Primatele, parcarea şi neuronii distruşi

   gibon

   O cititoare nervoasă din cale afară ne-a trimis la redacţie filmul unei păţanii cotidiene, prea banală pentru a fi băgată în seamă. Dar pentru că şi noi suntem cu nervii la pământ iar existenţa noastră este involuntar legată de cotidian şi banalitate, ne-am hotărât să expunem cele povestite de domnişoară, în speranţa că reuşim salvarea câtorva neuroni ai dânsei. Nu cităm nimic, forma fiind a autorului. Fondul, în schimb, este real şi pe bune.

   Aşadar, într-o frumoasă după-amiază de primăvară, pe final de post al Paştelui, duduia cu pricina se decise brusc să viziteze pe cineva în Drumul Taberei. Odată ajunsă la obiectiv, următorul pas a fost parcarea autoturismului proprietate personală. Unde anume? Pe spaţiul public, normal. Public, adică public. Nu îngrădit, nu plătit de vreun gibon, nu adjudecat (cel puţin în teorie) de nimeni. Pac, pac, vorba altui gibon (cerem scuze organismelor de protecţie a animalelor pentru această analogie), sus maşina pe trotuar şi dus la bun sfârşit vizita. La revenirea pe spaţiul neîngrădit menţionat mai devreme începu desfăşurarea acţiunii. Un nene, genul de sectorist după vorbă, după port, tocmai îşi lăsase amprentele pe ştergătoarele autoturismului domnişoarei, îndreptându-le falnic către cer. Gest total deplasat, din moment ce în această poziţie ştergătoarele nu vor curăţa niciodată parbrizul maşinii. Ca atare, starea de nervozitate apăru de urgenţă în scenă, bucuroasă că are de mâncat nişte neuroni tineri. Schimbul de replici ivit între cititoarea noastră şi domnul de mai devreme nu are rost a fi prezentat, cert este că urmarea a fost apelarea Poliţiei Comunitare. De către duduie, evident.

   Pentru că Drumul Taberei este în Bucureşti iar Bucureşti este în România, este lesne de înţeles promptitudinea şi respectul faţă de cetăţeanul plătitor de servicii comunitare manifestate de capetele-goale-purtătoare-de-caschete-contra-soarelui. În speţă, doi poliţişti comunitari, veniţi ca urmare a solicitării cetăţenei agresate verbal (şi cât pe ce şi fizic) de către masculul trecut de a treia tinereţe (după aspect), netrecut de grădiniţă (după capacităţile intelectuale) şi singur pus stăpân pe bucata de trotuar unde domnişoara îşi parcase maşina. Fără a bate câmpii degeaba, firul istorisirii este bubuit de un scurt-circuit în momentul în care unul din cei doi tablagii găsi soluţia: ”Domnişoară, haideţi să evităm situaţia tensionată, nu mai parcaţi aici..Nu vedeţi că domnul îşi ţine aici maşina mai tot timpul?”. Încercând din răsputeri să-şi înfrângă reacţiile unui criminal în serie, replica reclamantei rămase oarecum în eter: „Domnule, acesta este un spaţiu public. Dumneavoastră vă auziţi când vorbiţi? Nimeni de pe acest trotuar, în speranţa că legal avem voie să parcăm aici, nimeni nu are dreptul de a revendica vreun centimetru pătrat! Primul venit, primul servit, nu?”.

   Întrucât discuţia a scos la iveală şi alte personaje sosite în ajutorul domnului îndrăgostit de ştergătoare, respectiv soţie şi nepoată, dar şi pentru că trecutul celor patruzeci de ani lucraţi în armată, declaraţi de sus-numit, reflectă în totalitate inflexibilitatea şi gradul de înţelegere a anumitor chestiuni de ordin civilizat pentru nenea „proprietar” de trotuar, preferăm să nu o mai lungim ci să prezentăm sub forma unor linii scurte alte aspecte interesante ale povestirii. Ce am reţinut, aşadar: domnii poliţişti încercau să o convingă pe domnişoară să nu mai parcheze acolo pentru că, oricum, ea nu era din zonă şi astfel ar fi evitat discuţii fără rost (deşi, repetăm, spaţiul era public). De asemenea, a urmat reproşul că solicitarea de intervenţie a fost fără fond, din moment ce agresiunea fizică nu a existat, ca atare nu va fi niciun proces verbal. Nu mai conta faptul că a fost agresat un bun proprietate personală şi că datoria celor doi poliţişti era de a preveni şi acest gen de lucruri. Şi că era nevoie de câteva vînătăi ca totul să fie în regulă. Lehamitea şi izul de alcool al miliţienilor erau prezente prin definiţie.

