Subsecretarul de stat american, Ellen Tauscher, a declarat că România ar putea găzdui, în cadrul scutului antirachetă, trei baterii de interceptori.
Vestea a stârnit bucurie în rândul consumatorilor de licori bahice, obişnuiţi deja cu prezenţa bateriilor de vin în cadrul scutului strategic anti-echilibru.
Republica Moldova desfiinţează gardul de sârmă ghimpată de la graniţa cu România.
În locul acestuia, autorităţile române şi-au dat deja acordul să fie instalat un scut anti-rachetă.
Se pare că iarna este din nou o parşivă şi apare aşa, pe neaşteptate, la început de februarie. Şi nu oriunde, ci într-o ţară cu o climă temperat-continentală… Am înţeles, în decembrie ne mai aşteptam la o ninsoare dar în ianuarie şi în februarie era exclus. Atunci apăreau ghioceii, păsăreau ciripelele iar Sorinelul arunca fotonii către acoperişuri mai ceva ca un manelist cojile de seminţe în faţa scării. Iar autorităţile, obişnuite cu acest ritm de mulţi ani, au fost luate prin surprindere (vorbă devenită clişeu).
În capitală, cel mai tare din parcare este, fără îndoială, primarul Sorin Oprescu. Din parcarea lipsă, am putea fi un pic ironici. Domnul Oprescu, aşa autoritar cum ne-a obişnuit dumnealui (deşi, ori nimeni nu-l ascultă, ori nu ştie să se facă domnia sa auzit cum trebuie) a ieşit în faţa cetăţenilor creduli şi a început să ameninţe firmele implicate în diverse contracte cu Primăria că ar fi cazul să-şi vadă de treabă, să-şi respecte angajamentele, să nu-şi bată joc de banii contribuabililor şi că are dumnealui ac de cojocul lor. Mai, mai să-mi smulgă o lacrimă.
Cea mai tare fază pe care a scos-o edilul capitalei este cea cu amendarea Primăriilor de sector. Deci, se ia o Primărie de sector care nu are arterele deszăpezite şi care nu se îngrijeşte să asigure un minim confort cetăţenilor săi, plătitori de taxe în faţa unor funcţionari cu priviri precum vremea de afară, se trage de urechi de către Primăria Capitalei, mama-natură a copilelor prinţese de sector şi apoi se amendează, să se înveţe minte. Un sistem foarte bine gândit, probabil de nişte domni sau doamne care trăiesc într-o lume a lor, fără mojicii ăştia care tot cer câte ceva de la autorităţi. Păi cum, băi nene, să amendezi o Primărie? În loc să altoieşti primarul, să razi nişte capete de cretă care o freacă aiurea prin birouri, să f#ţi în gură şi la buzunar firmele care papă banii publici degeaba, tu mai iei nişte bani, de fapt, tot de la cetăţeni. Practic, din bruma de fonduri rămasă după sărbători, Oprescu mai trage un fum. Direct din buzunarul tău, boule bucureştean care eşti. No ofense…
Mă uit pe geam şi văd că ninge. Şi nu teama de frig sau de faptul că o să-mi fisurez coccisul pe gheaţă mă înfioară, ci faptul că trebuie să mai strâng nişte bani, să poată plăti primăria de sector amenda. Oare România este o ţară?
Să nu-mi spună nimeni că România este o ţară dizgraţioasă, numai bună de a fi acoperită sub un grandios nor de napalm. Nimic mai fals. România este, în cea mai mare parte a ei, un tărâm desenat cu atenţie de natură, cu mici detalii perfecte ce pot fi surprinse doar de un obiectiv macro cosmic. Dar România este tânără. Fiind tânără, este proastă, pentru că nu i-a plăcut aşa mult cartea şi a dat-o mai mult pe golăneală, precum o fetişcană superbă, venită de la ţară, cu sâni perfecţi, picioare numai bune de adulmecat şi ochi care îţi taie răsuflarea. România e atât de naivă încât îşi ţine cu dinţii locuitorii săi, românii, copiii ei, adunaţi din aventurile cu turiştii turci, tătari, nemţi, austrieci sau, în general, cu orice turist migrator şi tare în coaie. Românii, spre deosebire de fetişcana care i-a adunat în jurul ei, sunt ca o grămadă de plozi care cer tot timpul de mâncare, fac mizerie, strică toate jucăriile pe care mă-sa le fură de cele mai multe ori, urlă, se cacă pe unde îi apucă şi nu reuşesc niciodată să treacă în clasa următoare. România, încă arătoasă, începe să dea semne de uzură, fiind mai tot timpul după curul puradeilor ei români.
