Fiind de sorginte latină mai ceva decât glumeţii de români, macaronarii din Palermo au pus-o de-un surf, dacă tot a venit muntele la Mahomed, în speţă dacă inundaţiile au umezit străzile din oraş cu un strat de apă mai mare de un metru. Decât să scoată apa din cuptoarele de pizza ori să-şi pună la uscat sacii cu paste, câţiva urmaşi ai lui Cezar au vrut să testezeforţa de frecare a plăcii de sub tălpi cu stratul superficial al întinderii de apă de ploaie de pe străzi. Un mod inedit de a înfrunta urgia, în cele din urmă, preferat plânsetelor după agoniseala de-o viaţă sau a vacilor şi caprelor înecate.
Dat fiind faptul că, la acest capitol, am putea să urmăm exemplul prietenilor şi vecinilor de imperiu european, sugerăm autorităţilor din România să organizeze pentru sezonul de inundaţii care urmează să apară pe finalul de an, diverse competiţii sportive în zonele potenţial calamitate. Am putea urmări întreceri de-a dreptul furtunoase de înot viteză pe uliţele principale, înot sincron în curţile familiilor mai numeroase, partide de polo între vecinii cu ceva de împărţit sau chiar iahting, să poată participa astfel şefii de post, popii şi primarii.
De asemenea, că se tot vehiculează apropierea unui seism puternic pe plaiurile neaoşe, rugăm Ministerul Sportului să fie pregătit (să se aloce fonduri, nene!) cu materiale pentru pasionaţii de alpinism, parapantă, paraşutism şi, nu în ultimul rând, proba de 100 metri plat. Sau, în cazul Bucureştiului, 100 de metri lat.
Imaginaţi-vă o Românie perfectă. O Românie relaxată, cu cetăţeni numai un zâmbet de dimineaţă şi până seara, cu muncă puţină şi şefi înţelegători, cu salarii mari şi pensii mai mult decât satisfăcătoare, cu funcţionari suspect de amabili şi vecini negălăgioşi, cu străzi perfect asfaltate şi mii de kilometri de autostradă. În fiecare localitate să dispunem de câte o bază sportivă şi cu toate acesteabunulsimţ să fie cel ridicat la rangul de sport naţional.
Oraşele să fie atât de curate încât prafului să-i fie ruşine să se aştearnă peste ele. Intersecţiile să nu cunoască ce-i acela un ambuteiaj iar şoferii să fi uitat la ce foloseşte claxonul. Pietonii să se întoarcă din drum pentru a aduna hârtiile şi pungile ecologice pe care vântul, singurul care mai face pe nebunul, le-a deranjat din coşul de gunoi şi le-a rostogolit pe trotuarul impecabil de curat. Câinii comunitari să nu te mai muşte atunci când le violezi teritoriul, ci să te roage frumos să pleci.
Ideea discriminării să se dilueze atât de mult încât să se rezume doar la situaţii în care un cetăţean străin, pesemne invidios, să pretindă că un om de-al locului a fost mai puţin atent şi bun cu el decât cu alt rătăcit al planetei venit în România să se convingă de perfecta armonia ce ne caracterizează ca naţie. Ungurii să fie mândri că sunt români, ţiganii să fie daţi exemplu de corectitudine, preoţii să participe la parade gay iar Mircea Badea să fie invitat permanent la Cronica Cârcotaşilor.
Să avem o clasă politică imaculată care să te umple de mândrie atunci când îi observi aplombul cu care îţi reprezintă interesele şi să dispunem de un guvern pestriţ în care membrii săi să îşi dea demisia de onoare la cel mai mic derapaj, alegătorii compătimindu-i şi respectându-le în acelaşi timp decizia. O societate fără de cusur în care termeni precum crimă sau infracţionalitate să fie pomeniţi doar în cărţile de istorie sau în buletinele de ştiri externe, o societate în care secţiile de poliţie să fie transformate în mici muzee locale iar funcţiile poliţieneşti să devină pur decorative.
Televiziunile să difuzeze doar emisiuni de top, filme de Oscar şi muzică impecabilă. PROTV-ul să difuzeze în fiecare zi Faptele bune de la ora 5, Taraf TV ne prezinte seară de seară câte un manelist cântând muzică clasică iar Elodia să aibă o rubrică culturală la OTV.
Imaginaţi-vă toate acestea şi apoi răspundeţi-vă sincer. N-ar fi complet de căcat!? S-ar mai putea numi asta România?…
Este ora 7:00 a.m. Mă trezesc voios cu gândul că începe o nouă zi de muncă. Îmi place să lucrez. Motanul încă doarme nestingherit. Urmăresc ştirile dimineţii savurând o cafea cu lapte. Găurile din stratul de ozon au dispărut în totalitate. Eforturile mondiale au dat roade în sfârşit. Mai aflu şi că România a devenit a şasea ţară din Europa care se foloseşte doar de energie alternativă.
