O cititoare nervoasă din cale afară ne-a trimis la redacţie filmul unei păţanii cotidiene, prea banală pentru a fi băgată în seamă. Dar pentru că şi noi suntem cu nervii la pământ iar existenţa noastră este involuntar legată de cotidian şi banalitate, ne-am hotărât să expunem cele povestite de domnişoară, în speranţa că reuşim salvarea câtorva neuroni ai dânsei. Nu cităm nimic, forma fiind a autorului. Fondul, în schimb, este real şi pe bune.

   Aşadar, într-o frumoasă după-amiază de primăvară, pe final de post al Paştelui, duduia cu pricina se decise brusc să viziteze pe cineva în Drumul Taberei. Odată ajunsă la obiectiv, următorul pas a fost parcarea autoturismului proprietate personală. Unde anume? Pe spaţiul public, normal. Public, adică public. Nu îngrădit, nu plătit de vreun gibon, nu adjudecat (cel puţin în teorie) de nimeni. Pac, pac, vorba altui gibon (cerem scuze organismelor de protecţie a animalelor pentru această analogie), sus maşina pe trotuar şi dus la bun sfârşit vizita. La revenirea pe spaţiul neîngrădit menţionat mai devreme începu desfăşurarea acţiunii. Un nene, genul de sectorist după vorbă, după port, tocmai îşi lăsase amprentele pe ştergătoarele autoturismului domnişoarei, îndreptându-le falnic către cer. Gest total deplasat, din moment ce în această poziţie ştergătoarele nu vor curăţa niciodată parbrizul maşinii. Ca atare, starea de nervozitate apăru de urgenţă în scenă, bucuroasă că are de mâncat nişte neuroni tineri. Schimbul de replici ivit între cititoarea noastră şi domnul de mai devreme nu are rost a fi prezentat, cert este că urmarea a fost apelarea Poliţiei Comunitare. De către duduie, evident.

   Pentru că Drumul Taberei este în Bucureşti iar Bucureşti este în România, este lesne de înţeles promptitudinea şi respectul faţă de cetăţeanul plătitor de servicii comunitare manifestate de capetele-goale-purtătoare-de-caschete-contra-soarelui. În speţă, doi poliţişti comunitari, veniţi ca urmare a solicitării cetăţenei agresate verbal (şi cât pe ce şi fizic) de către masculul trecut de a treia tinereţe (după aspect), netrecut de grădiniţă (după capacităţile intelectuale) şi singur pus stăpân pe bucata de trotuar unde domnişoara îşi parcase maşina. Fără a bate câmpii degeaba, firul istorisirii este bubuit de un scurt-circuit în momentul în care unul din cei doi tablagii găsi soluţia: ”Domnişoară, haideţi să evităm situaţia tensionată, nu mai parcaţi aici..Nu vedeţi că domnul îşi ţine aici maşina mai tot timpul?”. Încercând din răsputeri să-şi înfrângă reacţiile unui criminal în serie, replica reclamantei rămase oarecum în eter: „Domnule, acesta este un spaţiu public. Dumneavoastră vă auziţi când vorbiţi? Nimeni de pe acest trotuar, în speranţa că legal avem voie să parcăm aici, nimeni nu are dreptul de a revendica vreun centimetru pătrat! Primul venit, primul servit, nu?”.

   Întrucât discuţia a scos la iveală şi alte personaje sosite în ajutorul domnului îndrăgostit de ştergătoare, respectiv soţie şi nepoată, dar şi pentru că trecutul celor patruzeci de ani lucraţi în armată, declaraţi de sus-numit, reflectă în totalitate inflexibilitatea şi gradul de înţelegere a anumitor chestiuni de ordin civilizat pentru nenea „proprietar” de trotuar, preferăm să nu o mai lungim ci să prezentăm sub forma unor linii scurte alte aspecte interesante ale povestirii. Ce am reţinut, aşadar: domnii poliţişti încercau să o convingă pe domnişoară să nu mai parcheze acolo pentru că, oricum, ea nu era din zonă şi astfel ar fi evitat discuţii fără rost (deşi, repetăm, spaţiul era public). De asemenea, a urmat reproşul că solicitarea de intervenţie a fost fără fond, din moment ce agresiunea fizică nu a existat, ca atare nu va fi niciun proces verbal. Nu mai conta faptul că a fost agresat un bun proprietate personală şi că datoria celor doi poliţişti era de a preveni şi acest gen de lucruri. Şi că era nevoie de câteva vînătăi ca totul să fie în regulă. Lehamitea şi izul de alcool al miliţienilor erau prezente prin definiţie.

   Domnişoara nu s-a lăsat învinsă de sistem. A mers la Inspectoratul de Poliţie pentru a depune o reclamaţie împotriva celor doi bugetari. Replica domnişoarei de la ghişeu este demnă de filmele balcanice: „Doriţi să mergeţi în instanţă?…Dacă nu doriţi să mergeţi în instanţă atunci nu are rost să faceţi plângere.”. Orice alte cuvinte sunt de prisos.

