,
Cristian Craciun (Joy)–chitară acustică/chitară.
Revista Cioburi salută comunicarea excelentă a trupei, le mulţumeşte pentru muzică şi vă oferă la final o reprezentaţie live a băieţilor, de la Stufstock-ul de anul trecut:
Am avut ocazia zilele trecute să dau o raită prin Craiova. Nu mai fusesem niciodată, nu prea ştiam la ce să mă aştept mai ales că auzisem cum că ar fi unul din oraşele populate excesiv de „indiromi” ( denumire universală ce se doreşte a fi adoptată de cei mai mari lideri ai purtătorilor de talent şi magie indusă progresiv).
Sincer nu mi-a displăcut oraşul, ba chiar am rămas uimit de curăţenia de acolo. Centrul lor aduce mai mult a orăşel de munte, nu ştiu, probabil a fost construit de o mînă de oameni din Caracal, în argumentarea acestei idei venind: trecerea de pietoni doar pentru un singur sens de mers, urmând ca de la jumătatea drumului fiecare să se descurce cum poate, precum şi un indicator rutier ce indica obligatoriu stânga deşi practic asta ar fi insemnat să intri într-o scară de bloc.
Afară, fiind o zi toridă am avut plăcerea de a-mi îmbăta privirea cu numeroase perechi de ţâţe. Toate, repet toate, persoanele de sex feminin, până în 40 de ani, care umblau brambura pe străzi, aveau maxim un top si o fustiţă scurtă pe ele. Îşi etalau cu o dezinvoltură nurii şi fesele mai ceva ca pe plajele din Los Angeles. De departe oraşul cu cele mai multe kilograme de mameloane pe metru pătrat din ţară.
Am văzut munţi de ţâţe, cataloage întregi suficiente pentru a-i îndrepta privirea şi domnului Ciorbea. De la cele mici, necoapte, care mijeau încet prin sutienele cu două numere mai mari, până la ugerele care testau puterea bretelelor transformate în scripete. Indiferent că fetele nu aveau o mână, că mergeau crăcănat, ori că aveau adevarate găuri de obuze pe tenul oltenesc, ele îşi etalau în speranţa că vor ajuta la creşterea pozitivismului românesc mult mai eficient decât au făcut-o terţi scriitori.
Şi din câte am văzut oltencele au observat că mâncarea sărată învinge orice endocrinolog de la noi din ţară.
Vă sfătuiesc să vizitaţi Craiova într-o zi ploioasă altfel riscaţi să rămâneţi cu prazul necules în mână.
-De unde vii, băh? Umbli brambura? N-ai văzut că a fost cod portocaliu duminică?
-Păi, să trăiţi, am fost în concediu…V-am zis.
-A, da. Aşa e, piticule. Păi, şi ce dacă mi-ai zis? Mă tragi la răspundere, Boc?
-Nu, nu…
-Boc, nu sări calu’! Hă, hă, hă, cum sună! Cum să sari, băh, calu’? Să sari să-i atingi burta!
-Da, da…Nu sunteţi amuzant.
-Boc, te pleznesc! Sunt cel mai amuzant! Râzi!
-Păi…
-Râzi, măh!
-Nu…
-Boc, râzi că te ia mama dracu’!
-Hi, hi…
-Aşa. Sunt amuzant?
-Da, sunteţi…
-Aşa. Mai râzi o dată, de control.
-Hi!
-Bine, băh, Boc, mă speriasem că te-ai emancipat în concediu. Tot ascultător ai rămas. Hai, despachetează că vin să te iau.
-Unde mergem?
-Unde vreau eu, băh. Mergem la Slobozia. E rost de pileală sfântă. Se înscăunează ăia pe acolo. Hai, că am un discurs beton, mi l-a făcut Maria aseară când îmi tăia unghiile la picioare.
-Aha…
-Aha, ne-aha, trebuie să mergem. În juma de oră îs la tine.
