Un septembrie încă îmbrăcat cu straie ţipătoare de vară m-a prins astăzi undeva, în capitala patriei, cu mintea transpirată de gânduri încărcate de grade Celsius. Trafic, praf, RATB indecent, proiecte de predat, oameni, toate acestea udau din belşug rădăcinile unui arbore de năduf şi de cuvinte nu tocmai auzite pe la biserică, care începuse să crească agresiv cu fiecare oră bifată pe cadran. În tot acest amalgam de senzaţii pline de sudoare, remarc în dreptul unei unităţi militare câteva pancarte cu un slogan menit să crească inima oricărui iubitor la extrem al ţării: “ARMATA ROMÂNĂ-FORŢĂ-PROFESIONALISM-RESPECT !”. O adiere palidă îmi aduse un fir de praf în ochi. Am continuat în gol drumul pe care îl aveam de urmat, încercând cumva să găsesc o imagine asociată cu rândul citit mai devreme. Am găsit-o după câţiva metri. Din mijlocul unui nor de fum, sustras parcă din mijlocul unei scene de luptă de la Griviţa, cu Sergiu Nicolaescu în toate rolurile, apăru el, soldatul, viitor erou, cu sudoare în priviri si mustind de forţă din toate încheieturile. Arma sa era gata de luptă, desenând în aer urme ale mişcărilor perfecte şi identice ale ritualului de război. Ca un real participant la clădirea profesionalismului militar românesc, oşteanul duse mâna la chipiu, salutându-şi cu respect colegii apăruţi din spatele negurii aliate lor, aşa cum codrul a purtat pavăză românului în toată această istorie zbuciumată a neamului nostru. Urmă un moment emoţionant pentru poporul gură cască aflat în faţa gardului unităţii militare: fumul se ridică, oştenii se adunară unul lângă celălalt, victorioşi, culegând micii de pe grătar cu o dexteritate invidiată şi de către cel mai experimentat artilerist, în timp ce PET-ul de bere trecuse deja de primul tur prin paharele aliniate regulamentar în faţa lor. Întocmai unei lacrimi, o picătură de răcoare se prelinse pe sticla aruncată mai apoi în iarbă. Apa îşi continuă, în final, circuitul său în natură, lăsând pietrele neclintite. Soldatii au aţipit, poate. Sau, poate, ne veghează.
Identitate raţională
Apropo de imaginea României în afară şi demersurile pe care noi, locuitorii ei, ar trebui să le susţinem pentru promovarea unei cât mai neştirbite imagini a ţării în lumea largă, mi-am amintit zilele trecute de o frântură dintr-o discuţie purtată cu ceva vreme în urmă în compania unei tinere de origine asiatică, ajunsă în Europa la studii.
Aşa s-a făcut că la auzul numelui ţării din care provin, mi-a zâmbit şi m-a întrebat politicos: Romania is famous for soccer, right? Mi-am zis că e mare lucru când cineva mai ştie câte ceva şi despre ţara ce-şi desfăşoară pe hartă graniţele în forma unui peşte, foarte alunecos aş adăuga, cu posteriorul înspre orient, gura înspre vest, ţinând în spinare pe mama Rusia şi ai săi pui. Ca să folosesc un clişeu: sportivii sunt într-adevăr nişte buni ambasadori ai ţării în lume.
Am schiţat un zâmbet amar şi am completat cu un ton resemnat: Oh yeah, Romania should be famous for suckers, indeed. A zâmbit uşor nedumerită, pentru ca mai apoi să-şi continue drumul, întâlnind noi şi noi oameni, vizitând noi şi noi locuri, descoperind noi şi noi culturi. Noi?!…
“Păcală în China”
Mi-am scrântit imaginaţia preţ de minute bune să găsesc un titlu mai inspirat decât cel dat de autorul articolului din Evenimentul Zilei ce face subiectul acestui post, însă cu insucces. Aşa că l-am dat cu citat.
Despre ce este vorba: marţi, la Beijing, un înotător român a ratat participarea la preliminariile probei de 200 de metri bras fiindcă n-a ştiut la ce oră e concursul.
Ce mi se pare mai ilar din toată întâmplarea asta de pomină şi mă umple de o oarecare compasiune, este că însuşi omul a recunoscut cu seninătate (după scrisele celor din EZ) că imediat ce i-a observat la televizor pe cei din seria sa gata să facă pleosc cu şlipii în bazin, îi venea să râdă şi să plângă în acelaşi timp. Păi cum să nu-ţi vină să râzi, omule, când toată faza e demnă de Cascadorii Râsului. În zadar a fugit să ajungă la timp pentru intrarea în concurs, era deja prea târziu.
