Schimbarea si noi

mai 19, 2009 • Frustrări din cartier, Jumătatea plină, Promo • motzoc

93ba52bc-c283-4fd6-b3e6-6ffb577ca10e_w203_s Este ciudat cum cotidianul îţi influenţează percepţia asupra lucrurilor care te înconjoară zilnic. Ar trebui să scriu acest articol observând jumătatea plină a vieţii noastre de zi cu zi. Nu pot spune decât că îmi este foarte greu. M-am obişnuit să observ grotescul, mizeria, opulenţa şi prostul gust într-un asemenea grad încât frumuseţea, bunul simţ, discreţia sau curăţenia rămân aproape în mod constant în plan secund. Şi cred că aceasta este o problemă generală la noi, românii. Ne scăldăm în această lătură socială, ne obişnuim cu această stare de fapt încât dacă realitatea noastră dă semne de îmbunătăţire căutăm disperaţi mizeria, sordidul pentru a ne simţi din nou “ca acasă”.

Cred că am stat aproape un sfert de oră ca să pot găsi perspectiva paharului plin. Greu, foarte greu. Însă, dacă nu ne complacem şi vrem mai mult cred că putem găsi toţi acelaşi răspuns. Frumosul, confortul, plăcerea şi tot ceea ce ar însemna “jumătatea plină a paharului” porneşte strict din noi.
Nu cred că schimbarea vine din impunerea unui anumit model celorlalţi. Schimbarea, chiar şi socială, derivă din oameni, din cine suntem şi cum ne manifestăm în raport cu ceilalţi şi cu sine. Cred în schimbarea autoimpusă. Cred în schimbarea pe care o naştem fără să ne dăm seama atunci când suntem nemulţumiţi de noi dar suntem fericiţi de ceea ce facem. Fericirea nu naşte orgolii, nu naşte veleităţi, nu acumulează valori ci le îmbunătăţeşte pe cele deţinute deja. Un om fericit este totdeauna atent la cei din jur. Un om fericit nu-şi risipeşte timpul cu jocuri de culise ci oferă mulţumire şi celorlalţi.

Mediul în care trăim rezonează cu ceea ce simţim şi facem. Însă, dacă acest lucru nu se întâmplă, tindem să modificăm acel mediu astfel încât acesta să se potrivească realităţii percepute de noi. Ce ar putea ieşi rău dacă suntem fericiţi?

Cred că este foarte important să nu uităm că nu putem schimba nimic din ceea ce se găseşte în jurul nostru. Tot ceea ce putem schimba suntem chiar noi. Schimbându-ne pe noi nu putem decât să propulsăm înainte societatea în care trăim. Schimbarea socială nu poate fi autentică decât dacă este înţeleasă, trăită personal.

Credeţi că se întâmplă acest lucru în România? Eu cred că da.

Datorită jobului am reuşit în ultimul an să ajung de mai multe ori în Republica Moldova. Mentalitatea simplistă – minimalizându-se implicaţiile oricărei acţiuni, discursul comunist, şpăgile pe faţă, nesimţirea, rasismul sunt la ele acasă. R. Moldova este România de acum 15-20 de ani. Nu, acesta nu este un concurs între două state cu aceeaşi naţiune, ci doar cred că astfel se poate înţelege mai uşor diferenţa dintre oamenii schimbaţi şi cei care nu au avut această şansă, între societatea în care trăim noi şi cea din Moldova. Din păcate, de multe ori nu vedem schimbarea, nu vedem diferenţele pentru că trăim în acelaşi loc majoritatea vieţii noastre. Principala diferenţa dintre noi de atunci şi noi de acum este că atunci nu vedeam sau ne prefăceam că nu vedeam. Cred că asta este principala caracteristică a românului comunist şi a celui postdecembrist: orbirea. Eram orbi şi nu vedeam mai mult decât aveam voie, nu gândeam mai mult decât ni se permitea sau decât am fost învăţaţi să gândim. Astăzi vedem urâtul, vedem nedreptatea. Şi chiar dacă nu toţi, suntem destui care ne revoltăm, care vrem mai mult. Credeţi-mă, este mai mult decât sperau părinţii noştri. Este mult prea puţin pentru generaţiile care vin. Şi asta mă bucură nespus. Nemulţumirea lor de acum mă bucură pentru că îşi vor căuta mulţumirea mai târziu. Vor continua schimbarea. Mârlanii, ipocriţii, profitorii, descurcăreţii, etc vor dipărea încet în hohotele noi generaţii. Mă bucur că sunt nemulţumit în continuare şi mă bucur că am prieteni nemulţumiţi. Încă mai avem speranţe.