   Domnişoara nu s-a lăsat învinsă de sistem. A mers la Inspectoratul de Poliţie pentru a depune o reclamaţie împotriva celor doi bugetari. Replica domnişoarei de la ghişeu este demnă de filmele balcanice: „Doriţi să mergeţi în instanţă?…Dacă nu doriţi să mergeţi în instanţă atunci nu are rost să faceţi plângere.”. Orice alte cuvinte sunt de prisos.

   În timp ce ne pregăteam să dăm pe ţeavă textul de mai sus, primim deodată o scrisorică de la prietenul domnişoarei, martor şi dumnealui la păţania descrisă mai înainte. Pentru că ne pregăteam să închidem redacţia, având deja rezervată masă la o cârciumă (şi nu puteam amâna, nu?), am decis să prezentăm textul în forma brută. Aşadar, minunaţi-vă:

 

   „Sosesc, în schimb, ajutoare pentru partea vătămată, prietenul ei, coproprietar al maşinii şi rezindent în acea zonă de <<bon ton>>. Tipu’ e nervos, are treabă la birou, are multe pe cap, numai de imbecili care nu-i lasă gagica-n pace nu are chef , dar ce să facă… Întreabă pe un ton răstit perechea de dinozauri ce au cu nevasta, cu maşina şi, în general, cu viaţa lui de om. Bătrânul cimpanzeu nu recunoaşte că i-a agresat cel puţin gagica şi că domnişoara a parcat pe locul lui. Trecut prin încă 4-5 experienţe similare, prietenul vede roşu în faţa ochilor şi începe să le explice pe un ton urlând, pe înţelesul celor patru primate (să nu uităm de cei doi poliţişti)  sensul cuvintelor „domeniu public”, adică şi dacă vii cu crucişătorul intergalactic direct de pe Alfa Centauri ai voie sa andochezi acolo, nimeni nu e proprietar sau chiriaş pe domeniul public, indiferent că stă în zonă de 500 de ani. Un poliţai dă din cap umil şi uşor speriat, dându-i dreptate după care o taie repejor în maşină, unde deja era aşteptat de celălat organ. Multumiti fiind că a apărut altineva să rezolve conflictul, se retrag în glorie.

   Femela gibonului decrepit, o babă cu părul vâlvoi şi priviri rătăcite, pare a intra uşor în panică şi încearcă să fie mai împăciuitoare. Dând dovadă de nişte preocupări academice, umbla cu un teanc de fotografii ale maşinilor din zonă, fiecare cu un bileţel cu notiţe. Îi spune tânărului că ea poate aranja ceva cu locurile de parcare şi dacă scapă de o anumită rablă de acolo îi dă lui locul, de parcă ea era fericita posesoare. Bătrânul cimpanzeu nu se lasă uşor, bolmojeşte de ceva, o adunătură de proprietari care au hotărât anumite chestii, în fine, ceva greu de reţinut. Nu pune botul la logica elementară a tinerilor care-i explică pentru a mia oară că nu el este proprietar, argumentele astea nu ţin la tataie. Unicul neuron atrofiat îl îndeamnă să-l pună cu botu’ pe labe pe tânăr, întrebându-l dacă a făcut armata, argument suprem de bărbăţie şi vitejie în mintea „rumunului” retard. Tânărul  îi raspunde nonşalant că nu iar Moş Asfalt concluzionează: „ Nici nu meriţi să discut cu dumneata”. El a făcut 40 de ani de armată. Se vede. Pare-se că acel unic neuron pe care cei doi bătrâni „caveman”, aduşi de soartă, de comnunişti sau de mai ştiu eu cine, din fundul ţării în cartierul dormitor, este pe cale să facă implozie. Suprasolicitat, Tataie Carieră Militară, Comandant Suprem al Loganului, Contraamiral al Trotuarului din Faţa Blocului începe să interpeleze trecători pe stradă, surescitat, ţipând în gura mare că d-aia a ajuns ţara de râpă, din cauza unor tineri ca ăsta, cu cercei, că trebuie organizare, că nu se mai poate cu tineretul ăsta, etc.