România a avut la un moment dat nişte rude, să le zicem părinţi (sau bunici), fiecare dintre aceştia având la un punct şansa de a păşi pe un alt drum. Asaltată de turiştii evului trecut, neamurile României ar fi putut să ajungă fie austrieci (unii spun că unguri), fie turci, fie ruşi sau, pur şi simplu, ar fi putut rămâne rumâni. Soartă sau nu, iubire sau nu, ambiţie sau orice alt rahat proiectat istoric, însă rubedeniile din trecut ale României au decis că e mai bine să rămână unite, cu riscul de a pierde din plozii care trăgeau atunci de fustele lor. Curve sau nu, rudele bătrâne au dat muie turiştilor (după ce au supt pule străine secole întregi) şi au plămădit ca într-un spectacol de iluzionism ieftin fetişcana cea frumoasă, cu sâni, ochi şi pulpe de Cosânzeană. România s-a născut chinuit, prematur dar a crescut frumoasă şi fără bube în cap. Plozii de lângă ea, cei pe care îi criticăm vehement unii dintre noi, vorbesc româneşte în majoritate şi se poartă ca atare.
Eu nu urăsc România. Poate urăsc românii, doar pentru că nu se pupă cu viziunile mele cotidiene. Nu-i condamn. Urăsc, în schimb, Unirea. Mare, mică, nu are importanţă. Şi urăsc şi mai mult bunicul meu Ardeal pentru că, în loc să arunce o privire la vecinii săi mai mari şi mai gospodari, s-a uitat la ochii frumoşi ai rudelor vorbitoare de aceeaşi limbă, dorindu-şi să locuiască sub acelaşi acoperiş cu acestea. Iar eu, colateral, mă număr printre plozii trişti ai României, privind cu jind la roşeaţa din obraji a nepoţilor vecinilor din Vest.
Statul român donează sinistraţilor din Haiti suma de 50 de mii de euro, ocupând un rezonabil loc trei în topul celor mai slabi donatori.
Cel mai probabil suma a fost redirecţionată după ce a fost primită rest în urma acordării unui modest comision.
Românul s-a născut să fie şef. Şef, şefuţ, şefuloi, manager (mai nou), sunt apelative pe care băştinaşii carpatini şi bărăgănieni le adoră. Idealul în viaţă, pe lângă mocangeală sau tone de bani, este postura de a da ordine de pe ultima treaptă a societăţii şi a răspunde cu replici de genul „că aşa vreau eu”. Intrând în detalii, ordinul se execută, nu se discută.
Făcând o paralelă cu perioada acestor zile, am remarcat diverşi indivizi care îşi arogă dreptul de a da ordine. Cei care acuză dictatura, dictează. În plus de acest lucru, răpesc turmei dreptul de a discerne şi de a gândi în vreun fel. Sunt şefii supremi, liderii de haită, masculii alfa ai unei societăţi oricum plină de răni iar cei care le aspiră balele trebuie să-i ia ca model unic şi pozitiv. „Că aşa vreau eu” devine similar cu „aşa spun eu”, „aşa e cel mai bine”, „aşa trebuie”, „aşa, clar?”. Trăiţi, măreţilor!
Alegerile reprezintă opţiunea poporului de a-şi alege reprezentanţii legiuitori sau liderii de opinie. Alegerile dau ocazia electoratului să pună în balanţă cele bune şi cele rele, să-şi scarmene bine neuronii înainte de a consuma tuşul pe buletinul de vot. Alegerile, aşa cum spuneam, dau ocazia apariţiei unor noi şefi sau păstrarea celor vechi. Din păcate, există un circuit închis, în care şefii votează şefi. Nesimţirea de a dicta norodului cu cine să opteze nu este cu nimic mai presus decât dictatura politică. Şi când te gândeşti că aceşti oameni îşi autodeclară aura de salvatori ai neamului, pe cine să mai crezi?
Motto: Copiii şefilor noştri vor fi şefii copiilor noştri
Prima întrebare care iţi vine în cap este legată de titlu. Compania? De ce Compania?
