O noapte cu rafinament futurepop în Club Control (Str. Academiei nr. 19) vă aşteaptă pe 8 Aprilie 2010. Un eveniment Viva Music, sub marca ELECTRONIK şi organizat sub înaltul patronaj al AMBASADEI SUEDIEI la Bucureşti: trupa COVENANT(futurepop/synthpop/electronic dance music)ne va induce o stare de euforie sonoră, debutând cu imnuri electro de inspiraţie nordică şi mergând până la ritmuri contagioase, desprinse din ritualuri atemporale. Începută acum mai bine de douăzeci de ani ca un proiect al unor tineri entuziaşti, formaţia s-a afirmat rapid, hiturile lor aflându-se astăzi în playlisturile a numeroase cluburi şi posturi de radio. COVENANT au la activ opt albume iar în acest moment pregătesc lansarea unui nou material, Modern Ruin. COVENANT sunt pionierii futurepop-ului, un gen muzical care se regăseşte la confluenţa dintre Depeche Mode şi Kraftwerk. Prestaţia lor live este una tandră dar penetrantă, cu mici improvizaţii ce sunt atât pe gustul cunoscătorului, cât şi pe gustul celui aflat la prima întâlnire cu trupa. Artiştii suedezi ne promit o calitate impecabilă a sunetului şi o prezenţă scenică fină şi elegantă. De-a lungul timpului au împărţit scena şi au colaborat cu nume precum Rammstein, VNV Nation, Project Pitchfork, Das Ich, And One. Mulţi dintre voi aţi dansat măcar o dată pe “Bullet” într-un club bucureştean. Iată că a sosit momentul să o ascultaţi live!
COVENANT sunt: Joakim Montelius, Daniel Myer şi Eskil Simonsson. Informaţii detaliate despre COVENANT găsiti pe www.covenant.se sau www.myspace.com/covenant.
Biletele costa 30 ron şi se vor găsi începând cu 1 Martie în reţeaua magazinelor Diverta, online pe www.myticket.ro şi direct la intrarea în club. Numărul de bilete este limitat.
Pentru informaţii suplimentare, vă rugăm să sunaţi la 0740111199 sau să trimiteţi un email la office@vivamusic.ro
Luni, 15 martie, în Club Control din Bucureşti, veţi putea urmări un eveniment special, realizat de ACCEPT, un ONG care promovează drepturile minorităţilor sexuale. Seara va începe de la ora 20.00, cu o piesă de teatru în regia Florentinei Ionescu iar apoi urmează Glam-party, cu trupe, artişti şi hituri gay începând din anii ’70 până în prezent.
Dacă e miercuri e Electropolis. Săptămâna trecută electro-alternativ-pop-ul a fost la înălţime. Miercurea aceasta e timpul ca electro–synth–pop–indie-ul să ne încânte auzul. La pupitru, acelaşi Mircha.
Miercuri înseamnă băutură, mulţi watti şi, nu în ultimul rând, muzică bună.
Mâine, 24 februarie, începând cu orele 22:00, pe Str. Academiei nr.19, în Club Control, distracţia continuă. Intrarea este liberă.
Şi poate da, e mai bine că nu le pot afla… Nu cred că ei ar putea înţelege vreodată de ce te stingi visând, cu muzica asta ciudată în fundal. Cele mai ascunse gânduri, cele mai tainice priviri şi cele mai şoptite cuvinte, şovăielnic, sunt sortite unei crude prăbuşiri în lipsire de sens dacă nu se împlinesc.
Trebuie să vezi muzica şi să auzi cea mai frumoasă imagine pe care o poţi visa. Da, aşa zicea prietenul meu.
Întâmpinăm înfrângerile, de cele mai multe ori, zâmbind amar, întrebându-ne că poate, dacă atunci… Dacă am fi îndrăznit, dacă am fi întins mâna, dacă am fi zâmbit măcar, am fi putut salva totul.
Soundtrack-ul vieţii este scris mereu cu câte o melodie în avans decât putem auzi noi. Mergem înainte, fredonând strofele pe care încă nu le ştim dar urmează să le auzim. Melodia următoare poate fi schimbată. Tot timpul. Şi da, ţi-am oferit-o, ţi-am arătat ce nu am arătat nimănui. Am furat toată dragostea din lume în aceea zi şi ţi-am pus-o la picioare.