   Lăsând elucubraţiile retardice la o parte, Moş beşleagă ar trebui să ştie că ţara a ajuns de râpă din cauza unor organisme unicelulare ca el, complet inutili societăţii, parazit într-o armată de securişti timp de patruzeci de ani, cu o pensie frumoasă plătită şi de tinerii cu cercei, care muncesc cât şapte să ţină în spate specia asta decrepită care a votat pentru „stabilitate”, l-a votat pe Iliescu cinşpe’ mandate. Reperele pe care le are vis-a-vis de cât ţi-e plapuma, de bun simţ, de propretate poate se aplică în pădurea din care a ieşit, în niciun caz în societatea unei urbe. Totodată, tinerii ăştia obraznici muncesc ca să plătească şi „organele” – Poliţia Comunitară – o adunătură de trântori analfabeţi, căcăcioşi şi complet incompetenţi, în pofida sloganului „ Siguranţă şi Încredere”. A cui siguranţă şi a cui încredere, mă întreb. Că a unei domnişoare pe stradă, ziua în amiaza mare, în niciun caz.

   Din păcate nu este nici primul, nici ultimul caz. Cartierele dormitor, neadaptarea la spaţiul şi societatea urbană a populaţiei bipede silvico-speologico-rurale care a început de peste juma’ de secol să invadeze oraşul duce adesea la astfel de conflicte între cele doua specii, omul şi veriga lipsă dintre cromagnon şi neanderthalian. Din păcate se înmulţesc prin pui vii, sunt prolifici şi se adaptează repede noilor condiţii, reuşind să se impună speciei autohtone. Soluţii de deparazitare? Sincer, nu ştiu…Poliţia Comunitară nu va face nimic. Probabil, la următoarea fază, îi sparg faţa, îi dau foc la maşină iar pe babă o târâi de păr înapoi în peşteră, de unde a venit. Dacă tot ne întoarcem la origini…”.

  

Vă rugăm, nu faceţi asta acasă!

Mulţumim lui Bogdan Alexandrescu pentru participare J

 