Ce este o companie? O companie este o firma mai mare. Adică ceva imens. Dacă este să extrapolam, ceva la dimensiunile unei ţări.
Şi ce face o companie? Păi cam ce face o firmă. Produce bani.
Dar din ce produce bani? Păi din exploatarea resurselor.
Pai şi care ar fi resursele? Păi vreo 20 de milioane de fraieri.
Şi cum funcţionează o companie? Păi simplu: o companie are management şi executanţi. Managementul spune ce trebuie făcut şi executanţii fac.
Bine, dar modelul este clasic. Adică s-a întâmplat aşa şi pe vremea comunismului şi pe vremea capitaliştilor, se întâmplă şi în America.
Ce ne face diferiţi?
Păi diferiţi ne face o data lipsa de direcţie. Un management trebuie să ştie unde se îndreaptă lucrurile. Ori nu se pune problema. Direcţia este învârtitul împrejurul cozii.
Asemănarea este că aceeaşi oameni din timpul comunismului ne conduc şi acum. Cu alte cuvinte, în capitalism, dacă ceva funcţionează prost, schimbi, ori nu aşa se pune problema la noi.
Şi ar mai fi o mică diferenţă. După 2000 de ani de civilizaţie omenirea a descoperit cuvântul LIBERTATE. Cuvânt pe care românii l-au gustat şase luni, între ianuarie 1990 şi iunie 1990. Atunci a început să funcţioneze Compania şi sfârşitul unui vis frumos numit STAT DE DREPT.
Care este diferenţa între o companie şi un STAT DE DREPT?
Un mic salt ar fi istoria Europei de vest şi a Americii de Nord.
Un alt exemplu ar fi sentimentul de libertate. Le doresc românilor din toată inima să aibă acest sentiment, dar nu se pune problema. Să simţi că poţi să faci ce vrei, că eşti respectat, că eşti protejat.
Să revenim la normalitate. Într-o companie, primul lucru făcut atunci când te angajezi este să ţi se citească obligaţiile. Sunt foarte curios. Citiţi Constituţia României şi verificaţi când apare prima data cuvântul obligaţie.
Este o diferenţa enormă între visurile de acuma douăzeci de ani şi realitatea existentă.
România funcţionează ca o companie. Trebuie să producă profit.
Sunt nişte şmecheri care deţin 90% din resurse şi restul 10% din resurse. Acesta ar fi un sistem economic apropriat de clasic (clasic este 80/20).
Diferenţa o fac drepturile.
Dreptul la libera exprimare a fost impus ca o măsură de forţă majoră în relaţiile internaţionale dintre România şi Europa de Vest şi USA. Altfel nu am fi avut acest drept. A fost o condiţie obligatorie pe care Compania acceptat-o pentru existenta ei.
Dar să mai vorbim despre drepturi. Vă simţiţi în siguranţă pe străzi? Vă simţiţi trataţi cu respect?
Că am vorbit de respect. Este cel mai luat în batjocură cuvânt în România şi cel mai considerat în societăţile occidentale.
Un om care are respect este pe jumate liber. Ori Compania nu face aceasta greşeală. Ea are nevoie de executanţi, nu de oameni liberi.
Dacă vinzi la un chioşc, dacă lucrezi la început ca şi absolvent al unei facultăţi, dacă conduci un proiect. OK. Sunt trei tipuri de oameni din trei straturi sociale diferite. Întrebarea mea este: ai sentimentul că eşti respectat pentru ceea ce faci? Ai sentimentul de colaborare? Mă refer la ceva de genul care se întâmplă zilnic, nu când faci o chestie extraordinară.
Oricât ar suna de abstract, acestea sunt bazele unei societăţi occidentale funcţionale. Indiferent câţi bani ai sau nu ai, eşti respectat, eşti încurajat, eşti protejat. Aceste lucruri se întâmplă într-un STAT DE DREPT şi nu într-o companie.
Din punctul meu de vedere, la nivel de organizare socială, România a făcut un salt spre Evul Mediu. Aveţi dreptate, avem maşini, calculatoare şi conţopişti în guvern. Dar vă întreb… Dar despre relaţiile umane?
În Evul Mediu erau relaţii de vasalitate. Adică domnul mi-a făcut ceva, eu îi sunt obligat. Clasele sociale erau împărţite în două. Nobili şi ţărănimea.
