Astăzi, 05 august 2009, în jurul orei 10.50, un cutremur a zguduit o parte din teritoriul României. Cum se întâmplă de fiecare dată, cutremurul a fost simţit şi la Bucureşti.
Sperăm ca seismul să fi tulburat măcar un pic liniştea banilor din subteranul economiei.
Căldură mare, domnilor…Viaţa la capitală nu este una chiar plăcută, mai ales în perioada verii, şi orice ocazie care îţi oferă şansa de a păcăli dezagreabilul cotidian este binevenită. Mersul acasă după orele de muncă e bine să fie uneori precedat de un pit-stop la cârciumă, fie la o bere, fie la căscat ochii la bogăţiile de pe stradă. Prietenii ştiu ce înseamnă.
Zilele acestea am tras mai des la un local apărut de curând în ţigăneala din centrul istoric al Bucureştiului. Pe strada Şelari numărul 17, s-a deschis Shelter Pub, cu aceeaşi temă pe care o atacă în ultima vreme mai toate « puburile » apărute prin oraş. O terasă micuţă (5-6 mese) ne aştepta la intrare, cu o copertină neagră, perfect integrată în clădirile dărăpănate din jur. Înăuntru aer condiţionat, prea puţin simţit, însă, având în vedere că intrarea era fixată pe program de vară. Adică nu avea pereţii tip ferestre mari retractaţi. Mozaic pe jos (din acela mai mare), într-o nepotrivită legătură cu machetele aflate pe mobilierul vintage sau ornamentele specifice de bar. De apreciat faptul că spaţiul este generos, nedând senzaţia că vecinii ţi se urcă pe masă. Muzica este mai de toate felurile, nederanjând în mod special. Păi, dacă tot am intrat, să luăm o bere. Preţurile sunt la nivelul concurenţei din zonă (7 lei sticla de 500 ml Heineken, un exemplu) iar meniul oferă variante mai multe pentru doamne. Domnii, ce-i drept nu sunt pretenţioşi. De mâncare nu se găseşte, însă puteţi apela la o patiserie aflată 20 metri mai jos de bar, în cazul în care nu vă lasă stomacul în pace.
E, acum să le spunem şi pe alea rele. S-a întâmplat într-o seară să primim replica “îmi pare rău, berea pe care aţi cerut-o s-a terminat…”. Ţţţ! Nu e firesc, noo? Norocul nostru, al băieţilor, a fost că domnişoara care ne servea era deosebit de drăguţă. Şi nu mă refer la comportament, deşi aş putea să-l încadrez la aceeaşi rubrică. Toaleta este curăţică, cu toate că aseară un domn care nu a mai suportat tensiunea, probabil, a deşertat conţinutul vezicii sale direct pe uşă, oferind tuturor celor care intrau în toaletă şansa de a călca direct în baltă. Internetul wireless gratuit este mai greu de prins pe terasă dar până la urmă, cine are nevoie de aşa ceva afară când priveliştea este senzaţională? Cu mulţumiri, domnişoarelor ce se plimbă pe acolo. Bun, să tragem aer în piept, pantalonii pe burtă şi să continuăm. A, nu mai am ce. Asta a fost.
Aşadar, puteţi trece pe la Shelter Pub, pentru o discuţie cu prietenii. Dacă vă place, băgaţi-vă la dart’s sau fussball care sunt şi gratis. Ori, dacă doriţi căscatul ochilor la TV, o puteţi face la cele două LCD-uri aflate în incintă. Sau, pur şi simplu admiraţi priveliştea. Domnii ştiu de ce.
P.S.: Pozele sunt execrabile. Contează?
