Clipă suspendată cu magicianul Petrucci

• Promo, Recenzie de-o şchioapă •

Sunt genul de devorator de muzică care atunci când intră în rezonanţă cu o melodie, o stoarce de sunete, sistematic, până la epuizare. Sunt zile întregi când playlist-ul meu se etanşează ursuz, ţinându-şi de urât cu o singură piesă. Un şirag de sunete, de multe ori trist colorate, private de odihnă, puse să defileze în acelaşi cerc până ce monstrul din minte se va desfăta cu ultima fărâmă de poezie din ele, rahitizându-le liric. Odată atins acel punct, piesa este eliberată şi lăsată să se regenereze, nutrindu-se din propria-i compoziţie, pentru ca mai târziu să îi redescopăr aceeaşi savoare.

Una din puţinele bucăţi sonore care fac rabat de la această regulă şi care se dovedeşte de fiecare dată izvor nesecat de lirism, este şi piesa In the moment. Născută în urma colaborării dreamtheater-ilor John Petrucci(chitară) şi Jordan Rudess(clape), piesa reuşeşte să concentreze jurul ei un album chitară şi clapă (An Evening with John Petrucci and Jordan Rudess, 2000) de o mare încărcătură lirică.

Melodia începe grav, ca şi cum misterele întregului univers ar fi fost aflate, şi te poartă pe tot parcursul ei printr-o coloratură vie de stări, de la disperare la speranţă, de la luptă la capitulare, pentru ca în final, acordurile să se lase contopite parcă în implacabilitate.

Cele şase minute şi jumătate în care chitara dirijează sub acompaniamentul pianului întreg micro-universul creat în jurul punctului în care mintea şi sufletul întâlnesc sunetele descătuşate pentru a se pierde în imaterial, se lasă percepute de fiecare dată, având acelaşi efect terapeutic. Acordurile chitarei parcă descriu un filtru magic care are capacitatea de a calibra după propria-i formulă orice stare de la cea mai depresivă la cea mai euforică. Fie că eşti profund deprimat sau radiezi beatitudine, după ce îţi laşi emoţiile să treacă prin acest filtru auditiv, invariabil, eşti absorbit de acelaşi sentiment de plenitudine.

Recomand In the moment pentru oricine muritor ce tânjeşte după o clipă de suspendare:

Madonna – culoare fără fond

• Aberația de intelect, Promo •

madonna_lNu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine, când mă gândesc la Madonna, mă doare capul. Nu, nu aruncaţi cu roşii-n mine. Să vă explic cum vine asta. Ei bine, Madonna îmi provoacă dureri de cap aşa cum îmi provoacă şi Guţă, Cătălin Crişan sau Ana Lesko. Muzica ei îmi pare o lălăială obosită ce îndeamnă la superficialitate. Probabil acesta-i motivul pentru care a şi prins la public.

Zilele astea am tot auzit cuvinte de laudă despre divă. În discuţiile purtate cu diverşi dar mai ales cu diverse, mi s-a tot spus că arată bine pentru o babă, că este dinamică, plină de energie, că a reuşit în viaţă, că este o imagine reprezentativă în întreaga lume. Păi tocmai astea sunt motivele pentru care ar trebui ca noi să fim critici la adresa ei.

Ceea ce societatea promovează astăzi este viteza, graba, sclipiciul şi bâlciul fără conţinut. Din păcate nu pot fi de acord cu semnificaţiile care mi se impun zilnic mie ca om. Refuz să cred că trăim pentru a fi eficienţi, rapizi în rezolvarea problemelor. Nu pot accepta ca viaţa mea să fie ambalată în sclipici şi paiete colorate fără sens şi scop. De aceea nu pot vedea partea bună a unui show sau unei persoane care reprezintă cu atâta succes lumea de căcat în care trăim. Suntem învăţaţi de mici să iubim circul, să acceptăm valori sclipitoare dar găunoase. Acum ni se dă circ şi aplaudăm ca nişte oligofreni. Îmi pare rău dar mie personal mi se face silă. Madonna reprezintă toate acestea, precum alţi artişti de succes care promovează frumuseţea Barbie pe bandă rulantă, succesul la mase sau energia vitală debordantă. Nu pot să accept că viaţa unui om cuprinde doar fumul acesta. Ar trebui să ne gândim, chiar dacă nu vrem să vedem, că oamenii sunt şi bolnavi dar şi plini de speranţe, şi egoişti dar şi amabili, şi urâţi dar şi sufletişti. A fi om înseamnă a fi mai mult decât a fi plăcut, de succes sau eficient.