Am auzit că anul 2009 a avut o secundă în plus faţă de ceilalţi ani. Şi da, să ştii, parcă şi mie mi s-a părut un pic mai lung. Mă tot gândesc, care-o fi fost secunda aia…? A, da! Atunci când te-am privit prima dată. Da, într-adevăr, a fost.
De fiecare dată când aud că un artist s-a stins mă cuprinde un profund sentiment de tristeţe, cu atât mai mult cu cât realizez că odată cu el s-a pierdut şi acea parte încă neexprimată a forţei sale creatoare.
Cu ceva vreme în urmă am descoperit-o pe Lhasa de Sela, iar când am ajuns să nu mă mai satur de muzica ei, am aflat subit că s-a stins, răpusă de cancer.
Lhasa de Sela este acel gen de artist a cărui muzică te răscoleşte, care îţi alunecă prin fisurile conştientului ca un lichid încins, ajungându-ţi până în adâncul sufletului servind apoi ca element de combustie focului interior. Vocea ei tulburătoare, uneori exaltând de jovialitate, alteori radiind senzualitate, te prinde în mreje, te seduce, purtându-te în universuri sonore minuţios conturate alături de instrumentele pline de rafinament ce o însoţesc pretutindeni în periplul său, aidoma unor companioni nedespărţiţi, ce cunosc fiecare pas pe care artista urmează să-l facă.
Resortul muzicii Lhasei de Sela este prin excelenţă unul interior, este energia degajată în urma încleştării sentimentelor contradictorii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre versurile sale. Versul în spaniolă ce se naşte sub vocea Lhasei sporeşte parcă şi mai mult misterul, înteţeşte şi mai mult pasiunea, la fel cum şi cel în franceză amplifică doza de dramatism reuşind în acelaşi timp să păstreze naturaleţea trăirilor ce sub oblăduirea ei au căpătat contururi muzicale.
Multe s-ar mai putea spune; dar cum muzicii nu îi şade aşa bine cuprinsă între cuvinte, s-o lăsăm chiar pe ea să vorbească…
Luna Amară este una din trupele românești care tind către statutul de a nu mai avea nevoie de prezentări elaborate. Cine este la curent cu mișcarea rock din România poate confirma aportul pe care formația ardeleană l-a adus în adăugarea unui plus de valoare universului muzical din spațiul mioritic. Personal, i-am auzit prima dată acum opt sau nouă ani, impresia de început fiind una eliberatoare.
Cu ani în urmă am descoperit un imperiu încărcat cu nuanțe de gri și străjuit de margini pierdute în explozii solare. Un imperiu condus de împăratul unor cuvinte pătate cu lacrimi și balauri hrăniți cu ură, aflat la limita dintre real și ireal, profan și diafan. Fiecare anotimp își lăsa aici arhanghelii săi, protejând sau distrugând destine iar împăratul își nimicea puțin câte puțin din oaste, urmând ca un catâr destinul pe care-l visase într-o noapte cu lună plină, sfidând orice frază ieșită din contextul lumii sale. Am găsit, în propria-mi călătorie prin acest imperiu, revoluții ale cunoașterii, războaie cu dragoni și eroi necunoscuți, povești nespuse de dragoste, gunoaie arse și lăsate în vânt, oameni care ascundeau razele de soare, poduri între ură și magie albă, stăpâni și sclavi aflați mai mereu într-un raport inegal. O lume care dăinuie, indiferent de cataclismele care s-au petrecut în afara ei…
Meritul celor de la Luna Amară este că imaginează, în ochii celor care-i ascultă, imperii ca cel pe care eu l-am întâlnit în călătoria mea. Având mereu și mereu alte nuanțe, vor rămâne totdeauna aceleași personaje, indiferent de culorile pe care pictorul-ascultător le folosește. Nu-mi propun să prezint o istorie pur tehnică a formației pentru că nu se potrivește cu însemnele pe care acești artiști mi le-au dăruit, savurându-le muzica. Cele trei albume scoase, concertele lăsate în urmă, proiectele de viitor, colaborările cu alți oameni de cultură dar, mai ales, muzica lor sunt mai presus de orice altă prezentare pe care aș putea eu să o fac.