Prima dată când am vizitat un oraş aflat de partea cealaltă a graniţei cu Ungaria, pe lângă chestiunile care îmi dădeau sentimentul că plecasem dintr-o junglă, am remarcat sistemul de transport în comun. L-aş descrie eficient, elegant, adaptat nevoilor urbei. În Paris, în Viena, în Frankfurt, chiar şi-n Budapesta sau Praga, posesorii de autoturisme, folosite în oraş, trebuie să fie nişte tâmpiţi, din punctul meu de vedere. Poate exagerez. Şi mă depărtez de miezul problemei mioritice.
Aşadar, în capitala europeană Bucureşti, acest mic Paris cu aromă de grătare şi faţă de subteran parizian, transportul în comun rămâne deocamdată un mijloc de a toca nervii, simţurile şi timpul. Lăsând la o parte problema traficului, care îngreunează deplasarea autobuzelor, troleibuzelor, chiar şi a tramvaielor, putem menţiona încă doi factori care pun beţe în roate doritorilor de R.A.T.B.(sau METROREX): proasta distribuţie a traseelor şi lipsa caselor de bilete (în cazul R.A.T.B.). La tramvaie s-a mai mişcat câte ceva, în sensul că s-au separat liniile de carosabil, în diverse locuri dar la autobuze şi troleibuze problema stringentă rămâne deplasarea. Nu există culoare unice pentru acestea deşi toţi primarii s-au bătut în piept că vor face şi vor drege. Probabil primarul Oprescu le va face suspendate. METROREXUL a fost gândit încă de la început într-o ureche, dat fiind faptul că staţiile sunt la aproape un kilometru unele de altele, nu sunt adaptate traficului actual (deci nu au fost gândite în perspectivă) şi nu acoperă decât o mică parte a oraşului. Iar de dezvoltat reţeaua nu tragem speranţe, la modul în care este acum privită problema.
Chestiunea care, personal, mă irită cel mai mult este lipsa caselor de bilete R.A.T.B.. Dacă doreşti şi tu, ca omul, să te urci într-unul din mijloacele de transport ale respectivei regii într-o staţie oarecare ai de cele mai multe ori surpriza să nu găseşti casă de bilete. Şi ce faci în acest caz? Iei amendă? Iei un taxi? Mergi pe jos până găseşti o casă de bilete? Nu înţeleg de ce nu se pot da bilete de către şoferii R.A.T.B., aşa cum se întâmplă în alte oraşe, chiar în România. Nu se pot monta automate pentru eliberarea de tichete? Avem autobuze comparabile cu cele din vest (mai puţin cele fără aer condiţionat, achiziţie gândită cu creierul neted, de altfel) însă nu se pot asigura călătorilor puncte de procurare a biletelor de călătorie. Şi se mai miră unii de ce sunt atâţia care fac „blatul”.
Părerea mea este că funcţionarea oricărei companii de stat, instituţii sau sistem public reflectă cu exactitate modul de gândire încâlcit şi defectuos al unei naţii aflată în regres, în loc să progreseze. Totul este putred iar noi pierdem vremea cu acoperirea mucegaiului în loc să-l curăţăm. Ceea ce va duce, într-un final, la infestarea spiritului bun.
Ca cetăţean clandestin al capitalei, întâmplarea a făcut să-mi stabilesc tabăra în proximitatea unei pieţe. Acesta este motivul pentru care în fiecare dimineaţă, cu precădere în timpul săptămânii, traseul pe care trebuie să îl străbat până la staţia de autobuz, în periplul meu zilnic către fabrică, este presărat de tot felul de comercianţi, care în lipsa unui loc amenajat în perimetrul pieţei, îşi vând produsele în plin trotuar, departe de spaţiile special amenajate. Degeaba tot împart autorităţile discursuri verticale şi amenzi, căci imediat ce poliţiştii comunitari au terminat de lătrat, pieţarii de stradă se regrupează instant de-o parte şi de alta a râului de oameni ce curg în ambele sensuri ale trotuarului. E ca un joc de-a şoarecele şi pisica cu care autorităţile par că s-au conformat.