Parcă mi-l închipui pe săracul om negociind cu chinezii de la intrare în încercarea sa disperată de a intra în cursa deja începută: “Pliz, let mi pas. Ai em ă suimăr hiăr. Hai bă ţîţîiţilor, lăsaţi-mă dracului să trec că ăştia au deja un tur de bazin înainte!”. Presupunând că ar fi reuşit să treacă de pază, mă gândesc ce ar mai fi putut face în condiţiile alea? Să ceară organizatorilor să reînceapă cursa, imediat ce ar fi înotat şi el aceeaşi distanţă pe care o parcurseseră ceilalţi concurenţi, tocmai pentru a nu avea un plus de energie? Sau să sară în apă pe culoarul său la ultima întoarcere şi să înoate cei 50 de metri rămaşi?
Orice-ar fi, sportivul nostru ne-a demonstrat că există şi o altă modalitate de a pierde frumos, ba chiar relaxant aş spune. Să stai la masaj şi să urmăreşti în direct la teleu cursa în care, surprinzător, tu eşti absent. Mă gândesc dacă păţania în sine nu este o premieră în nataţia mondială. Parcă aud: sportivul român este primul înotător care a pierdut o cursă de nataţie la masa verde de masaj.
Maică-sa este model
Locuiesc într-un cartier gri, de capitală. Am tot felul de vecini, de toate culorile. De obicei, în fiecare seară de vară, la colţul aleii unde am intrarea în bloc, se adună un grup compact de cetăţeni (de fapt, cetăţene) cu drept de vot, flori de vândut şi puradei fără număr, fără număr. Aseară am surprins o discuţie aprinsă, în care se făcea un angajament ferm, de viaţă: „…voi fi o mamă model !”. Imediat după declaraţie, una din progeniturile creaturii a fugit în stradă, hlizindu-se cu o pungă de bomboane agricole în mână. „Fă, n-ai auzit ce-am spus ?? Treci aici şi învaţă să numeri..Ti-am zis că o să fiu o mamă model, băga-mi-aş pu*a !”. Cârdul a început să râdă. Părul meu a continuat să cadă.
Popas la înălţime
O discutie de zilele trecute mi-a adus aminte de o parte frumoasa a timpului trecut. O parte legata de munte, drumetii la inaltime, nopti aproape de stele…
…Abia asteptam sa punem la cale o vizita pana sus pe creasta sau macar pana la cabana. Odata stabilita data de plecare incepeam sa numar zilele ramase pana la startul drumetiei. De obicei, treceau destul de repede. Era atat de placut sentimentul ce ma trecea atunci cand ma apucam sa-mi scot rucsacul de la naftalina, cortul si sacul de dormit… Curatam bocancii, luam si o patura, sa fie acolo. Pe final, cotrobaiam prin camara bunicii unde sigur gaseam o bucata de slanina afumata, buna de pus pe tepuse in foc. In ultima zi ramasa, mai asezam in rucsac ce mai trebuiau de-ale gurii si verificam sa nu uit briceagul, cana, farfuria de tabla si ceva de imbracat mai gros…Gata, a sunat ceasul ! Saream din pat, mai rapid si mai voios ca niciodata, sunandu-mi tovarasii de trupa pentru a se urni si ei. In jumatate de ora eram toti adunati la punctul de intalnire, pregatiti pentru a ne intalni cu muntele.