-Da, să trăiţi…
-A, să nu uit. Să ai două beri reci, că e cald afară. Tu nu bei, că eşti mic, băh, Boc..Ha, ha, ha, chiar eşti mic, Boc! Ce amuzant sunt, băh! Râzi!
-Hi, hi!
-Nu mai pot, hă, hă, hă! Să scoţi berile, Boc! Pa!
O cameră gri, cu pereți negri spre bază și cu o fereastră având draperia obosită de apus, adăpostește egoist sfârșitul unui vis. Pe un pat încovoiat de gânduri sărace, ascuns undeva afară din calea ferestrei, Filip privește înalt către tavan, căutând încăpățânat cerul de dincolo. Ușa metalică groasă, în ton cu singura piesă de mobilier-un raft ruginit, cu două sertare-îi blochează orice tentativă de a găsi timpul uitat afară. Filip simte cum mirosul fad de mucegai îl năpădește ușor dar pare împăcat cu ideea de frig, ucigând fiecare lacrimă cre încearcă să-i spele obrazul apăsat de trecut. E singur, așa cum diabolic și-a dorit în adâncul său toată viață. Luminile din drumu-i au fost stinse rând pe rând de sorți iar acum este aproape de a se opri și el. Boala care și-a găsit sursa de putere în gâtul său îi oferă șansa unui final crud, plin de monștri iar Filip îl așteaptă mut.
Când a pășit pentru prima oară la mormântul iubitei sale, Filip s-a închipuit într-o viață paralelă, în care trebuia să plătească toate polițele datoare norocului de până atunci și din care spera să iasă cât mai curând. Nu a fost așa. Au trecut mai bine de doi ani până a realizat că jumătate din el a murit. În tot acest timp nopți fără culoare și pline de fantasme de necuprins i-au modelat fiecare clipă a existenței. Deja, în universul lui din ce în ce mai greu de pătruns, iarna părea că devine zâna stăpână, înghețându-i forțat orice colțișor inundat de imaginea trecutului. Fiecare zi devenise o speranță a finalului de drum. Fără să-și dea seama, doamna rece a nopții era din ce în ce mai aproape.
Durerea fizică a secat din Filip orice urmă de om iar îngerul său îl chinuie încă, refuzând să-i pună mâna peste pleoape. În mintea lui totul e gri, întocmai ca zidurile camerei, apus după apus, minut după minut și geamăt după geamăt. Filip caută neobosit înaltul, ultima speranță rămasă ancorată în privirea lui seacă. A lăsat totul departe, ștergând fiecare urmă a pașilor desenați pe calea albă din spatele ochilor săi. Cu fiecare răsărit, zidurile se apropie din ce în ce mai mult de de el, sufocând în tăcere vreun cuvânt uitat pe margine de gând. Deasupra, tavanul se încăpățânează să rămână la locul lui. Mai urmează încă o noapte…
Ultima floare își găsi drumul către creștetul acoperit de pământ al lui Filip. Un nor rătăcit de vânturi lăsă un strop de durere peste peisajul încărcat de cruci, căutând mai apoi un alt tablou secătuit de viață. Filip, fericit în adâncuri, și-a regăsit primăvara părăsită în amintiri. Apusul, ușor, se întinde peste orizont, semănând liniște în cer. Filip, triumfător, a învins.
În ultima perioadă, ăla mic din fruntea guvernului a devenit foarte activ. Ştie prea bine de la mentorul său politic că pentru a câştiga capital de imagine trebuie în primul rând să te afişezi în public. E nevoie să te expui constant şi în ipostaze cât mai inedite. Iar dacă aceste ipostaze se întâmplă să scoată în evidenţă viaţa de zi cu zi a omului simplu, voalat politic dar care pune ştampila, şansele să-i induci un plus de simpatie sunt destul de mari. Până la câştigarea votului nu mai rămâne decât un mic pas.