Ce mă distrează pe mine în fiecare dimineaţă, atunci când recurg la obişnuitul slalom printre mămăiţele cu tot felul de fructe, legume şi zarzavaturi, este că sunt abordat constant, ca la piaţă, poate, poate oi cumpără şi eu ceva. Într-un fel e firesc şi explicabil să se întâmple aşa, ţinând seama că gestul nu este decât un simplu automatism dobândit în timp de majoritatea vânzătorilor de tarabă.
Dar tocmai aici se naşte întrebarea. Cât de potenţial cumpărător poate părea un individ încercănat, păstrând încă urmele jilave ale urdorilor sub ochii căzuţi de somn, cu o faţă mată şi imobilă, cu geanta atârnată de umăr şi cu nişte dopuri înfipte în urechi, păşind bezmetic de somn pe un trotuar împânzit de vânzători care nu au ce căuta acolo? Când mă abordează câte un Romeo sau câte un Fernando, spunându-mi că au câte un ceas super ieftin pentru mine, atunci problema e simplu de lămurit. Le replic un nu ştiu frate, nu’s din Bucureşti şi îmi văd în continuare de drum. Dar când mă preia câte o mămăiţă cu câte două, trei – mereu ultime – legături de pătrunjel sau cu câte un ultim dovlecel, şi mă roagă în plină stradă să le iau ca să plece şi ea acasă, deja spontaneitatea mea mi se scutură subit. Păi bine, bre… Ce-aş putea să fac eu cu o legătură de mărar sau de pătrunjel acuma în drum spre uzină? Să mi-o pun în loc de mustaţă? Sau cu dovlecelul? Să îl tai în cubuleţe şi să mă joc tetrix cu ele în pauza de masă? Mie d-abia mi-a dat cucul de la ceas deşteptarea, nici nu mi-am înghiţit bine gălbenuşul, şi mata crezi că mie îmi arde de făcut piaţa?
Dar nu le zic nimic. Mi s-ar lungi urechile dacă aş face-o. Ele nu încearcă săracele decât să-şi vândă marfa cu orice preţ. Aşa că trec impasibil dimineaţă de dimineaţă gândindu-mă din ce în ce mai serios la posibilitatea de a o pune muncitoreşte de o tocană de legume la bucătăria fabricii.
În urma ploilor abundente căzute în ultima vreme, mai multe locuinţe din capitală au fost inundate.
Ajunşi la faţa locului, reprezentanţii primăriei i-au asigurat pe cei păgubiţi că le vor pune la dispoziţie colace de salvare şi haine de schimb.
Căldură mare, moncher, mai ales sâmbătă. Căldură dar şi foame, sete şi, mai ales, dorinţa de a sta undeva la umbră. Fiind ora prânzului, paşii au început să miroasă urme de cârciumă, respectând directivele sosite dinspre sus. Am găsit locaţia, să vedem prestaţia.
Pe strada Academiei numărul 2 se află restaurantul Blanduziei. Privit din afară, aduce cu tipul de restaurant românesc, în care este imposibil să nu apară şi elemente de kitsch. Terasa, acolo unde am profitat noi de munca bucătarului, este decorată simpluţ, cu elemente tradiţionale neaoşe, cu multe flori şi cu umbrele de terasă marcate cu nume de bere. Nici mică, nici mare, terasa ofera, totuşi, un colţ de linişte şi bun pentru a servi ceva de-ale gurii. Poate senzaţia este dată şi de faptul că mai sunt doar două mese ocupate. Ospătarii, doi la număr, fac parte din categoria celor care o viaţă numai asta au făcut, orice urmă de zâmbet fiindu-le ştearsă de pe faţă, de timp probabil. Foamea şi setea fiind din ce în ce mai presante, am trecut direct la comandă , lăsând analiza detaliilor pentru mai târziu.