   În timp ce ne pregăteam să dăm pe ţeavă textul de mai sus, primim deodată o scrisorică de la prietenul domnişoarei, martor şi dumnealui la păţania descrisă mai înainte. Pentru că ne pregăteam să închidem redacţia, având deja rezervată masă la o cârciumă (şi nu puteam amâna, nu?), am decis să prezentăm textul în forma brută. Aşadar, minunaţi-vă:

   „Sosesc, în schimb, ajutoare pentru partea vătămată, prietenul ei, coproprietar al maşinii şi rezindent în acea zonă de <<bon ton>>. Tipu’ e nervos, are treabă la birou, are multe pe cap, numai de imbecili care nu-i lasă gagica-n pace nu are chef , dar ce să facă… Întreabă pe un ton răstit perechea de dinozauri ce au cu nevasta, cu maşina şi, în general, cu viaţa lui de om. Bătrânul cimpanzeu nu recunoaşte că i-a agresat cel puţin gagica şi că domnişoara a parcat pe locul lui. Trecut prin încă 4-5 experienţe similare, prietenul vede roşu în faţa ochilor şi începe să le explice pe un ton urlând, pe înţelesul celor patru primate (să nu uităm de cei doi poliţişti)  sensul cuvintelor „domeniu public”, adică şi dacă vii cu crucişătorul intergalactic direct de pe Alfa Centauri ai voie sa andochezi acolo, nimeni nu e proprietar sau chiriaş pe domeniul public, indiferent că stă în zonă de 500 de ani. Un poliţai dă din cap umil şi uşor speriat, dându-i dreptate după care o taie repejor în maşină, unde deja era aşteptat de celălat organ. Multumiti fiind că a apărut altineva să rezolve conflictul, se retrag în glorie.

   Femela gibonului decrepit, o babă cu părul vâlvoi şi priviri rătăcite, pare a intra uşor în panică şi încearcă să fie mai împăciuitoare. Dând dovadă de nişte preocupări academice, umbla cu un teanc de fotografii ale maşinilor din zonă, fiecare cu un bileţel cu notiţe. Îi spune tânărului că ea poate aranja ceva cu locurile de parcare şi dacă scapă de o anumită rablă de acolo îi dă lui locul, de parcă ea era fericita posesoare. Bătrânul cimpanzeu nu se lasă uşor, bolmojeşte de ceva, o adunătură de proprietari care au hotărât anumite chestii, în fine, ceva greu de reţinut. Nu pune botul la logica elementară a tinerilor care-i explică pentru a mia oară că nu el este proprietar, argumentele astea nu ţin la tataie. Unicul neuron atrofiat îl îndeamnă să-l pună cu botu’ pe labe pe tânăr, întrebându-l dacă a făcut armata, argument suprem de bărbăţie şi vitejie în mintea „rumunului” retard. Tânărul  îi raspunde nonşalant că nu iar Moş Asfalt concluzionează: „ Nici nu meriţi să discut cu dumneata”. El a făcut 40 de ani de armată. Se vede. Pare-se că acel unic neuron pe care cei doi bătrâni „caveman”, aduşi de soartă, de comnunişti sau de mai ştiu eu cine, din fundul ţării în cartierul dormitor, este pe cale să facă implozie. Suprasolicitat, Tataie Carieră Militară, Comandant Suprem al Loganului, Contraamiral al Trotuarului din Faţa Blocului începe să interpeleze trecători pe stradă, surescitat, ţipând în gura mare că d-aia a ajuns ţara de râpă, din cauza unor tineri ca ăsta, cu cercei, că trebuie organizare, că nu se mai poate cu tineretul ăsta, etc.

   Lăsând elucubraţiile retardice la o parte, Moş beşleagă ar trebui să ştie că ţara a ajuns de râpă din cauza unor organisme unicelulare ca el, complet inutili societăţii, parazit într-o armată de securişti timp de patruzeci de ani, cu o pensie frumoasă plătită şi de tinerii cu cercei, care muncesc cât şapte să ţină în spate specia asta decrepită care a votat pentru „stabilitate”, l-a votat pe Iliescu cinşpe’ mandate. Reperele pe care le are vis-a-vis de cât ţi-e plapuma, de bun simţ, de propretate poate se aplică în pădurea din care a ieşit, în niciun caz în societatea unei urbe. Totodată, tinerii ăştia obraznici muncesc ca să plătească şi „organele” – Poliţia Comunitară – o adunătură de trântori analfabeţi, căcăcioşi şi complet incompetenţi, în pofida sloganului „ Siguranţă şi Încredere”. A cui siguranţă şi a cui încredere, mă întreb. Că a unei domnişoare pe stradă, ziua în amiaza mare, în niciun caz.

   Din păcate nu este nici primul, nici ultimul caz. Cartierele dormitor, neadaptarea la spaţiul şi societatea urbană a populaţiei bipede silvico-speologico-rurale care a început de peste juma’ de secol să invadeze oraşul duce adesea la astfel de conflicte între cele doua specii, omul şi veriga lipsă dintre cromagnon şi neanderthalian. Din păcate se înmulţesc prin pui vii, sunt prolifici şi se adaptează repede noilor condiţii, reuşind să se impună speciei autohtone. Soluţii de deparazitare? Sincer, nu ştiu…Poliţia Comunitară nu va face nimic. Probabil, la următoarea fază, îi sparg faţa, îi dau foc la maşină iar pe babă o târâi de păr înapoi în peşteră, de unde a venit. Dacă tot ne întoarcem la origini…”.

Vă rugăm, nu faceţi asta acasă!

Mulţumim lui Bogdan Alexandrescu pentru participare J