Mi se pare descurajator pentru noi ca oameni că promovăm aceste valori. Astăzi, totul îmi pare un concurs de prost gust. Cine arată mai bine, conform standardelor? Cine este mai de succes? Cine se află în top 10 cel-mai-nu-ştiu-cum şi cât rezistă acolo? Pierdem din vedere că dacă ar trebui să ne tranformăm viaţa într-un concurs, singurul la care ar trebui să participăm este cel cu noi înşine. Restul este deşertăciune.

Dacă există un argument pro-Madonna acesta ar fi că face muzică bună. Mie personal nu mi se pare, însă fiecare are gusturile sale. Dar chiar şi această percepţie asupra muzicii ne spune ce fel de oameni suntem şi care ne sunt priorităţile în viaţă.

În încheiere, nu pot spune decât că sper ca cei 70 de mii de spectatori să se bucure de muzica ei în seara asta la Izvor. Însă cred că majoritatea sunt acolo doar aşa ca să povestească că au fost şi ei la Madonna. După cum spuneam… paiete şi sclipici.

The soloist – puţină muzică în drama vieţii

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Am avut ocazia să vizionez zilele trecute un film, o dramă biografică, însiropată cu o puternică tentă muzicală,  care nu se încadrează total în tiparele hollywoodiene. Este vorba de „The soloist”, „Solistul” în traducere liberă. Joe Wright, un britanic din noul val cinematografic, după ce în 2007 a regizat excelent  „Atonement” a reuşit acum să transpună într-o manieră spumoasă o poveste reală din viaţa unui artist.

Este vorba despre Nathaniel Ayers Jr. ( interpretat în film de către Jamie Foxx), un muzician schizofrenic posesor al unui talent fabulos, fost student la Juilliard, ajuns să  trăiască pe străzile din Los Angeles.

În rolul secundar găsim un jurnalist al L.A. Times, Steve Lopez ( interpretat de către Robert Downey Jr.), presat de nevoia de a găsi idei pentru scrierile sale.

Cei doi se întâlnesc cu totul întâmplător, Lopez rămânând fascinat de muzica produsă de către vioara cu două corzi aproape rupte pe care le mângâia Nathaniel cu ajutorul unui băţ curăţat. Din acel moment totul se schimbă, jurnalistul găsindu-şi subiectul unor articole care vor influenţa un număr mare de persoane, incluzându-l aici şi pe primarul Los Angelesului. De asemenea începe să militeze pentru mai buna organizare a oficialităţilor in ceea ce priveşte problema principală a Los Angeles-ului, oamenii fără adăpost. Pentru Nathaniel se iveşte un sentiment de speranţă că va ajunge să cânte unde şi-a dorit dintotdeauna: Walt Disney Concert Hall; el ajunge să vadă în Lopez un adevărat salvator, mai presus de acest lucru un prieten.

Pe tot cuprinsul filmului te loveşti de situaţia dificilă a oamenilor fără adăpost, de lupta cu moartea repetată în fiecare zi. Veţi avea ocazia să admiraţi pasiunea pentru muzică a unui om amărât, dar şi încercările unei persoane normale, cu destule regrete, de a ajuta un bolnav psihic să se „pună pe picioare” şi să-şi îndeplinească visul.

Până la sfârşitul peliculei se formează o prietenie unică, una care le va schimba viaţa amândurora.

Recomand acest film tuturor celor care vor să scape de stresul cotidian într-o zi călduroasă de vară.

Placebo, un concert care nu trebuia ratat

• Martor şi tartor, Promo, Recenzie de-o şchioapă •

Pe 21 iunie 2009, seara, aproape opt mii de oameni au fost fascinați la București de efectul Placebo, sub influența muzicii de calitate și a spectacolului realizat de trupa britanică. Noile „achiziții” ale trupei și-au făcut cu brio datoria, alături de un Brian Molko inconfundabil și plin de vivacitate. Spectacolul a fost unul demn de o locație mult mai mare și un public mult mai numeros în comparație cu cel de aseară dar acest aspect nu a împiedicat pe nimeni să trăiască la maxim reprezentația celor de la Placebo. Piesele cântate au fost în principal din ultimul album al formației, apărut în 2009, însă au fost puse în scenă și hituri mai vechi, din categoria celor care i-au făcut cunoscuți în toată lumea.