Viața bate filmul

În cinstea lui Mihail, un om amărât întâlnit întâmplător într-un parc, o persoană cultă, extraordinară, a cărei viaţă a fost o continuă suferinţă .
„Lumea mă strigă în multe feluri … cele mai multe jignitoare, însă nu mă mai deranjează,  m-am obişnuit. Le răspund politicos căci de ei depinde încă o zi din viaţa mea pe acest pământ .
Numele meu real este Mihail , un paradox acum: un nume de sfânt silit a fi purtat de o persoană bolnavă şi jerpelită.
Da, sunt un om al străzii .
Am 54 de ani, mulţi ani buni şi plini de satisfacţii în general, încerc să nu mă gândesc la situaţia mea şi prin ce am trecut, pentru o persoană aflată în situaţia mea contează foarte mult speranţa că ceva se va schimbă pe viitor.
Mama mi-am văzut-o doar la naştere, însă îmi este imposibil să-mi amintesc măcar vreo trăsătură a feţei ei. M-a părăsit când aveam 4 zile de când îmi dăduse viaţă. A fugit, eram o responsabilitate prea mare pentru ea la aceea vreme, din câte ştiu avea 18 ani în acel moment.
Am crescut într-un orfelinat într-un orăşel de munte, alături de mulţi alţi copii ce  împărtăşeau aceeasi soartă. Au fost vremuri grele, însă m-au făcut puternic şi cel mai important mi-au clădit dorinţa de a ajunge cineva în viaţă.
Am început să cânt la o chitară primită de ziua mea de la o familie înstărită din oraş. Eram un copil modest, însă cu un suflet mare. Lumea  mă cunoştea şi mă ajuta cum putea. Am terminat şcoala generală, liceul tot în oraş, însă la 18 ani a fost vremea să părăsesc orfelinatul, familia de fapt , o familie cu peste 120 de copii.
În perioada liceului  am avut şi o formaţie, eram liderul ei, compuneam piese pe care ulterior le cântam alături de 3 prieteni la căminul cultural. Era prima dovadă că am reuşit să răzbat. Mă simţeam important .
Am urmat  Facultatea de Drept din Braşov, am fost al 2-lea intrat. După ce am terminat , neavând nici un sprijin şi provenind de la orfelinat, am ajuns să lucrez într-un combinat chimic.
Am cunoscut o fată, m-am îndrăgostit , ne-am căsătorit . Am cumpărat un conac boieresc, curte, livadă mare aşa cum doream dintotdeauna.Totul mergea bine. Anii au trecut fără să-mi dau seama, copiii nu am căci soţia…
În anul 2000 totul s-a schimbat: soţia s-a imbolnavit, a fost depistată cu cancer esofagian, majoritatea banilor ni s-au dus pe tratamente, bioenergeticieni, am încercat totul, însă nu am reuşit nimic.
S-a stins din viaţă. Greu, foarte greu, chiar şi pentru mine .
Lipsit de speranţă, a mai venit o furtună, casa a fost retrocedată, nu am mai avut nici puterea, nici banii să mă lupt. Am pierdut-o relativ repede. Am ajuns pe străzi inevitabil, nedorind nimeni să-mi ofere măcar un colţ de perete. Am hoinărit peste tot. M-am stabilit aici în Bucureşti dacă se poate spune aşa (râde).
Am îndurat multe, dar parcă anul asta este cel mai greu nu ştiu de ce. Poate mi-a ajuns şi mie. Însă mă voi lupta până la ultima suflare. Dacă este totuşi să nu reusesc sper măcar să adorm într-o seară de sărbătoare, pe o străduţă plină de luminiţe şi de oameni voioşi ce cântă colinde .
Poate aşa mi-o pot aminti pe mama.”
Am mai încercat în dese rânduri să-l revăd, însă nu a mai fost de găsit. Din păcate în România sunt mulţi în situaţia lui, nimeni nu mişcă un deget. Vreau să cred că şi-a găsit sfârşitul aşa cum şi l-a dorit, plecând într-un loc mai cald unde nu mai este nevoit se umilească pentru o bucată de pâine.

Eliberarea unui Becali

Cum bine se ştie deja, la sfârşitul săptămânii trecute Gigi Becali a fost eliberat sub control judiciar. Un lucru bun dacă e să ţinem seama că de Paşte omul şi-a ciocnit creştineşte ouăle în familie.

Se pare, după cum a reieşit şi din declaraţiile sale date imediat ce a fost pus în libertate şi asaltat de zecile de reporteri înfometaţi de senzaţional, că în timpul şederii după gratii, Becali a continuat să primească sistematic semnale de la Domnul. Domnul nostru cel de toate zilele, Domnul nostru cel cu majoritatea voturilor… nu se ştie. Cert este că plasarea sa în rândul celor liberi în Vinerea Mare a desprimăvărat în capul berbecului rătăcit, George Becali, o componentă mistică extrem de pronunţată.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Să ne închipuim ce s-ar fi întâmplat dacă Tribunalul Bucureşti ar fi respins vineri recursul cu privire la punerea în libertate a lui Gigi Becali, revenind asupra acestei decizii o zi mai târziu şi aprobând in extremis eliberarea acestuia pentru sâmbătă seara? Ce sentiment ar fi încercat oierul Gheorghe dacă ar fi păşit pragul celulei de detenţie, întru eliberare, îndată ce prima zi de Paşte şi-ar fi intrat în drepturi? N-ar fi fost, vorba lu’ Badea, “Dumnezeu”!?

Revenind cu picioarele pe pământ sau, mai bine spus, revenind cu picioarele în mocirla din Pipera, ar trebui menţionat totuşi că scenariul de mai sus nu este decât o altă răutate dusă la extrem, mai ales că protagonistul însuşi a dezminţit zvonurile conform cărora s-ar fi erijat într-o altă instanţă a lui Iisus.