Chiar dacă, uneori, cuvintele sunt de prisos, sunt întrebări care încă nu-și au răspunsuri. Și vor fi mereu. Revista Cioburi a încercat să găsească o mică parte din ele:
Revista Cioburi: De când se cunosc membrii Luna Amară?
Luna Amară: Nick şi Razvan se cunosc de pe băncile liceului. Nick şi Mihnea se cunosc din 1999. Sorin a venit în trupă în 2000 iar Mihnea-Andrei în Aprilie anul acesta, deşi ceilalţi îl ştiau, din trupa Tep Zepi, de vreo doi ani.
R.C.: De ce Luna si nu Soarele?
Luna Amară: Mai lipsea să întrebi de ce amară şi nu dulce…Numele vine de la titlul filmului lui Roman Polanski, ecranizare a romanului „Luni de fiere”, de Pascal Bruckner.
R.C.: Proiectul a pornit la drum ca un strigăt în noapte?
Luna Amară: Proiectul a pornit ca un strigăt, ca o desfăşurare de emoţii şi sentimente şi ca o dorinţă acută de exprimare.
R.C.: Ce culoare are muza care vă şopteşte versul şi sunetul?
Luna Amară: Sunt două muze: una gri, urâtă, strâmbă, laşă şi perversă. Ea este România din televizor si, de cele mai multe ori, de pe stradă. Cealaltă e multicoloră, frumoasă, cinstită, iubitoare si caldă – e starea de bine pe care ne-o dau prietenii, iubitele, soţiile si ceea ce este pozitiv în România.
R.C.: Vă completaţi sută la sută între voi?
Luna Amară: Nu, ar fi şi plictisitor dacă ar fi aşa.
R.C.: Căror muzicieni le-aţi urmat sfatul pe portativ?
Luna Amară: Nici unuia.
R.C.: Evoluţia muzicală o vedeţi doar prin accentuarea complexităţii stilului sau prin ceea ce trezeşte în urechea ascultătorilor?
Luna Amară: Mai complex nu înseamnă mai evoluat, neapărat. Oricum, nu ne aplecăm cu prea mare atenţie asupra unor presupuse linii ascendente sau descendente în muzica noastră, pentru simplul motiv că nu vedem arta ca pe un urcuş, ci mai mult ca pe o plimbare în viaţă. O plimbare în care trebuie să fii atent la ce e în jur, nu doar la paşii tăi pe trotuar…
R.C.: Se poate transmite emoţie numai prin cântec, fără vers?
Luna Amară: Muzica clasică îți spune ceva?…
R.C.: Câte trepte aţi urcat de la un album la altul, pe scara evoluţiei muzicale?
Luna Amară: Credem că am răspuns, indirect, prin afirmaţia de acum două întrebări.
R.C.: Ce planuri cuprinde următoarea perioadă de un an, să zicem?
Luna Amară : Un nou album şi încă un material aniversar, de 10 ani. Şi, bineînţeles, două turnee care să le promoveze.
R.C.: Veţi mai apela la colaborări muzicale cu cei care vă susţin mesajul?
Luna Amară: Nu ştim, poate. Momentan nu avem în vedere acest lucru.
R.C.: Fiecare concert reprezintă doar un simplu episod muzical sau un alt pas către orizont?
Luna Amară: Depinde de concert şi de public. Unele cântări sunt simple episoade, altele sunt de o profunzime rară. Oricum, când atingi orizontul de aşteptare al publicului, e ceva nemaipomenit de fain.
R.C.: Fanii ar trebui să vă înţeleagă întru totul sau doar să vibreze cu liniile melodice?
Luna Amară: Luna Amară înseamnă muzică şi text, text şi muzică. Nu le poţi disocia, ca ascultător. Dacă o faci, n-ai priceput nimic.
R.C.: Ce trupe româneşti simţiţi că pot evolua real în afara ţării?
Luna Amară: Kumm, Alternativ Quartet, Urma, Byron, The Others, Front, Rain District, Godmode, Persona. Şi, cu voia dumneavoastră, Luna Amară…
R.C.: Din punct de vedere al unei trupe rock, ce este cel mai greu în lumea muzicală din România?
Luna Amară: Să nu devii frustrat.