Câte o adiere de vânt mai alunga puţin din toropeala ce ne-a cuprins în aşteptarea mâncării. Băutura a venit repede, foarte normal pentru o terasă goală. Am observat dalele de pe jos, nu prea în ton cu mesele de lemn şi rogojinile de pe pereţi. Pentru nişte beri, după o zi de muncă, merge. O muzică populară se auzea pe fundal iar mirosul de grătar îşi făcea simţită prezenţa uşor, uşor. A, a venit mâncarea. Gustoasă şi, ca de obicei, ciorba în cantitate dublă faţă de felul doi. Fiind restaurant pe lângă Universitate, nu am clipit din ochi prea des la vederea notei: două ciorbe de fasole (cu salată de ceapă roşie), o mămăligă cu brânză şi smântână, o porţie de ficăţei cu pireu (din cartofi, nu fulgi), o salată de vară, două ape minerale şi o cafea ne-au costat 80 de lei. Şi nişte chifle, să nu uit. Oricum, meniul oferă o bogată paletă de mâncăruri româneşti, tentante numai prin denumire.
Restaurantul Blanduziei are, pe lângă terasă, o încăpere de aproape 50 de locuri dar şi o cramă cu aproximativ 60 de locuri. Am înţeles că au o ofertă bogată de vinuri româneşti în meniu precum şi o trupă de lăutari care se joacă cu timpanele clienţilor. Data viitoare o să-mi fac timp să descopăr mai în amănunt aceste aspecte. Nu există wireless pentru doritori dar nici nu cred că este nevoie. Am să mai dau o tură pe acolo, să ştiu dacă bila neagră din buzunar o voi scoate la lumină sau nu. Între timp, puneţi mâna să munciţi, să aveţi bani de bere!
Iată că se mai duse o zi de B’estfest. Lume mult mai multă decât în Ziua 0, în care concertele au fost stropite din plin cu o ploaie ce s-a încăpățânat vreo trei ore să plece. Cei de la The Killers au fost cap de afiș, prestând într-un mod corect reprezentația lor de pe scenă deși sonorizarea a fost un pic slăbuță. Sunt de remarcat și cei de la White Lies dar și Patrice, care a adunat destulă lume încă de la început.
Așadar, pe 2 Iulie, distracția a debutat cu recitalul trupei Les Elephants Bizarres, formație care a acordat de curând un interviu Revistei Cioburi. Din păcate, deși au sunat destul de bine live, având melodii ce pot concura oricând pe piața vestică, lumea nu s-a înghesuit să-i vadă, mai ales că debutul acestora s-a petrecut undeva în jurul orei 17.30. Oricum, Les Elephants Bizarres promit prin stil și mod de abordare al cântecelor și suntem convinși că vom mai auzi de ei.
O altă formație care, personal, m-a impresionat sunt clujenii de la Grimus, aceștia abordând un rock alternativ bine distribuit pe instrumente. Prestația live a celor de la Grimus a fost una excelentă iar vocalul Bogdan, cu ale sale inflexiuni ce pe alocuri aduceau cu Matthew Bellamy de la Muse, a fost cireașa de pe tort pentru recitalul clujenilor. Lume un pic mai multă, să spunem, mai ales că se apropia Motorhead. De remarcat sincronul făcut de băieții de la Grimus, la finalul reprezentației lor, în memoria lui Michael Jackson, sincron făcut pe Thriller, arhicunoscuta melodie a regelui pop. Grimus, în concluzie, prezintă potențial și ne dovedește (încă o dată) faptul că resursele muzicale românești sunt nelimitate.
Ayo., îndelung așteptată de mulțime, a demonstrat că rithm&blues-ul, folk-ul, funk-ul și reggae-ul pot fi împletite senzațional, dacă ai în spate instrumentiști pe măsură iar vocea te ține să te joci cu publicul așa cum îți dorești. Lumea s-a adunat să vadă cântăreața nigeriano-română iar aceasta nu i-a dezamăgit pe cei care au aplaudat-o la final.