Ţara între-bare

mai 16, 2009 • Promo, Se întâmplă la ei • Bilă

De ce au, de exemplu francezii, reţeaua de drumuri aşa de bine pusă la punct? Ca să înainteze nemţii mai repede sau pentru că s-au învăţat mine de când negustorii rămâneau cu căruţele împotmolite în hârtoape de li se împuţea brânza? Sau poate că e nevoie să se asfalteze în fiecare an, în prag de Turului Franţei? De ce ei au un motiv, iar noi nu? Oare pentru că, deşi suntem prevăzuţi bine-mersi cu picioare, noi încă mergem de-a buşilea?

Şi de unde, mă rog, precizia asta tipic nemţească. E furată cumva de la ceasul elveţian? Ori pur şi simplu neamţul s-a speriat atunci când l-a văzut pe italian muncind? Şi cum reuşesc nemţii să ajungă cu capul aşa limpede la muncă după ce tulbură berile toată noaptea? Şi aşa, în general, de ce la ei lucrurile funcţionează iar la noi nu? Unde greşim noi? De fapt, nu… Unde NU greşim noi?

De ce englezii tot re-inventează muzica de zeci de ani buni? Pentru că se plictisesc stând în casă de la atâta ploaie căzută din cer sau pentru că au stadioane unde îşi pot ţine concertele? Oare dacă ar fi prins şi la ei maneaua, cât de uşor le-ar fi fost apoi să promoveze acest nou gen muzical şi peste ocean? De ce ei scot muzicieni pe bandă iar noi încă mai visăm la şlagărele de altădată? Unde a greşit Mirabela şi unde a punctat decisiv Loredana în cariera muzicală post-decembristă?

Ce? De ce? Unde? De unde? Cât? Cum? Cum, necum, nu mai obosim să ne tot întrebăm: ăia cum pot, iar noi nu? Ideea este că reversul acestor întrebări, în esenţa lor constructive, se evidenţiază imediat ce se constată enorma diferenţa. Atunci, românul se resemnează instant. Pizda mă-sii! Cum să-i ajungi p-aştia din urmă. Ş’apoi, la ce atâta trudă… Ce bine ar fi dacă am avea o baghetă magică care să le rezolve pe toate.

Şi-acu’ stau să mă întreb: n-ar fi mai benefic ca până la următoarea incantaţie să purcedem şi să luăm lucrurile uşor, aşa cum credem noi că e mai bine!? Că vorba aia: la noi nu-i ca la ei, şi nici invers.

Las-o, bă, că merge-aşa!

mai 15, 2009 • Martor şi tartor, Promo • motzoc

muncitori De câte ori nu vi s-a întâmplat să daţi peste afirmaţia “Las-o, bă, că merge-aşa!”?

Ei bine, căutam prin Obor o cutie de plastic aplicabilă pe un perete astfel încât să pot acoperi nişte fire care, oricum, nu ar fi avut ce să caute acolo. Ajungând în Obor întreb ceva lume şi ajung la un nene, pesemne patronul SRL-ului respectiv, pe care îl întreb dacă are un astfel de panou (precum cele electrice) care să îmi poată masca cât mai rezonabil măţăraia de pe zid. Dânsul îmi arată câteva modele cu fereastră care, binenţeles, m-au nemulţumit din moment ce aveam în continuare vedere către măţăraie. Îi explic încă o dată omului ce aş dori. Replica dânsului a fost pe atât de neaşteptată pe cât era dintr-o altă lume pe care o credeam uitată: “Eeeee, o vreţi şi frumoasă şi devreme acasă!”. Am plecat.