Până la urmă, râdem, glumim… dar nu ştiu de ce am eu impresia că războinicul are deja un nou Dumnezeu. ‘trăiţi! Ordonaţi!

Sursă poză: www.mediafax.ro

Trecut a fost, prezent se uită

 

   De-a lungul istoriei, așa cum ne spun manualele și documentele mărturie în timp, românii și-au dorit la un moment dat unirea sub un singur simbol. Indiferent de mișcările politice, istorice sau sociale, este cert faptul că, cel puțin în ultimul secol, dorința de abordare a unui singur drapel în toate provinciile majoritar populate de români a fost una sinceră și izvorâtă din suflet. Exista pe atunci patriotismul pur, afișat cu mândrie și dus până în mijlocul războaielor. Au existat eroi cu adevărat, a existat și recunoștința față de sacrificiul suprem al acestora. Valorile erau prețuite altfel, imaginea lor era alta. Spiritul care ține un popor legat și îl îndrumă către progres este mânat tocmai de crezul în valorile proprii.

   România se află astăzi într-un impas ideologic și nu numai. Se află la o răscruce de drumuri, niciunul pavat cu soare. Ruptura de trecut este din ce în ce mai acută. Din păcate, îngropăm și trecutul glorios, împreună cu personajele care au pus umărul la construcția acestuia. Anii crânceni ai comunismului au rescris sistemul de valori al nației iar cei douăzeci de ani de prost-înțeleasa libertate au fărâmat orice bulgăre de respect pentru eroii din trecut. Ceea ce nu ne miră, urmărind personajele din jur. Trist este faptul că fenomenul se acutizează și nu de multe ori îmi pun întrebarea dacă efortul de reîntregire a granițelor a meritat, indiferent de contextul timpurilor trecute. Iar generațiile care vin se vor raporta doar la clovnii prezentului, cei care își asumă rolul de protectori de neam.

   Zilele trecute am (re)descoperit câteva omagii aduse sufletelor jertfite pentru un țel nobil. Urmele vremii, cu bune și cu rele, sunt impregnate de către ploi și vânturi. Vom avea o șansă în momentul în care oricare dintre români va vărsa o lacrimă privindu-le. Personal, nu cred că acest lucru se va mai întâmpla.

Devoraţi, devoraţi, devoraţi!

devorati-devorati-devorati    Gata, s-a terminat perioada de acalmie, a reînceput agitaţia din centrele comerciale. Unii îi spun febra cumpărăturilor ca şi cum, brusc, au rămas fără nicio sursă de hrană iar acum sunt în criză de timp sau orice altceva pentru a-şi umple frigiderele. Magazinele sunt înţesate de figuri disperate în a prinde un cărucior gol, un loc de parcare, o ofertă senzaţională, o cumpărătură de ultim moment şi inutilă. După un post îndelung şi la modă, se pare, a venit momentul să reintroducem în circuitul natural mieii, ouăle, cozonacii, raţele, verzele, salatele, vinurile, peturile, pungile, majoritatea sub formă de căcat excesiv. Şi nu vă îngrijoraţi, mâncaţi cât puteţi, bubuiţi-vă pielea, înroşiţi-vă ficatul, există remedii! La TV, perioada este propice pentru reclame la medicamente digestive, mesajele acestora fiind în ton cu pofta grobiană de mâncare a poporului. Studiourile tv se vor muta în secţiile de urgenţă ale spitalelor, organizând concursuri de vomitat, indigestie şi alte bombe culinare. La plăcinte, înainte!

Lăcusta este una dintre cele mai lacome insecte, devorând zilnic o cantitate de hrană egală cu greutatea sa. Lăcusta vânează în timpul nopţii greierii care dorm. Printre lăcuste există unele specii care se autodevoră. Insensibile la durere, ele încep prin a-şi mânca picioarele din faţă, apoi partea posterioară a corpului. Acest lucru nu-l fac din lipsă de hrană.
Lăcustele călătoare, duse de vânturile dominante, pot zbura fără întrerupere 2000 km, cu o viteză de 40 km/h, ceea ce le oferă o suprafaţă de devastare considerabilă. Nicio altă insectă nu este atât de rezistentă.”