R.C.: A-propos, ce este România?
Luna Amară: O țară frumoasă, păcat că-i locuită…
R.C.: Nu s-a schimbat chiar nimic în douăzeci de ani?
Luna Amară: S-au schimbat foarte multe în aparenţă. În esenţă, aproape nimic.
R.C.: Ce le-aţi spune părinţilor celor morţi la Revoluţie şi la mineriade?
Luna Amară: Că de douăzeci de ani o clasă politică îşi bate joc de memoria copiilor lor.
R.C.: Ura poate aduce îngeri?
Luna Amară: Doar dacă există îngeri ai răzbunării…
R.C.: Există Dumnezeu sau există doar nevoia de credinţă?
Luna Amară: Există şi una şi alta. Acum, care dintre ele a creat-o pe cealaltă, nu ştim nici noi…
R.C.: Dacă aţi putea reface lumea într-o zi, care ar fi primele trei lucruri pe care le-aţi creea?
Luna Amară: Omul, Muzica şi Haribo (pentru Răzvan).
R.C.: Ce nu ar trebui să facem noi, oamenii?
Luna Amară: Să nu uităm.
Mulțumim lui Mihnea, Nick, Mihnea-Andrei, Răzvan și Sorin pentru că ne-au onorat cu această discuție. Și le mulțumim pentru imperiul pe care-l țin viu în fiecare dintre cei care-i ascultă.
Pe 20 Noiembrie vom fi în club Control din București pentru a ne delecta (din nou) cu sunetele pe care băieții le modelează. Cine apreciază muzica bună ar trebui să fie acolo.
Sfârşitul lunii octombrie a acestui an (mai precis 23, 26 octombrie în Europa şi 27 octombrie în State) este de bun augur pentru rockul progresiv. După aproape opt ani de aşteptare, Mike Portnoy (Dream Theater), Pete Trewavas (Marillion), Roine Stolt (The Flower Kings) şi nu în ultimul rând Neal Morse (ex-Spock’s Beard) sau într-un singur cuvânt TRANSATLANTIC, s-au reîntâlnit pentru a-şi pune la bătaie ideile ce au stat la baza celui de-al treilea album al proiectului iniţiat cu aproape zeci ani în urmă.
Entuziasmul artistic al celor patru muzicieni (doi americani, un englez şi un suedez) s-a concretizat în THE WHIRLWIND, album ce se comasează în jurul piesei cu acelaşi nume, care la cele 77 de minute ale sale anunţă o mostră de epic pur ce are toate şansele să detroneze deja consacratele epopee muzicale All Of The Above, My New World, Duel With The Devil sau Stranger In Your Soul, pilonii celor două albume precedente.
Noul album semnat TRANSATLANTIC cuprinde şi un Bonus Disc, anume un CD care are în componenţa sa opt piese, dintre care patru sunt noi nouţe iar patru, cover-uri după melodii mai vechi din vistieria muzicală a unor artişti precum Santana, Genesis, Beatels sau Procol Harum. Pentru cei care vor să afle cum au decurs lucrurile în bucătăria internă a acestui album, producătorii au pus la dispoziţie şi o ediţie Deluxe, care cuprinde pe lângă cele două CD-uri audio şi un Making of DVD ce se întinde pe durata a 105 minute.
Ca simplu exerciţiu înaintea ascultării albumului, dacă-ar fi să ne orientăm doar după piesele pe care cei patru artişti au ales să le preia, ne putem face cât de cât o idee vizavi de doza improvizaţiilor ce îi va reveni fiecăruia dintre cei patru muzicieni, în misiunea lor de a ne delecta simţurile. Forţa creatoare a lui Morse, genialitatea lui Portnoy, atenţia la detaliu a lui Trewaves sau profunzimea acordurilor lui Stolt, nu sunt decât câteva din ingredientele principale ale unui nou album TRANSATLANTIC, care, sperăm noi, va defini noi limite în sfera rockului progresiv şi nu numai.