Din păcate, aceasta este mentalitatea românească. De ce am face ceva util şi frumos, când putem foarte bine să ne rezumăm doar la util şi la frecat menta? Asta îmi aduce aminte de diferenţele dintre oraşele vest –europene şi cele româneşti. Într-adevăr, în oraşele noastre găsim cam tot ce ne este util în viaţa de zi cu zi. Însă rar găsim pe cineva care să fie măcar satisfăcut de estetica oraşului. Suntem adepţii lui “lasă că merge şi aşa”, ai lui “om vedea noi mai încolo”. Din păcate nu realizăm că nu facem decât să ne punem nouă înşine piedică. Efectul alegerii noastre, deşi întârziat, va apărea cu siguranţă. Preferăm să facem lucrurile pe jumătate sperând că va apărea cineva din urmă şi le va repara.

Însă nu acesta mi se pare cel mai rău lucru ci faptul că ne aşteptăm ca şi ceilalţi să se manifeste ca noi. Nu tolerăm un alt tip de comportament care, la urma urmei, poate creea noi valori de care se pot bucura toţi cei din jur. Cei care oferă ceva comunităţii sunt consideraţi fie proşti, fie că au un interes ascuns. Din păcate, acest lucru nu este departe de adevăr. Însă, cu siguranţă există şi persoane dezinteresate.

Ceea ce nu am făcut până acum şi vă propun să facem de acum încolo este să ne manifestăm dezaprobarea faţă de aceste rahaturi care ne bombardează zilnic. De ce să suportăm zicalele de doi lei şi înţelepciunile de mahala care transmit doar non-valori? De ce să suportăm mitocănia şi prostul – gust care ne sunt impuse cu tupeu. Haideţi să arătăm şi noi cum se vede viaţa prin ochii unuia care vede şi altceva şi care vrea lucrurile altfel. Vă spun, ei sunt cei obtuzi, limitaţi şi pentru care viaţa ascunde atâtea enigme. Am impresia uneori că bunul simţ de care dăm dovadă şi pe care nu-l impunem ca regulă începe să fie considerat prostie. Ei bine, poate ar fi bine să arătăm că existăm şi că ei ne deranjează. Oricare ar fi discuţia dintre noi şi ei, sunt sigur că putem argumenta mult mai coerent decât ei.

Românii, trendul şi maimuţele

mai 14, 2009 • Idei fertile, Jumătatea plină, Promo • motzoc

În România de astăzi, dacă nu asculţi manele, dacă nu îţi plac micii, berea la PET în exces, mizeria din faţa blocului, budele pline cu căcat şi miros de clor înseamnă că nu te integrezi. Dacă nu suporţi glumele de 2 lei de pe stradă, flegmele sonore, bădăranii care pipăie femeile în tramvai şi cei care se pişă pe garduri în văzul tuturor înseamnă că eşti cu nasul pe sus, că vrei prea multe de la cei de lângă tine.

Da, suntem puţini cei care ne revoltăm, care reacţionăm la ce se întâmplă în jur. Comunismul, după cum spunea Bilă în editorialul său, a lăsat urme adânci în mentalitatea românului, afectând curajul, bunul simţ şi dorinţa de mai bine. Suntem puţini cei care dorim să trăim decent, care dorim curăţenie, politeţe, siguranţă pe stradă. Tot puţini suntem cei care ne dorim mai mult şi care nu suntem fascinaţi de false valori.

Deşi poate părea fără speranţă o luptă inegală între “cei mulţi” şi “cei puţini” cred că putem privi lucrurile şi din altă perspectivă fără a risca să ne minţim. Cred că purtătoarele de cercei papagal şi burtoşii de neam prost, deşi mulţi pot fi uşor influenţaţi. Masele, în general, cu cât sunt mai omogene cu atât sunt mai uşor de manipulat. Comportamentul consumerist al concetăţenilor noştri este uşor manipulabil. Ca dovadă a acestui fapt avem tipologiile de consumator de mall, de hypermarket, de bere – mici – manele, de maşini bengoase, etc. Suntem o naţie căreia îi place să se dea mare, avem în sânge “show-off-ul”, briz-briz-urile sunt mai importante decât tencuiala casei care stă să cadă peste noi. Mâncăm pe pâine trendurile. Suntem cunoscători de brand-uri de milioane deşi mâncăm jumări pe pâine. Stăm în chirie într-o garsonieră din Berceni şi avem la scară Merţ nu ştiu de care. Ce îi face pe oameni să renunţe la confortul de zi cu zi în favoarea unei maşini cu 200 de cai putere? Ce îi face pe oameni să renunţe la confort pentru un telefon ultimul răcnet care oricum se va devaloriza în următoarele 6-12 luni?