Să luăm relaţiile sociale din România. Păi avem două clase sociale. Şmecheri şi fraieri, iar relaţiile între oameni sunt … o mână spală pe alta? Adică nobleţea obligă? Care e diferenţa?
La comunism am renunţat de bună voie. Capitalism nu prea am vrut.
Şi ce a mai rămas? Feudalism.
În final, toţi ştim din istoria care ne-a fost băgată pe gât la şcoală că sunt nişte oameni (în cărţile de istorie se numesc eroi) care au luptat pentru un singur lucru LIBERTATE (Compania încearcă să îi înece în patriotism).
Gândiţi-vă la un singur lucru. Vreţi să fiţi oameni liberi sau angajaţi la o firmă?
Horea
Un studiu recent arată că pe măsură ce specia umană evoluează, creierele oamenilor se micşorează.
În acest caz, putem afirma cu mândrie că în România se găseşte cea mai evoluată rasă umană.
Zăbovind mai mult decât de obicei în lupta cu somnul matinal, am fost nevoit, într-una din zilele trecute, să apelez la un taxi pentru a acoperi traseul către locul de muncă. Ora nu era tocmai una potrivită pentru a realiza un record de rapiditate, mai ales într-un oraş extrem de aglomerat cum este Bucureştiul. Dar, cu această ocazie, am parcurs încă o filă din pestriţa lume a taximetriştilor, luând cunoştinţă cu filozofia acestora destul de colorată.
Dialogul este preluat din înregistrarea audio pe care, întâmplător, am găsit-o în aceeaşi zi pe reportofonul din rucsac. Evident, am extras doar câteva părţi ale dialogului, fără a deteriora contextul.
„[…]
-E ceva aglomeraţie azi… (zic eu, doar să zic ceva)
-Deci eu mă strecor ca fumul pe sub uşă…Nu spuneţi ce fac eu, nu faceţi niciodată ce fac eu.
-Nu spun nimănui!
-Îmmmm, nu-mi place cum arată situaţia aici, şi cu ăştia lângă mine, uof! (eram pe linia de tramvai, în depăşire de coloană) Mie îmi place să mă strecor ca fumul pe sub uşă, să aprecieze clientul, la final să fiu şi eu mulţumit cu un bonus, pentru viitor…
-Pentru zile negre, nu?
-Acuma, lăsând gluma la o parte, mie traficul îmi afectează nivelul de trai. Eu, din cauza la nenorocitul ăsta de trafic pierd curse. Benzina iar s-a scumpit. Astăzi, ne-au chemat la firmă să ne întrebe dacă suntem de acord să scadă preţul.
-Aha… (se tot aud comenzi prin staţie, nu răspunde nimeni)
-Eu am zis: dom’le, scazi cu un leu preţul, diferenţa de benzină nu mi-o acoperi, planul nu mi-l reduci, asta înseamnă ca eu să nu mai muncesc doişpe ore, să muncesc paişpe ore pe zi, să mă iau cu schimbul la bătaie, care stă mai mult pe maşină, nu?
-Aşa o fi.
-Astăzi mă duc la ora doişpe, că sunt programat la director. Îmi iau cheia, că am o cheie franceză mică şi dacă văd că comentează îi dau cu ea peste mâini!
-Hm…
-Măicuţa mea, păi el îşi bate joc de familia mea? Prin mine îşi bate joc de familia mea! Îmmm, cum miroase înainte? Ia, dacă mă bag pe acolo nu mai am nicio şansă de ocolire…(tocmai trecem de o intersecţie mare) Înţelegeţi? Eu depind de nenorocitul ăsta de trafic.
-Mda.
[…]
-Deci, io trebuie să-i fac lui 45 de milioane pe lună în condiţiile în care el îmi dă mie cinci milioane jumate pe lună.
-Nasol…
-De ce credeţi că nu mai sunt maşini? Păi io dacă vă duc acum la garaj şi vreţi o maşină, în douăzeci de minute aveţi maşină. Bine, nu douăzeci de minute da’ într-o oră tot aveţi maşină…Ah, s-a băgat tramvaiul ăla nenorocit…De ce s-a băgat tramvaiul ăla, îmmm? Mi-a luat elanul…Mamă, sunt două…
(trece omul la planul B, ocolire pe străduţe, etc.)