Revista Cioburi a fost prezentă la acest eveniment, urmărind cu interes desfășurarea reprezentației. Putem remarca sonorizarea care nu s-a ridicat la nivelul calității spectacolului oferit de Placebo, precum și obișnuitele amânări ale accesului înainte de concert. Trupa din deschidere, australienii de la Expatriate, nu au spus mare lucru, la acest aspect contribuind din plin problemele tehnice de sunet. Fotografiile de mai jos vă pot oferi doar o mică parte din ceea ce s-a petrecut ieri seară. Muzică bună, emoții puternice, Placebo. Un efect care nu trebuie înlăturat.

Pe malurile Dunării

• Spuse pe fugă •

Confruntată cu probleme financiare survenite pe fondul crizei economice, Filarmonica din Belgrad a fost transformată în orchestră de nunţi, botezuri şi înmormântări.

Nu este prima oară când filarmonica recurge la o astfel de practică. Nu cu mult timp în urmă, aceasta a putut fi văzută şi ascultată la Nunta lui Figaro.

De ce maneaua?

• Editorial, Frustrări din cartier •

Adusă în Balcani din vistieria culturală a Imperiului Otoman, maneaua se lăsa cântată şi ascultată doar la curţile domneşti sau în grupurile marilor boieri ai vremii. După o lungă perioadă în care a stat ascunsă în negura timpului, ea a fost adoptată, la jumătatea secolului trecut, de către comunităţile ţigăneşti drept o alternativă facilă a muzicii lăutăreşti şi promovată ca şi o altfel de muzică de petrecere, dându-i-se o cu totul nouă faţă. În zilele noastre, maneaua a atins apogeul. Întrebarea care se pune este de ce?

Atracţia românului pentru muzica de petrecere, afinitatea pentru versuri licenţioase sau împărtăşirea ideilor din versurile manelelor, toate acestea au dus, alături de inexistenţa unor repere muzicale şi lipsa unei minime educaţii în acest sens, la crearea şi accentuarea mult controversatului fenomen al manelelor de astăzi.

La sfârşitul anilor 2000, maneaua încă era văzută ca un nou stil de muzică de petrecere. Lumea agrea sau dezavua maneaua în aceeaşi măsură în care tolera sau nu muzica de petrecere. Versurile sterile, opulenţa dizgraţioasă a interpreţilor sau mesajele acestora devenite deja stereotipuri nu deranjau. Vinul şi voia bună le luau faţa. Fenomenul era încă sub control. Imediat ce s-a constatat că maneaua prinde la public şi că se fac bani frumoşi de pe urma ei, noi şi noi ageamii au aderat la acest gen. În 2002-2003, când s-a constatat amploarea fenomenului şi s-a lansat o puternică ofensivă împotriva acestui gen muzical, era prea târziu. Maneaua era deja pe val.

Lumea bună de astăzi urăşte visceral maneaua, omiţând în multe din cazuri să se întrebe şi de ce a fost posibilă o asemenea propagare a acesteia în societatea românească. Astăzi, în plină manelizare – aşa cum multora le place a spune – a devenit ceva de bon-ton, este un mod de a te evidenţia pozitiv, atunci când spui că urăşti maneaua. Dacă urăşti maneaua eşti implicit zece clase peste cel care o ascultă. Un aspect valabil, în genere, ţinând cont de nivelul intelectual al celor ce cochetează cu acest stil muzical. Însă, totuşi, nu te poţi considera mai breaz doar pentru că nu agreezi un stil muzical.