Cred că oamenii, maimuţe sau nu, vor să fie altfel decât ceilalţi. Cred că oamenii vor să fie recunoscuţi, apreciaţi, vor să devină modele. Din păcate, marea majoritate nu sunt decât nişte maimuţe care imită ceea ce văd sau aud la ceilalţi, nefiind în stare să creeze, să inoveze sau să îmbunăteţească ceea ce primesc de la cei din jur. De aceea, în micul creier pe care îl deţin aceştia, diferenţa dintre ei şi ceilalţi poate fi făcută doar de cantitate. Eu am case mai multe şi mai mari, am mai multe femei şi mai frumoase, eu beau mai mult şi băuturi mai scumpe, merg în vacanţe mai lungi, mai scumpe, mai departe de ţară, am maşină mai mare, mai scumpă, recent apărută. Valoarea obiectelor nu mai este dată de utilitatea lor, de valoarea pe care o pot produce. În schimb valoarea este dată de cantitate, de renume şi mai ales de raritatea obiectului în aria în care trăieşte respectiva maimuţă.

Ei bine, repetând, suntem “puţini”. Suntem o raritate. Aceasta este partea plină a paharului realităţii româneşti. Avem un uriaş potenţial pentru a deveni un trend. Şi de ce nu? Cu siguranţă nu putem învăţa maimuţele principiile unei convieţuiri civilizate. De ce n-am folosi chiar acest comportament primitiv de imitare şi de acumulare a tot ceea ce este rar, nou, ieşit din comun. Trebuie să recunoaştem: sunt ieşite din comun bunul simţ, altruismul, politeţea, discreţia. De ce nu am face din acestea un brand. Haideţi să ne branduim. Haideţi să ne creem o imagine elitistă. Să fim noul trend românesc. Să rupem gura târgului, zic.

Vor dori să fie ca noi, se vor călca în picioare să ne privească, ne vor aplauda când vom pleca dimineaţa la muncă şi ne vor lăsa să stăm pe scaun în metrou. Imaginaţi-vă numai, vor opri manele de pe mobil pe stradă când vor trece pe lângă noi şi îşi vor întoarce ochii în jos, privindu-şi ruşinaţi şlapii.

Haideţi, măcar pentru ultima imagine, şi tot ar merita…

Viaţă în bloc

mai 13, 2009 • Frustrări din cartier, Promo • Bilă

Locuiesc cu chirie într-un bloc cu zece etaje. Sunt unul dintre aceia veniţi de la “ţară” să sufoce capitala. Îmi cunosc majoritatea vecinilor în măsura în care îmi cunosc şi zilnicii companioni de pe RATB şi METROREX: parcă ne ştim dintotdeauna dar ne ignorăm reciproc. În afară de dom’ administrator, oamenii de serviciu, vecinii de etaj cu care mai dau ocazional nas în nas şi alţi doi, trei vecini mai “prietenoşi”, nu prea mă bag în seamă cu nimeni. Chiar dacă în înghesuiala din lift e loc suficient pentru un “bună-ziua”, respectul exprimat în cuvinte se risipeşte imediat ce uşile cutiei paralelipipedice se deschid. Viaţa la bloc s-a schimbat mult după ’89 în Bucureşti. Apar regulat feţe noi şi dispar subit feţe familiare, iar în general oamenii nu mai sunt aşa preocupaţi de cine le este vecin. Istorioara de mai jos scoate în evidenţă exact contrariul.