Pana la buza urcusului catre inaltimile crestei aveam de mers pret de vreo doua ore prin camp. Privelistea era una impresionanta, batranul munte dezvaluindu-se in toata maretia lui. Sincer, nu cred ca pot gasi cuvinte pentru a descrie cu adevarat ceea ce se asternea in fata ochilor nostri iar o imagine impregnata in aparatul de fotografiat cu siguranta nu poate trezi aceleasi sentimente. Probabil, pentru fiecare trairile se impleteau altfel in fata acestui tablou…Aproape de capatul celor doua ceasuri, nu chiar obositoare, incepeam sa ne bucuram un pic de umbra primilor copaci iesiti in calea noastra. Padurea cea mare se vedea tot mai aproape. Ajunsi la primul popas, ne asezam pentru o scurta odihna. Nu lipseau tigarile Carpati aprinse fumatorilor si primele gaturi de apa. In fata noastra se deschidea prima imagine a crestei montane, asezata deasupra valurilor de brazi. Aerul tare incepea sa-si faca simtita prezenta, tot timpul insotit de aroma de cetina. Gata, intram in imparatia muntelui ! Drumul incepea sa devina mai anevoios iar efortul crestea considerabil odata ce inaintam tot mai adanc in padure. Urcam pe o poteca in permanenta strabatuta de un firicel de apa, ajutandu-ne din cand in cand de smocuri de iarba pentru a mai face un pas sau doi. Alaturi de drumul nostru se avantau grabite in vale apele unui rau, al carui ecou se indrepta catre noi din toate partile. Din cand in cand, cararuia se arunca la randul ei peste umerii apelor involburate, fiind ajutata de cateva trunchiuri rapuse de vreme. Popasurile noastre se inmultisera, uneori pentru a mai ne odihni si a ne potoli setea, alteori pentru a privi si asculta pur si simplu spectacolul din jurul nostru. Erau momente cand oboseala nu o simteam, doar gandindu-ne cat de norocosi eram pentru ceea ce ne oferea in acele clipe natura…Dupa inca vreo doua ceasuri, desisul de pana atunci incepea sa faca loc unei minunate pajisti, vegheata de o parte si de alta de inaltimile crestelor apasate de cer. Privelistea se transforma aproape in totalitate, sunetele se topeau deodata, bolta parea mai aproape…In timp ce eram intinsi pe covorul de verdeata, privind linistiti cerul si sorbind cu nesat aerul proaspat, soarele ne mangaia pe fiecare, parand ca ne ureaza bun-venit. Eram un pic epuizati de urcus insa oboseala placuta ne indemna sa mergem mai departe. Insa valea era toata a noastra. Nu vroiam sa mergem mai departe. Undeva, catre varful crestei se vedeau cateva urme de zapada. Pajistea, urcand catre stancile din fata era presarata din loc in loc de pete de culoare iar linistea incepea usor, usor sa ne acopere…
De fiecare data ramaneam cel putin o noapte pe Valea Sambetei, caci aceasta este zona unde am avut privilegiul sa merg de multe ori in anii trecuti. Alaturi de noi, alti turisti iubitori de munte. Seara ne adunam cu totii in jurul unui foc si impartaseam ganduri si fapte. Cerul senin era atat de aproape incat aveam impresia ca pot culege stelele de pe bolta. De aici, uneori am continuat drumetia catre traseul principal de creasta, spre Podragu sau Balea, alteori ne multumeam doar cu aceasta vizita scurta, luandu-ne ramas bun a doua zi de la cele inconjuratoare. Pot spune ca am avut ocazia sa fiu, la un moment dat, cel mai inalt om din tara, urcand pe Moldoveanu. Se spune ca se vede Marea Neagra sau Dunarea de aici, atunci cand este foarte senin. Eu, de fiecare data, nu am putut sa vad la mai mult de doi metri din cauza cetii… Nu voi compara cu alte zone montane din tara pentru ca fiecare are frumusetea ei si nici nu am fost in alte locuri. Consider, chiar si asa, ca Fagarasul ofera cele mai frumoase amintiri pentru cei care ajung sa-i atinga umerii.
Pana una alta, lasati ATV-ul, luati rucsacul in spinare si porniti la pas pe orice poteca montana, ascultati linistea padurii, admirati de la inaltime albastrul cerului, respirati aerul tare si rece…
Avem un popor, cum procedăm ?
Am tot auzit zilele acestea, de la diversi cunoscuti intorsi din Elvetia de la Campionatul European, cum ca s-ar gandi ei sa se mute acolo definitiv. De ce ? Pentru ca este totul frumos, curat, flori in geam, lume relaxata si stupid de amabila, infrastructura, caini cu covrigi in coada si multe alte chestiuni odihnitoare pentru retina si materia cenusie. Acum este clar ca acestea sunt discutii si situatii vechi, dezbatute incepand de la statia de metrou pana la camera de cafea din sediul de multinationala. Ceea ce ma intriga pe mine este faptul ca desi le tot discutam, ne aratam cu degetul, injuram prostia si mediocritatea, cu toate acestea situatia nu devine roz. De ce nu exista in capitala unei tari membra UE, Bucuresti de exemplu, flori la geam, cladiri istorice renovate, drumuri fluide, spatii verzi indestulatoare, lipsa tonelor de praf si noxe si multe altele ? De ce neamtul isi matura singurel trotuarul din fata casei si romanul nu ? Imi aduc aminte cata indignare din partea celor pe care nea Base a vrut pe vremea cand era primar sa-i oblige sa-si spele trotuarul din fata resedintei…Cica nu li se parea normal sa faca ei asta. Eu cred ca este o diferenta mare intre noi si ei. O diferenta pe care nu o vom recupera niciodata si nu din cauza ca nu avem timp ci din cauza ca nu putem. Nu vrem. Nu ne intereseaza. “Las-o bre, ca merge asa !” este un mesaj definitoriu pentru Romania. Este brandul de tara.