[…]
-Până acuma m-am strecurat bine…Chit că mi-au umplut vreo doi frigiderul cu carne dar asta e. Încape, poate să congeleze la greu! (râde tâmp. Între timp, prin staţie se aud nenumărate comenzi, nu le ia nimeni) Mi-au interzis să iau şi copiii de la şcoală. Mi-au spus că dacă vreau să iau copiii de la şcoală trebuie să dau caseta jos. Adică, dacă mă vede un coleg, că sunt o groază din ăia limbişti, că le mai dă zece lei, cinşpe lei, că umblu fără aparat…Spuneau că Ceauşescu face exploatarea omului…
-Şi acum ce-o fi?
-Dom’le, vă spun eu. Acum îi mai rău! Deci acum îi mai rău şi te şi umileşte! Ascultaţi la mine, acum e mai rău! Mai rău!
-Mda…
-Am o cheiţă mică şi tot aşa, când am fost la o altă firmă, nu-i dau numele, tot aşa, m-a chemat şeful şi am aruncat-o când el închidea uşa…Şi am aruncat-o în geamul ăla al lui de la uşă, că se lăuda el că-i de cristal! Şi vroia să i-l plătesc! Nu-mi dădea cartea de muncă, că să-i plătesc eu geamul! Măi, ce vorbeşti? S-a spart singur! Tu vrei să mi-l impuţi mie? Când ai trântit uşa nervos, prea tare, s-a spart, nu?
(mi-e lene să schiţez vreun gest)
[…]
-A început campania electorală. (o iau pe altă pistă)
-Vă uitaţi??
-Păi, am văzut acum afişele pe stradă…
-Vă uitaţi? Eu nu mă uit. Nu merită. Sunt nişte porci! Toţi! Unul peste altul! Şi ăla al lui soacră-mea, din coteţ, e mai educat.
-Deci să înţeleg că nu votaţi.
-Eu? Păi, de exemplu când a rămas Iliescu cu Vadim, eu l-am votat pe Vadim. Deci, eu pun ştampila pe unul care ştiu că nu are nicio şansă. Uite, ca acuma, dacă e să rămână doi care nu vreau eu, deci eu pun pe unul care ştiu că n-are nicio şansă. Aţi înţeles? Ca votul să nu-l ia….Adică dacă unul care a câştigat alegerile, are douăşapte la sută…Şi atunci ia şi voturile celelalte, ale celorlaţi, aţi înţeles? E, acum m-am învăţat minte. Mă duc şi ori tai buletinul ăla sau pun vreo patru, cinci ştampile aşa, să vadă că protestează lumea, nu? Sau, să spunem că rămâne acuma unul, de exemplu, în turul doi, unul oarecare…Pun pe amândoi, ca să nu se supere niciunul, înţelegeţi?
-Hm…
-Dom’le, păi n-aţi observat că au lovit în toate punctele cheie? Au lovit în benzină, m-au lovit în buzunar…Mie ce-mi dau în plus? Ce-mi dă? Adică nu să-mi dea, să-mi facă o facilitate de a mă descurca mai bine… Nu, el să-mi ia! Mi-a dat în benzină, mi-a dat în pâine, mi-a dat în mâncarea copiilor, mă subjugă… Atunci, cum să-l votez, domnule? A, vrei dumneata să te votez? Două mii de euro! Dă-mi banii ăştia şi eu îţi pun ştampila! În America aşa e! Cât vrei? Vrei să te votez? N-aţi văzut că-s supăraţi acuma? Acum aşa e! Faci poză cu telefonul la buletin, marcă banu’. Dă lu’ băiatu două mii de euro, că tu faci mult mai mulţi bani acolo, dă lu’ baiatu banii ăştia că se mulţumeşte cu ei şi îţi pun ştampila. Şi nu mi-e ruşine s-o spun. Că am mai luat un senator, un deputat şi le-am zis: dă lu’ tata aici două mii de euro că te votez. Dă lu amărâtul de colea, lu’ sluga! Sluga necredincioasă sau sluga credincioasă! Dă-i două mii de euro că tu faci sute de mii de euro acolo!
-Mda…(mi-e scârbă, nu ştiu de ce)
-Spuneţi-mi mie unul care nu fură…Adică, singurul de care mi-e mai milă aşa, că e mai din topor, e Becali.
-Adică?
-Adică e mai neşlefuit aşa…Adică, nu că e neşlefuit da’ e mai aşa, prea vulgar sau nu ştiu cum să mă exprim.