Cu câteva luni în urmă am fost distras din letargia de sâmbătă seara de o serie de sunete stridente ale soneriei care îşi intrase serios în rol. Nu aşteptam pe nimeni, administratorul nu prea are fetişuri d-astea de weekend, Boboteaza trecuse, Paştele era încă departe, deci popa n-avea cum să fie. Şi totuşi, cin-să fie? Când m-am uitat pe vizor, luneta acestuia mi-a desluşit în ochiul drept o siluetă masculină. Am descuiat şi am ieşit discret. Până să apuc să pun vreo întrebare individul necunoscut cu ochelari pe nas şi mapă la subraţ, acesta m-a abordat regulamentar printr-o frază rostită maşinal: Sunt Pisică de la apartamentul 13, noul şef de scară, bla, bla, bla, bla… După primele cuvinte rostite, primul impuls a fost să-l întrerup şi să-i spun: Sunteţi Pisică, staţi puţin că aţi greşit interlocutorul…. Mitzule, ce-ai mai făcut mă nenorocitule? Ia vino încoa’ că te caută un domn! Dar nu, n-ar fi fost frumos din moment ce motanul meu s-a lăsat de prostii iar eu nu cunoşteam adevăratul scop al vizitei respectivului domn. Bun, am zis atunci, şi cu ce vă pot ajuta? Iar Cat-Man repetă: Pisică sunt, de la apartamentul 13, noul şef de scară, am nevoie de datele tale din buletin. Eşti chiriaş aici, nu? În momentul ăla am simţit cum un val de căldură mă trece din jos în sus, cu retur, răstimp în care piticii au început să mi se înghesuie pe creier, unul câte unul. Puţine lucruri mă scot din sărite, ori abordările „securistice” sunt în topul “preferinţelor” mele.

Am apucat să catapultez printre dinţi un tăios: da’ la ce vă trebuie? Asta până să-mi vină toţi piticii. Şi imediat omul a început să îmi explice că aşa e procedura, că el stă în blocul ăla de treizeci de ani, că ÎNAINTE era o ordine, că se ştia exact cine, cum stă, că ACUM lucrurile nu mai funcţionează cum trebuie, că eu trebuie să-l respect pe el că el are copii de vârsta mea, că eu puteam să-i fiu copil, că dacă e nevoie o să vină şi poliţia şi tot aşa.

Cu nodul în gât şi miile de injurii, ca să nu zic pule, pe vârful limbii, mă străduiam să-mi păstrez răspunsurile la limita decenţei, repetându-i pe un ton mai mult decât iritat: Omule, nu te cunosc, nu-ţi dau nimic. Ce nu-nţelegi? Şi termină cu ameninţările asta că nu mă intimidezi!

A nu se înţelege că am ceva împotriva respectării obligaţiilor ce trebuie să le aibă un locatar model. Ceea ce m-a iritat la culme a fost modul de abordare.

Într-un final a cedat, nu înainte de a încerca a mă face conştient, pe un ton ameninţător, de gravitatea refuzului meu. După ce a plecat nici că l-am mai văzut prin bloc. Habar n-am cine este şi nici nu mă interesează. Şi cu siguranţă nu a fost un personaj fictiv pentru că altfel, Max, prietenul meu imaginar, cu siguranţă mi-ar fi atras atenţia.

Acuma lăsând gluma la o parte, cred că nu e bloc mai vechi de ’89 să nu îşi aibă “securiştii” lui. Odată cu trecerea timpului, unii dintre ei s-au mutat la “ţară”, alţii s-au mutat pe lumea cealaltă, dar au rămas suficienţi bântuind scările blocurilor cu aura epocii de aur în jurul capului. Că au fost băieţi cu ochi albaştri cu acte în regulă sau doar simpatizanţi activi ai fostului regim n-am de unde să ştiu, şi contează mai puţin acum. În schimb mă cuprind toate spumele când ştiu că printre noi trăiesc bestii care au năruit destine, cultivând frica şi teroarea şi, culmea tupeului, mai au nesimţirea să facă uz de aceleaşi metode şi astăzi cu aceeaşi nonşalanţă ca acum douăzeci de ani.

Dacă e vorba să se ia o atitudine împotriva acestor reziduuri sociale, cred că cea mai bună soluţie ar fi contracararea frontală a discursului lor folosind aceleaşi metode de intimidare. Poate aşa vor conştientiza că în spatele lor nu mai e decât zidul, nu şi întreaga structură miliţienească.

‘ţi-ai dracu’ de securişti!

Autogol în sportul românesc….

mai 12, 2009 • Educaţie fizică, Promo • sacalu

M-am ales în aceasta săptămână cu rubrica sportivă şi ar trebui să tratez ( după cum cred că aţi remarcat îcepând de luni) tema “Atitudinea Cioburi” faţă de…sport în cazul meu.