Bucharest Lock Arena

Ştire electrizantă! Circuitul AC/DC nu mai trece prin România! Cum era şi de aşteptat, Bucharest Rock Arena, cel mai mare eveniment rock din România ce ar fi trebuit să aibă loc la finele lunii mai şi să găzduiască concertul cu pricina, iese şi el din schemă.
Se pare că firma de apartament care s-a angajat în aducerea australienilor în cadrul festivalului nu a intenţionat decât să se branşeze la o sursă de alimentare a conturilor bancare, iar după încărcarea bateriilor să iasă din montaj. Să mai zică cineva că nu se pot face bani frumoşi de pe urma muzicii…
Pentru a se revanşa, co-organizatorii au promis că până la sfârşitul anului curent vor aduce să concerteze pe stadionul Lia Manoloiu din capitală, alte nume grele ale rockului precum Led Zeppelin, Black Sabbath, Pink Floyd şi, de ce nu, Elvis Presley.

Irealitatea cotidiană

    Aseară, pe Realitatea TV, am urmărit o ştire de excepţie, cu ghilimelele de rigoare. Un nene din Arad, supărat pe faptul că a primit un bonus de 30 mc de apă la întreţinere, s-a hotărât să plătească suma aferentă facturii în mărunţiş de 10 şi 50 de bani. Câteva întrebări mi-au ţâşnit brusc din creierul pregătit de culcare. De ce crede omul că plătind astfel va trage o palmă peste obrazul sistemului? În fond, el a plătit suma de pe factura încărcată abuziv, nu? Apoi, cum a ajuns televiziunea acolo, făcând caz naţional din necazul omului? Au intrat evenimentele importante în vacanţă şi trebuia umplută grila cu ceva? O fi singurul caz de acest gen din România şi au vrut reporterii exclusivitate? O fi vreun departament special care urmăreşte abuzurile făcute de administratori (sau cine le-o face) şi le prezintă instant? Punctele de rating au început să fie invers proporţionale cu banalitatea subiectelor?
   Nu contest faptul că omul, poate, chair trăieşte o dramă a lui. Este aberant, însă, ca formatorii de opinie să facă din ţânţar armăsar în loc să-şi construiască o imagine de seriozitate. Până la urmă, ce semeni, aia culegi…

Cum a ajuns românul neam de traistă

Ministrul Turismului, Elena Udrea, şi-a lansat ieri în cadrul unei emisiuni televizate colecţia de traiste bucovinene.
Cum distinsa doamnă are deja un istoric în înnodarea ochiurilor (vezi ori emisiunea de la Realitatea TV, ori decolteurile la super-ofertă, expuse sub bărbie, ale aceleiaşi dudui), nu m-ar mira ca traistele să fi fost confecţionate manual, la andrea – după formula: una pe faţă, două peste dos, de către cele două mânuşiţe ale domniţei, însele.
Dar dacă dumneaei a fost sau nu cea care a asudat tricotând la aceste desagi bucovinene este mai puţin important. Ce e mai interesant este faptul că activitatea întreprinsă de Elena Udrea în fruntea Ministerului Turismului devine din ce în ce mai mult cusută cu aţă albă. Cro-chet!

Viitorul creşte bine

    Aseară am fost martorul unui fenomen ciudat. Eram între Piaţa Unirii şi Casa Poporului şi m-am întâlnit cu viitorul. Sub diferite forme şi culori, acesta trecea valuri, valuri peste mine, făcându-mă să mă întreb ce nuanţă va avea orizontul. Regăseam în mijlocul său, adunate haotic, generaţii de medici, oameni de ştiinţă, profesori de literatură, chimişti…Cred că am văzut şi doi astronauţi, cel puţin aşa a remarcat un prieten care mă însoţea. Nu mai contau cerceii diamant, şuviţele blonde, culoarea pielii, muzica din telefoane, cojile de seminţe ce zburau din gură, paietele, mămicile de 14 ani, înjurăturile şi dezacordurile, nu mai conta nimic. Important este că viitorul există şi este sau va fi calificat. Suntem asiguraţi.
    Vântul bătea puternic, aducându-mi la urechi ritmuri lăutăreşti. Floriile au fost sărbătorite cu viitorul alături. În Piaţa Constituţiei, muzica celor discriminaţi adunase generaţiile amintite mai sus. Tăcuţi, ne-am îndreptat spre cârciumă. Viitorul ne-a mai dat o palmă iar nouă, oricum, nu ne pasă.