-Mie mi se pare un cretin. (mi-a sărit somnul)
-Pare singurul om…Fiecare cu părerea lui, ştiţi cum e. E singurul care l-aş vota acuma, cu toate că n-are nicio şansă. Aţi văzut cu sportivii acuma? E singurul care a dat zece mii de euro!
-Asta-i de imagine.
-Dom’le, pentru imagine, da’ plăteşte!
-Păi, şi banii ăia de unde i-o avea?
-Dom’le nu e treaba mea! Nu ştiu de unde a furat el da’ dă şi la milogul ăsta!
-Păi, şi asta-i soluţia, să-i furi şi să mai dai pomeni la sărmani?
-Domnule, toţi fură în România! Arătaţi-mi unul care nu fură şi care e corect! Deci eu vreau să vă spun că sunt un om foarte credincios şi cu un respect deosebit faţă de Dumnezeu! Dar eu vreau să vă spun o chestie: e singurul care, dom’le care cheamă televiziunea, e de imagine, că e deştept şi care împarte în jurul lui zece mii de euro, nu ştiu cât, nu mă interesează, dă bani la biserici şi îşi face popularitate. Pe când ăştialalţi ce fac, dom’le? Ne dă numai la cap! O dată, de două ori, de trei ori, dar de câte ori credeţi că mai rezistăm? Păi nu se mai poate!
-Şi de ce nu iese lumea în stradă?
-Păi, ce să mai ieşi în stradă?
-Să-i alergi, să se sperie de furia maselor…
-Păi ce să se sperie? Că eu mă duc şi ţip la guvern şi el pune jandarmul lângă mine să mă bată! Schemele astea nu merg, dom’le!
-Mă rog…Haideţi că am ajuns.
(plata, discuţii fără sens de final)
Deci, pe şefi îi rezolvi cu cheiţa franceză dar nu ieşi în stradă de frica jandarmilor, trăieşti din mila clientului şi votul poate costa două mii de euro. Şi, peste toate, suntem săraci. Nu-i aşa că trăim într-o lume fascinantă?
A da şpaga este acea acţiune pe care dacă nu o întreprinzi, te regăseşte în postura omului integru, cu buza umflată. Şpaga nu doare. Şpaga nici măcar nu înţeapă. Şpaga împacă pe toată lumea. Şpaga este suma de bani pe care o pretinzi atunci când vrei să fii om cu cineva. Şpaga îţi este pretinsă atunci când ai pretenţia ca cineva să fie om cu tine. Şpaga este o practică mutuală.
Şpaga se numără printre primele lucruri pe care le învaţă un occidental atunci când ajunge în România. Şpaga nu are culoare sau naţionalitate. Şpaga poate prinde rădăcini oriunde. Şpaga se asumă ca prim semn al adaptabilităţii.
Şpaga este cel mai eficace catalizator. Şpaga reduce considerabil timpii de aşteptare. Şpaga ajută la o mai bună desfăşurare a lucrurilor. Şpaga te translatează instant în centrul atenţiei. Şpaga te scoate la liman. Şpaga este cel mai scurt drum către reuşită.
Şpaga aduce după sine acea infracţiune inexistentă. Şpaga e unul dintre cele mai uzitate semne de punctuaţie strecurate printre literele legii. Şpaga este liantul. Şpaga este exact suma de bani de care ai nevoie pentru a putea da şpagă mai departe. Şpaga a dobândit o nepreţuită calitate, şi anume mimetismul. Şpaga poate lua subit forma unui comision, unui onorariu, unei mici atenţii. Şpaga te uşurează atunci când o dai. Şpaga te înnobilează atunci când o iei. Şpaga poate urca până la cel mai înalt nivel socio-politic. Şpaga te ridică. Şpaga te coboară doar dacă eşti fraier.
Şpaga se dă înainte pentru ca bunele intenţii să fie evidente. Şpagă se percepe după, doar între oameni de încredere. Şpaga este acea sumă de bani pe care dacă nu apuci să o dai celui care ţi-a făcut deja favorul, te aduce în situaţia de a te simţi ca ultimul nesimţit ordinar. Şpaga e o formă de recunoştinţă. Şpaga se refuză în primă instanţă, invocând formal deranjul care nu era necesar. Şpaga se acceptă apoi, întocmai pentru a nu-l leza pe cel căruia îi face plăcere să ţi-o ofere. Şpaga nu se refuză. Şpaga ţi se cuvine.