Am zărit chipul unei lacrimi de întuneric în oglinda lăsată pentru suflet pe fundul oceanului de gânduri. Diafan, dunele formate de fantasmele ascunse în spatele ramei zâmbeau sadic un cântec viclean, dulce precum gustul rănilor crestate pe mâinile destinului primit la întâia rază de lumină. Un grup de meduze, străine de venin, mă purtau pe brațele lor false către luciul tremurând, șoptindu-mi negru și alb, fără nuanțe păcătoase, privind ascuns către lacrima mea de întuneric, reflectată din ce în ce mai clar în oglindă…Deasupra, firele suave ale zeului Soare spuneau noapte bună fiecărui por al pielii invadate de mici servitori grotești ai oceanului de gânduri, trăgând deasupra teatrului închipuit o pânză opacă, lipsită de esență. Eu cu lacrima mea ne-am strâns în brațe, refuzând cântecul oglinzii devenită un portret macabru al timpului pierdut de nepăsare, căutând un refugiu în fiecare colțișor al inimii îngreunate de portretele faptelor, actorilor, ploilor, rugăciunilor. Somnul deveni, pe rând, coral, prunc, oaste, sunet…
Un zâmbet apăru dinspre abis,
O mână cade peste pleoape,
Culori se tânguie din paradis
Visând un cântec peste noapte…
În 2005, fantasmele ancorate în negru au dat luminii pe văduvaBOB. Demoni transpuși muzical, idei pictate în monoculori și imagine de altfel au conturat un început de drum în trei. Multă vreme, Peter, Costin și John au dat publicului o altă nuanță de sunete, nuanță care le-a oferit locul lor în ochii celor care i-au urmărit îndeaproape. Porniți în explorarea „sufletului, psihicului și a morții”, văduvaBOB reprezintă, cel puțin până acum, o altfel de trupă, componentă a peisajului muzical românesc.
Prima lor apariție s-a consumat la Timișoara Underground Festival, repetată după un an și urmată, bineînțeles, de concerte în București. B’estival 2007 i-a făcut mai cunoscuți ascultătorului român de gen, motivându-i, probabil, și mai tare spre calea de comunicare pe care o aleseseră. Albumul The Secret Mouth of the Cyanide Erotique, lansat tot în 2007, a expus publicului acel Psycho Sexual Dirge Punk, astfel definit de vocalul Peter Stoica, care lipsea din peisajul underground de până atunci. Mulți i-au comparat cu Placebo, analizând la suprafață oferta lor muzicală dar, mai ales, datorită stilului vestimentar și estetic îmbrățișat pe scenă. Fiecare cu părerea sa, pâna la urmă. Important este crezul trupei, în fond, detașat de spusele „analiștilor” și înrădăcinat în adâncurile metafizicii proprii.
Combinând interesant analize ale psihicului, sexualității, să-i spunem decadente, tabuuri și frustrări, versurile văduvaBOB, transpuse complementar pe elemente de punk, grunge, un pic de goth sau alternativ, oferă ascultătorului o armonie ciudat de plăcută, îndemnându-mă să-i urmăresc și în viitor. Au planuri, cum este și firesc, mai ales că 2009 îi găsește într-o nouă componență.
VăduvaBOB se regăsește acum în următoarea formulă:
Peter-vocal, chitară,
Costin-bass,
Dim-chitară,
Edi-tobe.
Revista Cioburi a pus câteva întrebări lui Peter, vocalul trupei, acesta oferindu-ne părerea sa vis-a-vis de chestiunile abordate mai jos:
RevistaCioburi: văduvaBOB înseamnă mai mult decât muzică?
Peter: văduvaBOB s-a născut pe tărâmuri onirice. Fiind întrebat frecvent „de unde vine văduvaBOB?”, am răspuns mereu că simbolistica numelui și a conceptului este una mult prea intimă, o metaforă pentru fantasmele subconștientului, mitul androginului în opoziție cu mitul dedublării, narcisul care ura oglinzile… Pentru mai multe detalii, muzica vorbește de la sine.
R.C.: Care a fost impulsul care a generat ideea de formaţie?
Peter: Introvertit fiind, am avut nevoie de o metodă pentru a comunica cu ceilalți. Impulsul a fost unul extrem de puternic, conștient fiind că există posibilitatea de a dezvălui mult prea multe despre mine, a fost și este singura formă de catharsis. O infinită introspecție a sufletului, psihicului și a morții de până acum…
R.C.: Primele acorduri au avut la bază un scop sau un vis?