Să incepem aşadar prin a spune că nu sunt un mare fan al niciunui sport şi nu urmaresc echipa naţională ( oricare ar fi ea ) de fiecare dată cănd se desfăşoara o competiţie. Îmi este greu în schimb să nu remarc eforturile care se fac împotriva dezvoltării acestei “necesităţi”, căci din acest punct de vedere trebuie privit orice sport, ca necesitate. Ne lăudam cu performanţe de mult timp apuse şi cu oameni care au însemnat ceva pentru sportul românesc acum mult timp. Facem reclame cu Hagi, Nadia şi Nastase, îi bagam la înaintare de câte ori putem şi ne mai şi mândrim cu asta. Mulţi alţi sportivi de performanţă ajung de pe o zi pe alta ”vedete de televiziune” pentru rating-ul bazaţilor din mass-media. Nu ştim sa cultivam spiritul sportiv şi nici să-l promovam Ne mulţumim cu locul 3, 4 sau 5 cam peste tot şi îcepem să ne plângem ulterior şi să dăm vina unii pe alţii, să pasăm responsabilităţi, pentru că la asta ne pricepem cel mai bine.

Nu mai există o cultura a sportului. Oricine susţine contrariul ar trebui să argumenteze, cu fapte. Sunt prea puţine iniţiative şi vin din partea celor, la rîndul lor, puţini, care ştiu că sportul nu înseamnă numai sănatate ci şi disciplină, conduită morală, formare de caracter şi modelarea spiritului către corectitudine, către fairplay.

De fairplay ar trebui să dea dovadă cei care ţin în mână destinele sportului românesc, faţă de noi, de spectatori, cei care stăm in tribună de prea mult timp, fără să aplaudăm pe nimeni. Nu mai avem motive…

De la corupţia din fotbal se va ajunge poate să se descopere ca exista corupţie in toate disciplinele sportive. Spiritul de competiţie lasă locul urii între aceleaşi nume an de an (Steaua, Dinamo, Rapid..) ceea ce denotă lipsa totală de implicare în largirea numărului de baze sportive, în căutarea de mici şi noi talente care într-un final ar putea să schimbe situaţia actuală.

Nu neg latura materială a problemei, investiţia dar aşa cum sportul face bani la fel ar trebui sa se şi “facă” bani pentru sport. Nu cred că nu avem resurse, cred că nu avem voinţă…şi asta e o problemă de atitudine.

un bazin murit speranţă

Hai să protestăm ca fraţii

mai 11, 2009 • Politica e un pornostar, Promo • robert

protest

Băieţii de dincolo de Nădlac ameninţă că o să primim fonduri europene prin cavitatea bucală, în condiţiile în care justiţia din România nu există nici măcar scriptic. Lucru care ar fi trebuit să se întâmple mai demult, având în vedere mocirla din lumea politică neaoşă. Într-un fel m-am bucurat la auzul acestui mesaj, interjecţii ritmice, similare cu limbajul ciocănitorilor, ieşindu-mi pe guriţă.

Nu acelaşi sentiment l-a încercat pe domnul Geoană, preşedinte de Senat şi susţinător de încredere al modificării cursului monetar, şi nu mă refer la cursul de schimb valutar, ci la cursul pe care ar trebui să-l ia în mod normal bănuţii europeni. Declaraţia dedicată maselor, respectiv că nu este normal să fim trataţi în acest hal de colegii europeni şi că se va ocupa în mod exemplar ca instituţia pe care o conduce să asigure bazele unei justiţii corecte, sunt la fel de veridice precum apa de ploaie din butoaiele de sub streaşină. Evident, campania electorală tocmai a pornit la drum şi orice veste proastă echivalează cu modificarea matricii alegătorilor.

Sunt enervat pentru că, spre deosebire de actorii vulcanizaţi ce-şi joacă piesa infectă pe scena politică din România, colegii europeni din Germania, de exemplu, îşi pun oarece întrebări înainte de a arunca banii contribuabilului de rând. Şi mă enervez şi mai tare când îl aud pe domnul Geoană cum se răţoie la Bruxelles şi le cere socoteală pentru tupeul de a ne opri caşcavalul. Păi, cred şi eu, pe timp de criză, ce să pape şi gura lui şi a acoliţilor?