Am ramas un pic uimit citind presa de azi si urmarind criticile aduse nationalei de fotbal a Germaniei, de catre presa germana si de catre oficialitatile sportive din aceeasi tara, cum ca nu au jucat bine, ca nu merita laurii victoriei desi, sa fim seriosi, s-au calificat in finala competitiei ! Culmea este ca jucatorii au plecat capetele, au recunoscut lipsurile, si-au vazut lungul nasului. Ai nostri inca sunt nemultumiti de faptul ca nimeni nu apreciaza remizele obtinute cu vicecampioana si campioana mondiala desi acest lucru ne-a adus doar un rusinos loc 3 in grupe. Cum ar veni, haideti sa apreciem mediocritatile ! Inca o mare diferenta intre ei si noi. Evident, nu cred ca o vom recupera vreodata.
Eu zic, totusi, ca marea problema este lipsa spiritului de comunitate. Il mai putem gasi, poate, in unele mici localitati din Ardeal (din cate am vazut eu, fie sasesti, fie unguresti, prea putine de sorginte romaneasca). Ne lipseste respectul fata de vecinii de societate. “Fac ce vreau eu ca doar este spatiul meu !”. Corect, daca spatiul tau ar fi unul izolat si nu ar incalca dreptul la confort al celorlalti. Vorba ceea, scrie in Constitutie. E adevarat, pestele de la cap se impute. Daca cei care construiesc si intretin un sistem nu vor incepe sa educe natia asta cat de curand eu cred ca nu mai avem nicio sansa. Daca tu, ca parinte, nu insufli copilului tau niste valori definitorii pentru o societate moderna cine sa o faca ?
Revin la o intrebare care-mi vine in minte obsesiv (uneori): cati dintre fumatori folosesc scrumiera din masina sau cosul de gunoi de pe strada pentru a-si arunca mucul de tigara ? …De ce, mah, “animalilor” ?
Ţara Lalelelor vs Ţara Manelelor
sau Franta-Italia, meciul propriu-zis al unei generatii.
Inainte de ultimul meci al grupelor, Romania se proptea de un neverosimil loc doi in clasament, cu sanse reale de calificare in faza urmatoare a turneului, in detrimentul unor echipe mult mai bine cotate, ca Franta sau Italia. Dupa prestatia tricolorilor din meciul impotriva campioanei mondiale en-titre, nu-mi ramanea sa exclam decat un strasnic “Jos palaria!”. Ala era jocul echipei Romaniei pe care am tanjit sa-l revad ani la rand. De vreo patru ani incoace uitasem sa mai si sper. Intalnirea cu italienii m-a strunit putin din amorteala.
E drept ca nu am mai avut demult prilejul sa facem un meci mare. E drept ca dupa 2000, am ratat doua campionate mondiale si unul european la mustata, poate pe nedrept chiar. Si totusi, raspunzatori pentru suita de insuccese sunt chiar jucatorii convocati la lot, caci nimeni altcineva n-a jucat pe teren in locul lor. Daca ar fi izbutit sa ajunga in sferturi, Chivu si ai lui nu doar ca ar fi repetat traseul generatiei lui Hagi la un campionat european, dar si-ar fi si insusit performanta de a iesi dintr-o grupa infernala prin simpla rezonanta a numelor echipelor ce o alcatuiau, daca nu a valorii lor efective. Si totul depindea de un singur meci.
Disputa cu Olanda se anunta o disputa, n-as putea spune usora, dar abordabila. Olandezii aveau asigurat primul loc in grupa, iar Van Basten isi aratase intentia, lucru si firesc, de a-i menaja pe unii dintre jucatori. In conditiile astea m-a strafulgerat un unic gand: daca nici acum nu vom izbuti sa invingem, chiar ca nu mai avem ce cauta la turneul european.