Lăsând la o parte carenţele cultural-artistice şi afinitatea balcanică pentru şpriţ şi petrecere, personal cred că propagarea manelei, în forma ei actuală, a avut o aşa mare aderenţă la publicul român, pentru că modul în care amintesc maneliştii de îmbogăţirea subită de pe urma fraierilor şi excesul de şmecheire pe secundă înregistrată pe bandă, se potrivesc ca o mânuşă pe societatea românească post-decembristă. Românul nu ştie să preţuiască munca sau lucrurile obţinute prin muncă din moment ce în epoca trecută, statul se angaja să-i asigure un loc călduţ atunci când venea vorba de înregimentarea în câmpul muncii. El preferă să îi cadă din cer, nefăcând mare lucru, întocmai cum este amintit obsesiv şi în versurile manelelor. Munca cinstită este apanajul fraierilor. Fraierii munceşte. Şmecherii pă fraieri îi prosteşte este un slogan din ce în ce mai des întâlnit, nemaiavând legătură cu originea etnică sau statutul social al celor care-l susţin sau îl promovează. Dacă mai socotim şi proverbiala trăsătură de descurcăreţi a locuitorilor spaţiului mioritic, caracteristică exploatată la maximum în versurile manelelor, devine şi mai limpede de ce a prins atât de bine maneaua la români.

Maneaua a reuşit să se instaleze în societatea românească, definind noi tipologii sociale ale individului. E suficient să afli despre cineva că ascultă manele şi să ai tendinţa în a-l eticheta incult sau avid de şmecherie.

Problematica manelelor nu a fost creată şi întreţinută de cei care o ascultă sau o promovează; adevăratele cauze ale acestui fenomen stau în spatele motivelor ce au determinat auditoriul să adere la un astfel de curent muzical. Muzica în sine nu este decât o extensie a trăirilor sau a nevoilor persoanei ce o ascultă. Iar pentru a ameliora efectul manelizării, e nevoie să se umble mult mai adânc în măruntaiele problemei şi nu este suficientă doar o marginalizare a fenomenului.

Hegemonia manelelor va intra în regresie atunci când societatea românească va da primele semne de vindecare. Până atunci va fi nevoie de un substitut care să răsune în urechile devoratorilor de gen, luând locul manelelor. Că acest substitut va fi muzica tradiţională românească, muzica lăutărească autentică sau oricare alt tip de muzică neaoşă sau nu, rămâne de văzut. Golul va trebui umplut cu ceva.

Aniversare CNA fără Paraziţii

• Frustrări din cartier, Video •

CNA a decis joi să someze Kiss FM deoarece în timpul emisiunii Cronica Cârcotaşilor a fost difuzată în fm piesa “De ziua ta” a trupei Paraziţii, făcându-se astfel uz de limbaj vulgar într-un interval orar în care copiii pot sta cu urechile pâlnie la difuzor.

Păi înainte era altfel nene. Copiii nu beneficiau de luxul oferit de mijloacele media de astăzi în materie de trivialităţi. Când era vorba de îmbogăţirea repertoriului de cuvinte deocheate, mereu intra pe fir câte-o vecină mai dezgheţată, vecină care avea grijă să se revanşeze cu o bombonică la auzul fiecărui cuvânt urât cu greu smuls din gura chindărului stânjenit de insistenţa ei. Iar când la coadă la pâine micuţul/micuţa întreba în gura mare: mami, ce e aia pula?, femeia reacţiona ca şi cum s-ar fi rostit cel mai abominabil lucru cu putinţă şi intra pe loc în pământ de ruşine. Şi uite aşa generaţii întregi se trezeau în pragul pubertăţii asociind pula sau pizda – după caz, cu nişte cuvinte înfiorătoare. Nu mai vorbim de înţelesul care se ascunde odată cu ele în pantaloni. Ori, nu este chiar aşa.

Oricum, dacă Huidu şi Găinuşa n-au pus pătrăţelul roşu în colţul gurii înainte de difuzarea piesei, pentru ca părinţii să apuce să le pună copiilor mâna la ochi sau să-i trimită să se uite în linişte la wrestling, asta e. Să suporte consecinţele, frate! Cum ar veni asta? Tocmai acum să dea curs desfrâului? Acum când sărbătorile ne dau târcoale? Când spiritul Crăciunului învăluie bradul schelă montat în centrul oraşului?