Peter: Țin minte primele acorduri și cât de mândru am fost când am compus primele melodii. Pentru prima oară, tot spleen-ul avea un sens. Au fost schițele de bază ale unui desen complicat care se continuă și se va continua.
R.C.: Stilul abordat a fost ales de la început ori s-a conturat pe parcurs?
Peter: Nu am plecat cu un „stil” muzical impus. Am cântat doar ce am simțit. Evident, cum este și natural, procesul de creație evoluează iar cu fiecare melodie am încercat să nu mă repet, nici muzical, nici la nivel liric. Perfecționist fiind, și foarte greu de mulțumit, evoluez odată cu muzica pe care o compun.
R.C.: Raportul vers/muzică este unul egal?
Peter: În mare parte, da. Simbioza trebuie să fie perfectă altfel melodia sau
„copilul” nu va fi mulțumit și nu va vrea să-i fie ascultată povestea. Sunt momente când versurile sunt mult mai importante, muzica fiind scara pe care se înalță conturul, pentru a da intensitatea poeziei.
R.C.: Nu înţeleg similitudinea cu Placebo…Voi?
Peter: Hmm… La început eu am rămas foarte surprins de această „asociere”, de multe ori răutăcioasă. Din lipsă de cunoaștere, mulți neștiind că Brian nu a fost și nu va fi singura persoană de gen masculin care se machiază, se îmbracă în negru și își face unghiile, asemanarea era una „la sigur”, evident, neargumentată muzical ci doar superficială, la nivel de „look”. Dar, na, Placebo îmi plăceau mult înainte de ultimele albume dar nu sunt nici pe departe chintesența muzical/estetică văduvaBOB.
R.C.: Influenţele externe sunt definitorii pentru trupă?
Peter: Influențele sunt strict interne. Ce este în văduvaBOB, rămâne în văduvaBOB.
R.C.: De câtă vreme rezistaţi în underground?
Peter: Ne-am format prin 2005. Cu basistul meu, Costin, am fost încă de la început, tobarii s-au tot perindat. Din 2008 ni s-a alăturat al doilea chitarist, Dim iar din iulie avem cel mai bun tobar de până acum, Edi. Cred că este cea mai puternică formulă de până acum. Mă bucură faptul ca am lângă mine cei mai buni instrumentiști.
R.C.: Ultimul concert este mereu cel mai bun?
Peter: Nu neapărat. Aici, într-adevăr, există factori externi care pot influența desfășurarea unui concert. Detalii profane care țin de sonorizare, toposul concertului, oamenii care vin, care nu sunt întotdeauna receptivi. Am avut concerte foarte reușite și altele mai puțin reușite. Noi am cântat mereu cu aceeași intensitate.
R.C.: Cât de dificil este să ai statut de indie, în sensul original al cuvântului?
Peter: Nu văd lucrurile astea ca fiind dificile sau ușoare. Este un proces foarte natural. La noi mulți nu cunosc etimologia termenului de muzică „indie” în sinonimie cu termenul de „underground”, o trupă care nu are casă de discuri cu un „major label”. Dar nu în asta constă calitatea unei opere de artă. Nu statutul de „indie” sau de „mainstream” este esențial. Independent de acești termeni, muzica este profundă sau superficială. Este fie doar „de ascultat” sau de „to die for”.
R.C.: Vor exista multe albume văduvaBOB?
Peter: Ca albume finite, ambalate și distribuite, sperăm. Vrem să scoatem al doilea album care probabil va fi scos la aceeași casă de discuri „independentă”, unde l-am scos și pe primul, sau va fi 100% DIY. văduvaBOB oricum nu o să dispară cât timp va exista venin să fie împărtășit și cât timp vor exista cei care vor să primească veninul.
R.C.: Apariţia scenică face parte din spectacol sau este o componentă spirituală?
Peter: Pentru mine muzica, și arta în general, trebuie să fie un tot unitar. Muzică, versuri, estetică. Nu sunt de acord cu „aparițiile scenice”. Este pur și simplu o prelungire a muzicii. Fie o ai, fie nu.
R.C.: Cei care vă ascultă este obligatoriu să vă şi înţeleagă?
Peter: Nu mă aștept la înțelegere. Mă aștept să fie simțită la un nivel cât mai adânc. La o empatie metafizică, să-i spunem.