Protestez contra infatuării şi parşivismului din Parlament. Contra măgăriilor şi bătăliilor pe ciolan din Guvern. Îmi doresc un popor integru, exigent şi cu respect faţă de sine. Un popor care să iasă în stradă la orice urmă de bătaie de joc la adresa sa şi nu la lăturile oferite gratis de politicieni. Cumva, trebuie făcut ceva…

Jumătatea plină a nepăsării

mai 6, 2009 • Frustrări din cartier, Jumătatea plină, Promo • motzoc

fea_3rd_smoke Astăzi am sarcină de redacţie să observ partea plină a paharului din viaţa socială românească. Efort intelectual care poate fi susţinut cu greu în România. Din păcate nu pot spune că îmi mai pasă prea mult de ce se întâmplă în jurul meu. De aceea nu pot spune că văd jumătatea goală şi, prin comparaţie, nici pe cea plină a paharului. Dacă nu mă pot raporta la social, poate voi reuşi măcar să mă raportez la sine.

Cred că toţi trecem prin astfel de perioade de nepăsare totală. În Vamă stăteam în curul gol la soare într-o beţie perpetuă. Lenea introspectivă era omniprezentă, chiar şi în pasul târşâit către dozatoarele de bere. Nepăsare se cheamă şi statul la stop cu privirea aiurea, auzind undeva departe nişte claxoane şi vociferări fără sens. Tot nepăsare totală înseamnă fumul verde şi sprintul vieţii pe lângă tine. Nepăsarea rulez sau e true. Mă rog … nu cunosc trendurile. Înţelegeţi voi …

Durerea asta de bască, dacă nu este autoimpusă, este ambrozie dumnezeiască. Zău aşa. Te faci mic acolo în tine şi viaţa nu mai intră în coliziune cu tine. Stai pitit şi vezi tot ce se petrece în jur. Dar totul este undeva departe. Este un film. Dacă este unul prost sau bun nu are nici o importanţă. Oricum totul se stinge imediat din lipsă de interes. Totul, înafară de nepăsare, este fără sens. Singurul scop nedeclarat şi nesesizat este nepăsarea.

Nu obosiţi să vă prefaceţi că vă pasă? Mă jur că mă prefac, 70-80% din acţiunile mele fiind prefăcute. Nu îmi pasă de copiii orfani, de războaiele din Africa, Asia sau de violenţa în familie. Nu îmi pasă de foametea / sărăcia globală. Mă lasă rece corectitudinea politică, evreii, gay-ii, ţiganii, holocaustul, 9/11, toate celelalte prostii cu implicaţii politice şi sociale. După cum spuneam, nepăsarea este puternic interiorizată. Exteriorul este neglijabil.

Socialul este un stimul constant, care devine enervant în persistenţa sa. Nu mă regăsesc în el. Unde dracu sunt eu? Doar nu sunt acolo, ci mai degrabă aici. De aceea astăzi am stat la o şuetă cu mine însumi. Prostii, bagatele, tot felul de nimicuri am discutat. A fost bine. De-aia şi zic, nepăsarea este jumătatea plină a paharului.

E aşa ceva în aer, care te face să ţi se fâlfâie. Când mă prefac că nu îmi pasă fie adopt o faţă tâmpă fie una academică – depinde de conlocutor. Mă uit acum în oglindă şi constat că am o faţă autentic nepăsătoare. Adică cum, m-aş întreba. Păi privirea aia de se uită prin tine, dar care nu te citeşte, ci doar aşa – zboară de colo – colo. Parcă transpare şi senzaţia asta de ecou interior. Adică senzaţia aia când cineva îţi spune “Ai terminat raportul ăla?” şi tu nici nu poţi să înţelegi ce spune darămite să răspunzi. Tot ce îţi răsună în cap e “Ai terminat raportul ăla? … Ai terminat rapor.. ? … Ai termin .. ? … Ai… ?”. Dar cuvintele nu se leagă, nu pot fi asociate nici unui concept logic. Tot ce poţi răspunde la finalul ecoului e ceva de genul “Îîîîî?”. Şi asta anemic şi fără suflu.

Sau altă descriere a nepăsării. Imaginaţi-vă cum v-aţi simţi după vizionarea consecutivă a tuturor congreselor lui Ceauşescu. Privirea tâmpă şi băluţa din colţul gurii definesc nepăsarea. Dar revin, exteriorul sau aparenţa sunt neimportante. Stai în tine, acolo, pe scăunelul de la coada de lapte şi freci mentosanul. Nu te interesează aparenţele, părerile altora. Ţi-e cald şi bine – cam ca la origini.

Ce ne pasă…