Ies îmi iau ziarul de la chioşc. Lumea mă salută politicos. Le întorc favorul. Pe mulţi nu îî cunosc. La zece metri în faţa mea doi liceeni se grăbesc să ajute un bătrân să treacă strada. Nu este grabă, toate maşinile oprind fără să claxoneze. Lumea zâmbeşte, am şi uitat cum este să priveşti nişte chipuri curate, vesele.
Peste o zi sunt alegerile, se preconizează o rată de participare a cetăţenilor năucitoare de aproape 97%, cu 3% mai mult decât în alegerile precedente. Este clar cine va câştiga. În ultimii ani ţara noastră a depăşit multe ţări europene din punctul de vedere al stabilităţii financiare. Constituţia a fost modificată, legile de asemenea. Trendul este ascendent. Şomajul nu mai este un subiect tabu, de fapt nu mai este un subiect deloc, un procent de 0,03% fiind nedemn de luat în seamă. Speranţa la viaţă a crescut până la vârsta de 79 de ani. Totul este acaparat de latura pozitivă a oamenilor.
Aglomeraţia din Bucureşti a dispărut demult. Poate şi datorită podurilor şi pasajelor suspendate, dar în primul rând datorită şoferilor, nimeni nu se grăbeşte, nu blochează intersecţia. Capitala a fost votată prin primele cinci oraşe din lume din punct de vedere al curăţeniei şi al siguranţei. Toată lumea îşi face treaba, nu există niciun fel de comentariu. Şpaga a fost eradicată, este drept în timp şi cu multă dibăcie.
Sunt fericit că sunt român. Nu speram să ajung vreodată să văd o aşa schimbare .
Dar ce vorbesc ? Iar am aţipit în metrou, noroc că mi-a dat ghiont un nene să-i fac loc. În drumul spre casă un puşti m-a scuipat în faţă. A început să râdă. Eu … eu doar visez cu ochii larg închişi.
Se ia un machedon, ca naţie, migrator drept mod de trai şi intelect. Vrea să ajungă bogat şi recunoscut peste tot. Reuşeşte să deţină o avere fabuloasă, nu se spune cum. Deşi el spune că a dobândit-o cu înverşunare de-a lungul anilor într-o manieră licită nimeni nu-l crede. Vrea să fie cunoscut. Nu poate reuşi prin desişul capitalei aşa că, precum oricare altă persoană de speţa lui ( citindu-se că el însuşi este speţa, un model de urmat pentru alţii, un arhetip pur, creştin şi mândru), îşi pune lacăt olecuţă limbajului grobian şi încearcă o ghiduşie. Îi reuşeşte: deţine acum cel mai titrat club de fotbal din România cu o oarecare rezonanţă europeană. Îşi propune să ajungă preşedintele României, aruncă cu găleţi de lei în oameni amărâţi, clădeşte biserici căci el este un creştin adevărat. Lumea, clasa de jos, începe să pună botul dar nu prea poate să pună votul deoarece mulţi nu au buletin. Majoritatea îl citesc însă la fel de uşor ca pe o revistă de adulţi, îl simt, căci românul nu e prost, doar se complace. În termeni adecvaţi culturii urmate de acest personaj specific: prietene, când dai pomeni nu mai plăteşti dări. Îşi ia ţeapă la vot, reuşind totuşi să iasă în faţă, cum îşi dorea el, doar prin grandomanie şi prin grave palme date culturii generale ori gramaticii. Practic era modificat la mimică.
Deja şi la club treaba se împute, semifinala Uefa fiind în proporţie covârşitoare rodul muncii altora. Deodată i se arată Sfântul Gheorghe care îi sopteşte că de azi înainte patronul se va pricepe la fotbal mai bine decât toţi antrenorii şi fotbaliştii la un loc. Se bagă peste cei avizaţi în conducerea unui club, îi umileşte public, fotbaliştii sunt tocaţi mână după mână ca la Texas Hold’em. Aruncă mai mult noroi decât un pneu înnămolit. Simbolurile fotbalului românesc, nu numai cele steliste, sunt călcate în picioare precum nişte pantofi de step. Publicul devine recalcitrant. Steaua cade voit, silită de monopolul conducătorului cu un deficit clar de sinapse. După cum aţi văzut o persoană rudimentară nu poate fi schimbată nici măcar prin încarcerare.