R.C.: Muzica înseamnă, cu adevărat, artă?
Peter: Da. Cu cât este mai profundă, arta vindecă iar în același timp otrăvește. Muzica este balsamul și vitriolul.
R.C.: Decadenţa apare din frustrare?
Peter: Depinde de gradul de decadență. Decadentul fără „background” îmi este egal cu zero. Pentru mine, decadenții au fost niște vizionari. Nu le-a fost teamă să pătrundă în fântânile fără fund ale psihicului și să împărtășească și cu alții. Și da, există și oarecare frustrare, să-i zicem, mai degrabă o tristețe care provine din neînțelegerea din partea celorlalți.
R.C.: Orizontul poate exista fără paşii lăsaţi în urmă?
Peter: Zeii prezentului nu pot exista fără demonii din trecut. Fără continua analizare a ceea ce a fost, nu poți evolua.
R.C.: Ce este frumosul?
Peter: Pentru mine, frumusețea a avut întotdeauna miros de Thanatos. Frumusețea mă face să plâng în hohote, cere să fie devorată cu toate simțurile pentru inaccesibilitatea și pentru efemeritatea ei. Nu există „frumos” fără demonic. Frumosul nu umple, secătuiește.
R.C.: Daţi-ne un exemplu palpabil de ură…
Peter: Ura, ca și dragostea, nu este palpabilă. Când devine palpabilă, devine gratuită, prozaică. Ura este o parte componentă din văduvaBOB, din frumos. Urăsc ceea ce nu am avut niciodată, ceea ce am avut și am pierdut și ceea ce nu voi avea niciodată.
R.C.: Dacă aţi lua-o de la început, ar fi ceva ce nu aţi repeta?
Peter: Da. Ar fi câteva lucruri.
R.C.: Vă place România?
Peter: Este o țară frumoasă. Păcat că este populată.
R.C.: Mulţumim pentru discuţie. Un sfat pentru progres?
Peter: Progresul se poate doar prin cultură. Iluminarea se ascunde în întunecimea sufletului.
Mulțumim pentru interesul acordat. Și vă așteptăm la următorul concert, care va fi prin octombrie, în noua formulă. Behold! văduvaBOB is back!
Mulțumim și noi lui Peter Stoica pentru discuție, urându-i un drum plin de lumină în evoluția muzicală și nu numai. Intrați și pe http://www.myspace.com/vaduvabobofficial , pentru a asculta câteva idei muzicale ale trupei văduvaBOB.
În principiu, putem vorbi despre o legătură destul de strânsă între gradul de educaţie şi genurile muzicale preferate. Excludem atrofiaţii muzicali, fie că sunt idioţi sau intelectuali rasaţi. Există însă numeroase cazuri, când înainte de a fi strict un mijloc de manifestare al artei, muzica este percepută şi manipulată ca o emblemă a erudiţiei.
Poate că este firesc să te consideri superior unei persoane căreia tocmai ce i-au mijit simţurile muzicale, în condiţiile în care bagajul tău informaţional în ale muzicii este zece clase peste. Nu mi se pare firesc însă ca un astfel de personaj să afişeze un aer de superioritate faţă de cei care agrează stiluri muzicale categorisite drept inferioare. Şi asta pentru că nu cred în inferioritatea unui gen muzical în raport cu altul. Pot accepta că există stiluri muzicale facile sau stiluri muzicale complexe, stiluri superficiale sau stiluri profunde. Atâta vreme cât acordurile muzicii reuşesc să trezească ceva în cel ce le ascultă, ele şi-au atins scopul. Care este diferenţa între un afon care vibrează la acordurile celei mai infecte manele şi un meloman care intră în transă ascultându-l pe Bach? Nici una! Pentru că nu contează natura stimulilor, ci modul în care ei sunt interpretaţi ulterior de fiecare individ în parte.