În preajma Crăciunului, toate posturile de radio ar trebui să fie adevărate transmiţătoare ale iubirii. Ar trebui ca pe toate frecvenţele să se-audă clinchetul clopoţeilor, tropăitul renilor sau flatulaţiile Moşului. Copiii ar trebui să râdă cu gura până la tâmple ascultând radioul iubirii, în drum spre casă şezând pe scaunul din spate al trăsurii părinţilor luată în leasing. Şi astfel, spiriduşii şi îngeraşii iviţi pe calea undelor în eter îşi vor face loc printre pulele înaripate slobozite din gura celorlalţi participanţi la trafic.

Până la modificarea grilelor de programe ale posturilor de radio, vă propun să vă conectaţi direct la fenomen. Cei care suferă de verticalitate morală să aibă mare grijă la spate. E o piesă cu mare greutate.

Recviem pentru o floare

• Cronici de film şi teatru •

Cea de-a 18 ediţie a Festivalul Naţional de Teatru a debutat sâmbătă cu spectacolul Sunetul tăcerii, în regia lui Alvis Hermanis. Întâmplarea fericită a făcut să mă aflu acolo.

Montat pe muzica celor de la Simon and Garfunkel, spectacolul oferă o variantă a vieţii tinerilor anilor ’60, într-un cadru în care promiscuitatea si libertinajul pălesc în faţa forţei purificatoare a muzicii. Muzica devine şi substituentul perfect al cuvintelor pe tot parcursul unei piesei în care actorii nu rostesc niciun cuvânt.

Până mai ieri, întreaga durată a unei piese de teatru era ca o adevărată vânătoare a elementului artistic: căutam simboluri, identificam tot felul de artificii tehnice, urmăream îndeaproape jocul actorilor, punând în funcţiune toate rotiţele din dotare, în încercarea de a pătrunde, atît cât pot, cât mai multe din dedesubturile spectacolului. Sâmbătă seara a fost altfel. Am asistat la un spectacol care m-a confiscat preţ de mai bine de trei ore. Întreaga informaţie brută, receptată pe un canal de comunicaţie aflat în plan secundar, afiliat subconştientului, încă pluteşte în tumultul trăirilor răscolite frontal de piesă. Probabil că, odată cu decantarea ei, va ieşi la suprafaţă şi o altă perspectivă asupra spectacolului. Se pare însă că va mai dura ceva…

Nu demult l-am auzit pe regizorul Andrei Şerban, la discuţia cu publicul purtată imediat după încheierea spectacolului Spovedanie la Tanacu, pus în scenă în iulie anul acesta, la Teatrul Odeon, afirmând că teatrul trebuie în primul rând perceput cu inima şi apoi cu mintea; că în timpul unei piese de teatru trebuie să ne descotorosim de acel poliţist care este mintea şi trebuie să ne lăsăm pradă primului impuls, primei simţiri. Era un lucru pe care îl împărtăşeam întru totul dar m-aş fi minţit dacă aş fi pretins că m-ar fi încercat până atunci. Teatrul nu-mi străfulgerase direct în suflet decât în timide încercări. Poate că subiectele clasice dezbătute în majoritatea spectacolelor nu au avut forţa necesară;sau poate că nici unul dintre ele n-a avut cheiţa.

Sunetul tăcerii a avut de la bun început câteva elemente care mi-au alertat receptorii emoţionali. Un spectacol în care unica voce este muzica, poate fi capabil să işte punţi nemaiîntâlnite. Cu atât mai mult cu cât muzica e semnată de Simon and Garfunkel, o trupă cu o mare încărcătură, despre care regizorul spunea că reprezintă „utopia absolută, sentimentele romantice ale anilor ’60”. Apoi ideea de bază a spectacolului: imaginarea unor momente ale anilor ’60. De multe ori mi-am dorit ca proiecţiile mele în raport cu anii aceia să prindă viaţă. Spectacolul de ieri a fost o mostră vie a acestor proiecţii, o materializare pe care am socotit-o multă vreme de-a dreptul imposibilă.