Un alt nume care a pășit pe scena B’estfestului ieri este Polarkreis 18, trupă germană apărută recent pe piața muzicală din România. Stilul electro organizat, combinat cu riff-urile chitaristului, denotă, parcă, un gen ce se potrivește în totalitate nemților. Vocalul, cu alura sa androgină, s-a achitat cu brio de sarcina unei cântări live.
În sfârșit, Motorhead, așteptați cu nerăbdare de cei zece mii de rockeri români și străini, au demonstrat de ce au ajuns un nume pe greu pe scena heavy. Timp de aproape o oră, britanicii au dat o reprezentație în forță a hiturilor care i-au consacrat de-a lungul vremii, nepăsându-le în niciun fel de vârstă. Publicul a fost în delir, de la cei mai tineri la cei mai bătrâni, savurând la maxim sunetele venite de pe scenă. Aș acorda o bilă neagră sonorizării, din păcate.
Finalul de zi l-a avut pe Moby la timonă, americanul făcând un show plăcut. Recitalul live a sunat bine, publicul rămânând până la final alături de cântece ale trupei devenite hit-uri în timp. Lumină, voci feminine și multă mișcare a fost, pe scurt, finalul celei de a doua zile B’estfest București.
Fotografiile nu sunt pe măsura recitalurilor de ieri dar până la urmă nu acest aspect contează. Important este ceea ce s-a cântat și faptul că publicul a apreciat sunetele. Revenim mâine, cu alte detalii.
Într-una din peregrinările serale către zonele curgătoare cu bere, gastronomie şi privelişti voluptoase de vară, am nimerit în Pasajul Vilacrosse, un gang celebru al Bucureştilor, aflat apropape de Universitate şi pătat cu influenţele rustico-orientalo-neaoşe. Nu excelează în curăţenie, estetic sau confort dar se pot găsi câteva opţiuni de testare a stomacului şi gâtlejului. Să purcedem, în consecinţă…
Aseară am ales Cafe Bistro Vilacrosse, un restaurant ascuns printre multitudinea de mese din pasaj. Înăuntru ne aştepta o atmosferă destul de caldă şi simplă, împrăştiată peste cele opt sau nouă mese acoperite cu feţe de masă în carouri roş-albe. Pereţi bej, lustre cu abajur şi decor având urme de rustic oferă la o primă aruncare de privire un spaţiu intim, numai bun de servit masa şi citit presa. Aerisirea destul de bună te face din când în când să uiţi că te afli într-un local de fumători. Personalul este destul de amabil şi uşor de reperat, ceea ce mi se pare de bun simţ pentru un restaurant mic. Hai să consumăm ceva, dacă tot am intrat.
Prima pagină a meniului afişează definiţia straielor gastronomice: „o bucătărie ungurească cu accente ardeleneşti”. Foamea din mine mă îndeamnă să trec repede peste analiza de preţ însă, într-o perioadă de criză, reuşesc să desluşesc cu brio cifrele din dreptul fiecărui fel de mâncare. Să spunem, deci, că localul Cafe Bistro Vilacrosse nu este unul ieftin, chiar un pic peste medie. Adică, băutorii de Ursus lasă 6 lei pe o bere, cei de Tuborg lasă 7 lei. O iahnie de fasole de post costă 9 lei iar o ciorbă de văcuţă este tot 9 lei. Plusăm şi cu ficăţei+cartofi ţărăneşti care ne uşurează de 16 lei. Bîrrr! A-propos de uşurat, toaleta este una singură, universală şi are intrarea printr-o cabină telefonică similară cu cele londoneze. Cum s-ar spune, mersul la toaletă echivalează la propriu aici cu datul unui telefon.