Chiar şi în cazul celor cu pretenţii muzicale, gradul de complexitate şi de profunzime al muzicii preferate variază în funcţie de mai mulţi factori. Muzica momentului depinde de starea interioară, de anturaj, de conjunctură. Am văzut destui rockeri supăraţi, dansând beţi pe ritmuri lăutăreşti sau de manea. De ce? Pentru că alcoolul dezinhibă, alcoolul te scapă de prejudecăţi. De altfel, refuzul de a asculta diverse stiluri muzicale îşi trage seva în special din prejudecăţile dosite în subconştient. Nu ascult muzică lăutărească că e cântată de ţigani, nu ascult muzică de club că e ascultată de pastilaţi, nu îmi place melodia aia că o ascultă toate poţipoancele sau chiar şi nu ascult rock ca ăia sunt satanişti, sunt doar câteva din ideile preconcepute care îi regăsesc pe cei ce le invocă în postura de a refuza din start orice soi de contraargument menit să le contracareze convingerile muzicale. Spre exemplu, am dat peste persoane care agreau muzica celor de la ZdoB şi ZduB dar urau muzica populară românească. Păi dacă muzica populară te lasă rece, mai puţin atunci când este pusă pe acorduri de rock, ori reperele muzicale sunt încă şubrede, ori avem de-a face cu o idee preconcepută sau o formă de snobism.
Consider că, cu cât cunoştinţele muzicale devin mai vaste, ar trebui să se dezvolte o toleranţă faţă de cât mai multe genuri muzicale. După părerea mea, aceasta este singura dovadă de superioritate. Şi nu faţă de ceilalţi, ci faţă de sine, fază de persoana care erai înainte de a asculta o nouă melodie. Pentru că rolul muzicii este de a ne raporta prin ea la noi şi noi dimensiuni metafizice şi nu la cei din jurul nostru.
Un player şi o pereche de căşti. Universul pentru multe persoane fixate pe subminarea anxietăţii, a plictiselii, a supărării. Pentru un mic grup cele două obiecte reprezintă doar marasmul celorlalţi.
Genurile muzicale sunt vaste şi în acelaşi timp diferite. Pornind de la soul, jazz, clasic, trecând prin rap, hip-hop, trip-hop, rock, trance şi terminând cu cele orientale, de petrecere. În viaţa cotidiană omul este caracterizat prost şi direct prin muzica şi artiştii pe care îi ascultă. Nu este departe de adevăr faptul că mulţi devin cotangenţi cu pătura socială care produce o anumită categorie muzicală. Ceea ce din punctul multora de vedere este josnic deoarece o treime din aceştia nu înţeleg mesajul concret al artistului, trecând bariera trăirilor, ajungând să se comporte în viaţa cotidiană altfel decât ar trebui. Eu nu judec, nu vreau şi nici nu am puterea necesară.
Dacă nu te „unge pe suflet” niciun gen muzical atunci te vei lua după anturaj. Vei ajunge să asculţi ce ascultă şi ei. Vei alege apoi dintre două sau mai multe genuri unul care se malează perfect gândirilor tale şi a stilului tău de viaţă. De aici începe totul. Începi să tresari de bucurie în momentul în care auzi o melodie, visezi cu ochii deschişi. Muzica ar trebui să insufle în primul rând optimism, în cele mai multe cazuri o face.
Paşii adolescenţei, perioada în care mentalul începe să ia contur, sunt mângâiaţi de artiştii preferaţi. De preferat ar fi să doar mângâiaţi, nu şi călăuziţi. Eu am fost atras, situat pe grinda copilăriei, de o parte mai puţin ascultată pe atunci, rap-ul. Nu mă refer aici la trupele consacrate de la noi cu sediul prin Socului sau Sălăjan. Run D.M.C., Funkz Four Plus One, Kool Jerc mi-au alinat timpanul, continuând cu băştinaşii de la Ran-s. De prea multe ori am fost judecat greşit datorită acestui gen muzical. Nu mă afecta decât modul grobian al oamenilor de catalogare în necunoştinţă de cauză. Am rămas fidel acestui gen şi acum deşi a dispărut îmbrăcămintea specifică din dotare. O să vină, cu siguranţă, vremea în care şi eu îi voi cataloga pe alţii. Cu toţii o vom intersecta, trebuie încercat să o întârziem voit deoarece atunci va fi momentul în care muzica va fi mai săracă cu doi-trei ascultători.
Muzica este într-o continuă schimbare, cu toate acestea ea nu va dispărea niciodată, fiind aici să ne aline serile. Nu vă mai chinuiţi să o înţelegi, să o despicaţi. Trebuie doar să o simţiţi.