Si-a inceput si meciul… Prima echipa a Romaniei vs a doua echipa a Olandei, sau echipa de seniori a Romaniei vs echipa de juniori a Olandei, in care cei doi depasiti, Robben si Van Persie se distreaza, sau IX C-ul vs XII E-ul, sau reeditarea oricarui episod al neputintei noastre stramosesti. Toate cele nouazeci de minune parca am stat in expectativa, parca am asteptat sa ne pice din cer. O echipa decolorata. O echipa de desculti cu ghete in picioare. O echipa de creta, si atat. Refuz categoric sa cred ca jucatorii s-au speriat chiar de ideea ca sunt nesperat de aproape de realizarea unei mari performante. Cu totii sunt jucatori profesionisti si ar trebui sa cunoasca a gestiona astfel de momente.
Am avut naivitatea sa cred ca, odata intrati pe teren, nu vor juca decat la victorie. Dar nu, dragi romani, se pare ca nu s-a intamplat chiar asa. Strategul Pitzi iese cu o declaratie, imediat dupa fluierul final, afirmand ca baietii au fost demoralizati si de rezultatul din cealalta partida, unde Italia preluase conducerea inca de la inceput. De aici, furtuna: ce zici bă? Lua-ti-as toate schemele defensive la lovituri libere! Pai tu de ce i-ai trimis p-astia, bă, in teren? Cum poti sa rostesti o asemenea ineptie? Pai cine la mana cui statea in grupa asta, bă? Cum e cu putinta sa depinzi deliberat de alt meci decat cel al tau? Caca-m-as in pragmatismul tau, bă! Asta e prostie! Brusc, am simtit gust de sange in gura. Dintele care-l aveam impotriva marelui antrenor Piturca, inca de cand antrena in Ghencea, imi ţâşnise iarasi prin gingie.
Dureros nu este ca a nascocit Piturca o astfel de scuza patetica, dureros e ca asta a fost exact si impresia pe care a lasat-o jocul tricolorilor. La urma cozii, asta e. Previziunile majoritatii s-au adeverit: Romania, alaturi de o alta echipa din cele trei, vor merge acasa. Avem mari jucatori ca Mutu, Chivu sau Lobont. Avem jucatori care promit, precum Tamas, Rat sau Goian. Dar ne lipseste cu desavarsire echipa si, mai nou, si antrenorul.
Terminam grupa pe locul trei, cu capul (in) sus, dupa ce am lovit inca o data plafonul mediocritatii.
Fără boabe
Primul meci disputat dupa opt ani de absenta din compania selecta a turneelor finale s-a intamplat. Dupa ultimul fluier, ne-am ales atat cu un nesperat, dar mult ravnit punct, cat si cu eticheta de echipa practicanta de un fotbal prost (ca sa folosesc un eufemism). A fost un meci fad. Fara sare, fara piper, fara tacamuri, fara servetele, fara servicii, fara nimic. A, ba nu, gresesc! A avut dom’le ceva: a avut o mare incarcatura psihica. Cu exceptia a doua, trei faze ceva mai periculoase, trecute in contul Frantei, echipele au avut o prestatie lamentabila, de Divizia X. Cred ca nici Ilie Dobre, comutat pe modul de spectaculozitate maxima, nu ar fi fost in stare sa animeze schimburile de pase din teren. Am vazut pe la teveu ca lumea a iesit in strada sa sarbatoreasca egalul, echivalentul unei victorii. Ce sa sarbatoresti frate, ca eu n-am vazut nici macar o faza care macar sa-mi cauzeze o plapanda bagare de pula – scuzati-mi, va rog, formularea mai putin erecta. Pana si o partida de golf mi-ar fi produs mai multe emotii.
Nici cocosul galic si nici puii de la Avicola nu au fost deloc in foame de boabe.
Nu acelasi lucru se poate spune despre celalalt meci din cadrul grupei, care pana in momentul actual a fost pe departe cea mai la inaltime disputa. Dupa ce au dat trei goluri italienilor, eu unul inca ma mai minunez cum dracului am reusit sa ii batem pe olandezi?!