Închei lăsându-vă în compania melodiei care a completat în final şi ciclul spectacolului, Simon and Garfunkel – Bridge Over Troubled Water:

Specialităţi nocturne în luna lui cuptor

• Frustrări din cartier •

Vara, cu-ale sale călduri diurne ce pândesc a cocoţa mercurul pe gradaţiile termometrelor dincolo de primele 40 de grade, pe plus, ale lui Celsius, şi-a intrat deja în drepturi. Forfota oraşului, care începe înainte ca lumina să inunde orizontul îmbâcsit şi se amplifică la apariţia primelor raze ale unui soare ce nu se mai satură să se încoroneze zilnic, la amiază, se topeşte, stoarsă de vlagă, la adăpostul unei nopţi parcă neputincioase. Blocurile de beton par nişte mici monştri răpuşi, ce caută disperat să-şi refacă forţele, adulmecând fiece briză de aer mai rece, prin ferestrele larg deschise ca nişte imense nări. Doar adânc, în întunericul difuz, perturbat de lumina artificială ce arde în apartamentele celor fără somn sau de lumina gălbuie a iluminatului public, rămâne parcă loc şi vreme de puţină tihnă.

Situaţia devine strigătoare la ceru’ mă-sii, atunci când, cu mult înainte să se îngâne ziua cu noaptea, se îngână maneaua de jale cu glasul răguşit al unui prisoner al iubirii ce o simte pentru o gagica de miloane. Iar dacă piesa, responsabilă pentru cămaşile sfâşiate, mai e redată şi obsesiv de un casetofon de maşină depăşit, ce sughiţă trilurile zgomotase, izbindu-le de betoanele încinse, atunci chiar că te ajung gânduri care ar concura cele mai abominabile scenarii horror. Adică, dacă serviţi căcat, măcar să fie de bună calitate, băi fraţilor! Păi la câti bani vehiculează barosanii prin versurile lu’ cântecele alea, nu puteţi pune şi voi mână de la mână să luaţi pe cîrîială un casetofon mai de doamne-ajută? Păi să nu dau drumul la rock pe voi? Zău aşa…

Dar poate n-ar trebui să mă supăr aşa tare. Vorba aia: “oamenii care munceşte, seara se macheşte”. Avem de-a face doar cu simple manifestări prozaice nocturne, însoţite de scurgeri semnificative ale bunului simţ, ce se preling în torente, întreţinând picătura chinezească a neaoşului cu ochii orizontalizaţi de consumul excesiv de bere stătută la pet sau… o noapte de foc în Bucureşti.

Ţin minte că vara trecută am surprins la non-stop-ul din cartier care închide ceva mai târziu, o frântură dintr-o discuţie pe tema muzicilor, care trata, nu aşa frontal cât prin clătinare, tema manelelor şi a controverselor iscate de fenomenul manelelor în sine. Atunci, unul din participanţii la discuţie – ale cărui orizonturi artistice scârţâiau îmbibate în alcool asemenea lemnului unei corăbii ţinută peste măsură la apă – a concluzionat într-o notă vădită de superioritate şi suficienţa :”Toată muzica e frumoasă, trebuie numa’ să ştii să o asculţi”.

Vă multumesc… dacă doriţi să vă deschideţi sufletele, cheia sol e la domnu’, sub preş.

În derivă

• Recenzie de-o şchioapă, Video •

Suntem construiti sa reactionam la stimuli externi. E o trasatura fara de care nicio vietate de pe planeta nu ar fi capabila sa supravietuiasca. Pana la un anumit punct, noi – oamenii – nu suntem decat niste animale care si-au diminuat din simturi. Dincolo de aceasta limita trasata imaginar, se proptesc de arborele evolutiei trasaturi noi, cum ar fi si capacitatile de a induce si de a (auto)sugestiona, care fac ca noi – aceeasi oameni – sa fim prizonieri ai propriilor noastre sentimente.

E uimitor uneori cum anumite stari se pot declansa, completa sau intretine numai cu concursul unor acorduri sonore. E uimitor si in egala masura de admirat cum cineva poate defula pe portativ partituri care au forta de a reproduce sau de a induce stari similare cu ale sale, cu ale autorului, persoanelor straine de acele trairi datatoare de viers. De altfel, un atribut desavarsit intalnit in orice manifestare a artei.

Drifting sunt cele 3:32 de minute marca Peter Green care imi dau inconjurul gandurilor de vreo trei zile. La auzul lor nu imi vine decat sa ma desfasor nepasator si conformat in fotoliu si sa ma cufund intr-o letargie recursiva. Trei minute si jumatate ascultate obsesiv, inlantuindu-se intr-un ciclu ce pune parca timpul in cui. Efectul e mereu acelasi si ma poarta in continuare, in deriva…