Dar să revenim la mâncare. Porţiile nu sunt proporţionale cu preţul acestora dar sunt gustoase. Mâncarea poate fi servită mai repede sau mai târziu, în funcţie de felul comandat, jumătatea de oră fiind, până acum, plafonul maxim. Recomand castraveţii muraţi care sunt excepţionali. Pentru cei care suferă de transpiraţii de după masă există aer condiţionat. Iar pentru pofticioşii care vor să caute pe google pastilele care sunt recomandate pentru digestie avem o veste proastă: nu există reţea wireless.
Măcar o dată merită să încercaţi o experienţă la Cafe Bistro Vilacrosse, chiar dacă este sezon estival şi terasele sunt la putere. Cine ştie, poate vă place.
P.S.: Aseară, pe nota de plată era trecută o bere în plus. O fi fost greşeală, n-o fi fost…
Pe 21 iunie 2009, seara, aproape opt mii de oameni au fost fascinați la București de efectul Placebo, sub influența muzicii de calitate și a spectacolului realizat de trupa britanică. Noile „achiziții” ale trupei și-au făcut cu brio datoria, alături de un Brian Molko inconfundabil și plin de vivacitate. Spectacolul a fost unul demn de o locație mult mai mare și un public mult mai numeros în comparație cu cel de aseară dar acest aspect nu a împiedicat pe nimeni să trăiască la maxim reprezentația celor de la Placebo. Piesele cântate au fost în principal din ultimul album al formației, apărut în 2009, însă au fost puse în scenă și hituri mai vechi, din categoria celor care i-au făcut cunoscuți în toată lumea.
Revista Cioburi a fost prezentă la acest eveniment, urmărind cu interes desfășurarea reprezentației. Putem remarca sonorizarea care nu s-a ridicat la nivelul calității spectacolului oferit de Placebo, precum și obișnuitele amânări ale accesului înainte de concert. Trupa din deschidere, australienii de la Expatriate, nu au spus mare lucru, la acest aspect contribuind din plin problemele tehnice de sunet. Fotografiile de mai jos vă pot oferi doar o mică parte din ceea ce s-a petrecut ieri seară. Muzică bună, emoții puternice, Placebo. Un efect care nu trebuie înlăturat.
O cunoştinţă mai veche, Gigel, a trăit majoritatea vieţii lui în cadrul rural pitoresc trecând prin toate etapele unei copilării la ţară.
A venit în Bucureştiul minunat pe la 17 ani pentru a lucra la negru în domeniul construcţiilor, sperând la un trai mai bun, o femeie care să-i fie nevastă şi, ulterior, să-şi trăiască bătrâneţea crescându-şi nepoţeii după legile firii şi ale bisericii. Gigel nu a excelat niciodată la capitolul inteligenţă, ştie asta, însă întotdeauna s-a bazat pe o aură divină care-l înconjura.
Moştenind o sumă consistentă de bani de la un unchi fugit pe vremea comuniştilor din ţară , Gigel fiindu-i singura rudă apropiată din punct de vedere al gradului, toate obiectivele lui s-au văzut zdruncinate.
A început să-şi dorească mai mult decât o primată cu o singură pereche de ţâţe, mai multă imagine în mediul social, încerca permanent să epateze persoane pentru care el nu reprezenta nimic în afara tatuajului „sac de bani” pe frunte.
Maşini scumpe schimbate lunar, roiuri de miss femele în călduri, cercuri dubioase, de prieteni cluburi în care nu ar fi călcat nici în zi de salariu… asta era viaţa lui acum.
Împroşca aere mai rău decât un compresor cu piston rusesc, îşi neglija familia, prietenii, se credea de neatins.
În doi ani de zile a cheltuit toţi banii. Nu mai deţinea nici lichidităţi, nici active.
Acum lucrează ca zidar, nu are prietenă, stă intr-o garsonieră in Baicului, unde plăteşte chirie.
Bea ţuică la bodega cartierului cu o dexteritate învăţată pe Dorobanţi. Se făleşte că a avut de toate, dar nu a rămas cu nimic. E mândru de el.
Banii au dispărut, băşinile i-au rămas.