Exista o multitudine de premise ca dupa punctul castigat cu Franta sa mai luam inca doua pete. Prima pata va fi una galbena si calduta, asta dupa ce “motaneii” din Squadra Azzurra vor face pipi pe tricourile galbele ale puisorilor Bergenbier, pentru a-si mai spala din blazonul patat de portocala mecanica. A doua pata, rosiatica si cu gust amar, va fi aplicata, dupa aceeasi reteta ca in cazul campionilor mondiali en-titre, de catre Olanda, care cu siguranta simte nevoia sa razbune infrangerea de la Constanta. Victoria de pe malul marii a fost obtinuta de ai nostri, ce-i drept, si cu marele aport al ploii si al vantului. A fost parca o reeditare a unei lupte cu turcii, unde factorii climatici au avut un rol determinant. Ramanea ca inainte de confruntarea directa sa parjolim campiile, sa mituim ospatarii si sa otravim apele plate, sa scumpim preturile la hoteluri samd.
Situatia e cam oabla din perspectiva urmatoarelor doua partide. Mutule, spune ceva! Banele, fugi pe tusa ca atunci cand fugeai cu cocenii de porumb sub tricou! Goiane, foloseste-ti capul la cornere! Toate! Lobonte, ai mare grija ca stai in camp deschis… se trage, frate! Pitzi, stai linistit, ne-am indeplinit obiectivul. Am luat un punct.
Căţei de cartier
Incurcate sunt caile alegatorilor. Totusi, trebuie sa recunoastem, multi dintre dumnealor sunt practici si hotarati. Au calea lor si nimeni nu-i schimba traseul. Ieri mai pe seara am avut ocazia de a purta o discutie pe tema electorala cu un personaj din categoria descrisa pe scurt mai sus. Poate stiti genul, pensionat, a lucrat intr-una din intreprinderile de stat industriale, are cel putin un deget lipsa, isi duce nepotii la scoala si, uneori, mai da cu harletul prin petecul de pamant de langa scara blocului. Omul se intorcea spre casa dupa ce facuse cateva vizite corturilor amplasate prin cartier cu ocazia campaniei electorale. Filosofia sa era una simpla: “Dom’le, daca ei cara cu sacosile, eu de ce sa nu iau macar o punga ?”. N-am stiut despre ce-i vorba, nici nu ma interesa, eram atent la doi catei care alergau printre picioarele trecatorilor inghesuiti pe trotuar din cauza masinilor parcate acolo. “Ia uite, am luat si eu doua, trei becuri, le mai schimb in scara cand se ard celelalte”. Ma gandeam ca administratorul se ocupa oricum de acest lucru, doar eram cotizanti la cheltuieli. In fine, lipsit de importanta acest aspect. Cainii gasisera niste cutii cazute dintr-un cos de gunoi si acum se harjoneau pe langa ele. Poate gasisera vreo farama de mancare. “Ia zi vecine, care-i treaba ?” indraznesc in cele din urma, gandindu-ma la ce are de zis omul, macar asa, sa am ce dicuta la bere mai apoi cu prietenii. “Ce sa fie ? Nu ma inteleg cu nesimtitii astia de la ce partid or fi ei..Tu-le muma-n…Am dus-o pe aia mica la scoala azi si i-am rugat sa-mi opreasca si mie vreo doua pixuri, vreo doua brichete…Adica io nu fumez mult da’ cateva brichete nu strica..Nu c-ar fi scump gazul da’ daca oricum trebuie sa le dea, ce mai conteaza cui le da..Pixurile mi le ia aia mica la scoala”. Cainii incepusera sa se maraie unul pe celalalt. Sigur aveau ceva de impartit. “Ia uite, mai sunt unii in fata..Ai dreacu’ astia nu era azi. Cred ca le-a ramas de impartit si trebuie sa dea tot. Uite-o pe aia cum pleaca cu doua sacose..Mai, nu va mai saturati, tu-va muma-n…Ce-o fi luat acolo ?”. Fara sa-mi dau seama eram prins in problemele sale. Chiar, ce facea doamna aceea cu doua plase de pixuri, brichete, becuri, harti si ce mama naibii mai ii dadusera ? Avea si vecinul meu dreptate..Dati cate putin sa ajunga la toata lumea ! “Hai vecine, ia si tu un bec si mi-l dai mie daca nu-ti trebuie..Ca io le mai schimb prin scara, ti-am zis.” .Cainii ajunsesera cumva in mijlocul intersectiei, nepasatori la masinile ce se indreptau galagioase spre casa. Pareau impacati cu ce gasisera mai devreme in cos. “Auzi, vecine…” intreb eu nelamurit, “..te duci la vot ?”