Pe Becali îl Paşte închisoarea

A trecut mai bine de o săptămână de când Războinicul Luminii s-a aliniat în serie cu lumina pală a neoanelor din celulele de detenţie. Pac-pac şi i s-a ars siguranţa. Că a călcat pe cine nu trebuie pe bec sau că a umblat la vreun buton mai sensibil, rămâne de văzut.
Cert este că modul haiducesc în care Becali a dorit să-şi facă dreptate, reacţia întârziată a autorităţilor, dar şi modul în care a fost întocmită motivaţia de a-l menţinere în arest preventiv a judecătorilor, vor capta multă vreme atenţia prostimii, şi nu numai, stând la baza a noi dispute şi născând noi şi noi controverse.
Unii spun că punerea în arest a latifundiarului de Pipera este o manevră de distragere a atenţiei în prejma alegerilor; alţii spun că totul este o înscenare, uneltită de comun acord cu acuzatul Becali, pentru a mai pompa puţin în capitalul de imagine, în ultima vreme puternic dezumflat, a liderului penegist; sunt şi persoane care consideră că arestarea lui Becali este un abuz odios, la fel cum sunt şi persoane care susţin că justiţia a procedat absolut corect prin arestarea sa. Ideea e că, indiferent dacă adevărul şerpuieşte printre supoziţiile de mai sus ori se doseşte în cu totul altă parte, justiţia română ne-a confiscat, pentru cel puţin 29 de zile, bufonul. Este ca şi cum, din atâtea perechi de aşi în ale driblării justiţiei, procurorii au tras tocmai Popa Prostu’.
Dacă pentru justiţia chioară şi anemică, ce supraveghează litera legii pe plaiurile româneşti, toată tărăşenia asta nu este decât o nouă acţiune de tipul „yes, Sir”, pentru personajul principal al acestei povestiri, George Becali, reculul acţiunilor aţintite împotriva sa, deja a început să-l scoată în evidenţă într-o lumină vizibil favorabilă. E limpede că oamenii fraternizează cu “eroii” ajunşi victime ale autorităţilor, pentru că au avut curajul/tupeul de a-şi face singuri dreptate. Iar, cu fiecare zi ce trece şi-l găseşte în postura de victimă, nimbul lui Becali creşte încet, încet în intensitate. Dacă până acum “spinteca” duşmanii cu sabia precum Mihai Viteazu, după acest episod, Becali se va lua de mustăţi şi cu Iancu Jianu.
Insă, odată ce aura sa capătă iarăşi contur, se intensifică şi gradul de naivitate. Nu mai departe de zilele trecute, când deja se afla în arestul poliţiei, Becali a acceptat să candideze la alegerile europarlamentare pe listele PRM-ului. Altruistul Gigi împarte până şi din capitalul său de imagine închegat în jurul acestui eveniment, precum mămăliga în jurul brânzei din bulzul ciobănesc. Păi dacă actuala coaliţie de guvernare dintre PD-L şi PSD s-a constituit în jurul unui singur numitor comun, care este banul (e normal să poţi avea mai multe specii de şoareci pe aceeaşi bucată de caşcaval), o alianţă dintre PRM si PNG este cu totul şi cu totul inedită. Nu de alta, dar e mult mai greu să ai doi mari lideri la o singură tribună.

Nu peste mult timp (c-or fi zile, luni sau ani, om vedea), Gigi va simţi iarăşi mirosul de bălegar al mioarelor sale. Până atunci, îl Paşte închisoarea. Până atunci, Providenţa l-a pus la încercare. Mai e puţin şi Gigi va părăsi triumfător locul care i-a ţinut prizonier trupul, dar nu şi mintea, pe calul său negru, Maybach, aidoma unui mesager biblic adulat de mulţime, cu sabia dreptăţii strălucindă mai ceva ca nocturna din Ghencea.