. Profunda intrebare, profund raspuns. “Mai este pana duminica inca doua, trei zile..Vedem ce se mai intampla. Poate ma duc, poate nu.”. “Strasnic om !” imi trecu prin minte. Era clar, omul analizeaza si despica firul in patru. Care are programul cel mai bun, cu ce proiecte ataca fonduri europene, cum vede strategia de dezvoltare..Adica, votul trebuie sa fie unul inteligent. “Ei, tot pe asta l-oi vota. Pai, eu ii cunosc pe ailalti ?” . S-a dus naibii analiza, votul inteligent. Ne cam ducem naibii cu fiecare zi, de fapt. “Pai stati asa, nu vedeti ca nu s-a intamplat mai nimic in ultimii ani, de ce nu schimbam si noi ceva…?”. Mai bine nu intrebam. Imi vedeam eu de drumul meu, ma uitam dupa caini..Chiar, au disparut cainii…Unde s-or fi dus ? “…Noua ne-a dat si de mancare pe la serbarile alea prin parc, am fost si in excursie de vreo doua ori cu primaria..Adica, altii poate n-or face nici atat”. “Da, dom’le dar nu sunt parcari, curatenie, spatii verzi, drumuri asfaltate..Ne sufocam, nu vedeti ?”. Adica, spuneam si eu de cacaturi din astea, spuse de vreo 18 ani.”Aaa, pai duceti-va voi tinerii si luati atitudine..Schimbati voi, ca voi vreti..Noi ne-am cam trait viata.”. Futu-i gura ma-sii, ca nu putea s-o spuna mai bine ! Ma si gandeam la tinerii din cartier. Aia care incep sa devina majoritari. Ma gandeam si la atitudinea lor, vointa lor de a schimba lucrurile in bine. Ma gandem la tinerii aia care tripleaza an de an numarul abandonurilor scolare. Tinerii aia ecologisti si carora le place sa arunce cu pet-ul din masina, la semafor. Aia care abia acum incep sa-si traiasca viata. ..
…Oare ce-or zice cei doi catei ? Pentru ei cum se vede viata ?
Să iubim competiţia fără să ne întrecem cu gluma
Euro 2008 e la o pasa scurta de noi. Pasa buna, pasa proasta… vom vedea.
Dupa ce sortii ne-au pus la grea incercare, periplul tricolorilor in Elvetia si Austria imi pare de fapt o excursie relaxanta dupa un sezon epuizant. Grupa mortii, grupa sortii, grupa Fortzei sau a oricui ar fi ea, a socotit-o pe Romania noastra drept a patra favorita si ultima in lupta pentru accederea in sferturi. Cu adversari de anvergura Italiei, Frantei sau chiar si Olandei s-a cam scuturat podiumul de noi. Parca am picat mai rau decat ar fi putut pica o echipa romaneasca in grupele Champions League. N-are legatura, dar cred ca are acelasi efect: necalificarea.
Un om de fotbal obscur a declarat pe sticla, nu stiu daca dupa o sticla sau doua, ca intr-un meci de fotbal exista trei posibilitati: sa castigi, sa faci egal sau sa pierzi. In baza acestei afirmatii si in baza ideii de fotbal si de competitie in sine, avem sanse. Daca Chivu pune umarul la bataie, iar Mutu, Marica si Lobont renunta la Pepsi, nu pentru Coca 
ci pentru sucuri naturale cu pulpa de portocala, nu de cantareata pop, atunci avem sanse.
Cand nu e nimic de pierdut, cand nu exista o miza palpabila, cand toti jucatorii joaca detasat si pun in practica pe teren sfaturile strategului Piti, cand pana si Banel poate pasa linistit la portar, atunci… cine stie, poate se infaptuieste minunea.
Dar de aici pana la a aspira la trofeul de campion european, cum au declarat unii dintre componentii lotului national, e cale lunga, flacai. Sa-i spuneti asta lu’ Mutu! Sa ne vedem lungul ghetei inainte sa sutam bombe d-astea in public.
Treaca-mearga ce-o fi, eu oricum o sa-mi fac rezervele de bere, alune si injuraturi cu nabadai pentru cele cel putin trei meciuri, sper cat mai intesate de goluri si ratari cu goluri in stomac.
Hai Romania! Hai porumbeii! Ne vedem la Universitate… la anticariat.