Singurul lucru bun privind această demitere a domnului Bergodi îl reprezintă faptul că o persoană i s-a opus, reuşind să-i dea peste bot. Viitorul este la fel de negru. Oricât ar încerca fanii să-l denigreze ei plătesc un bilet pentru a-i adresa injurii, rezultatul financiar fiind mereu în favoarea patronului. Cu atât mai mult trusturile de presă şi televiziune care, preluând modelul băştinaşilor, îi suflă în fund domnului în cauză doar-doar să mai scoată o dumă numai bună pentru audienţa provocată de duzina românească. Cum e posibil ca Becali să fie primul întrebat când este vorba de naţionala României, Dinamo sau Vaslui? Doar simplul fapt că el ne reprezintă în Parlamentul European ar trebui să ne dea de gândit asupra întregului românesc.
Din păcate, acest regret vine din suflet din partea unui om crescut sub legile firii, mă tem că la un moment dat cineva o să răbufnească, lăsându-l pe George fără suflare.
Un articol prea obiectiv având în vedere subiectivismul autorului, un om mai român, mai inteligent, mai creştin, mai oier decât patronul Stelei.
Fiţi convinşi că se ia ca o lemă ultimul paragraf.
Mi-au rămas în cap câteva cuvinte din discursul primarului manechin Radu Mazăre, în faţa elevilor unei şcoli, în care spune că el a pus mâna pe carte pentru a nu ajunge un fraier în viaţă, să ştie să vorbească şi să se descurce. Practic, acest adevăr reprezintă o adevărată definiţie a idealurilor unei generaţii care acum scrijeleşte pupitrele din clasa de studiu, aruncând cu priviri şmecheroase şi cretă în profesori.
În România de azi, şcoala profesorilor aflaţi mai mereu în grevă şi a elevilor păziţi de gardieni pierde tot mai mult în faţa aşa numitei şcoli a vieţii, a cărei bază de studiu începe din familie şi continuă în mijlocul turmei. A şti să vorbeşti înseamnă două lucruri diferite, dacă ne raportăm la cele două „sisteme de învăţământ”. A şti să vorbeşti corect gramatical, literar sau din orice alt punct de vedere tehnic, aşa cum spune manualul, este înlocuit treptat de a şti să vorbeşti astfel încât să fii tu ăl mai tare, mai şmecher, să obţii ce doreşti, indiferent de moralitate sau legalitate. Propaganda făcută de maeştrii emeriţi ai şcolii vieţii este atât de profundă încât vorbirea corectă a pierdut în esenţa sa conotaţiile şcolii care au modelat-o iniţial.
A şti să vorbeşti echivalează, de fapt, cu a şti să te descurci. Şcoala vieţii este predată de generaţiile de părinţi rupţi prea brusc de cordonul ombilical al trecutului şi înfipţi mult prea adânc în tenebrele prezentului uitând că şcoala, aşa cum a fost ea gândită din antichitate, reprezintă un reper important în viaţa oricărui membru al societăţii. Iar Statul, cel care patronează flegmatic această instituţie, cultivă tot mai mult tipul de profesor demotivat din prima zi şi dezinteresat în a forma viitori constructori ai unui popor normal.
Radu Mazăre este tiparul noii generaţii de politicieni români. Exemplele şi sfaturile sale au la bază modelul noii şcoli româneşti, în speţă şcoala vieţii, cea care i-a dovedit că a şti să vorbeşti şi a şti să te descurci sunt repere indispensabile în viaţă, aşa cum este călăuzită întreaga societate românească. Şcoala din interiorul clădirii unde sună clopoţelul începe uşor, uşor, să se îndrepte către ultima zi.
Ieri a început şcoala. Cu mic, cu mare, de la clasa întâi până la clasa ultimă de liceu, de la proaspătul elev făuritor de bastonaşe până la şmecheraşul care a renunţat de mult să mai umble cu ţigara palmată pe coridoare, elevii au dat buzna în şcoli, dotaţi cu sictir dar şi cu regulamentarele şi inutilele buchete de flori pentru doamnele învăţătoare, profesoare sau diriginte. Fie că lucrările de renovare au fost sau nu terminate la termen, instituţiile de învăţământ preuniversitar şi-au deschis porţiile pentru un nou an şcolar, fiind pregătite pentru a reîncepe procesul de fabricare a nătrărăilor pe bandă rulantă, vorbele unui mare om în stat.
Acum că şcoala a început, e momentul să înceapă şi jocul de-a greva. Ce poate fi mai îmbucurător pentru un elev după o vacanţă, dacă nu o grevă a profesorilor… Cadrele didactice îşi cer din nou, după cum e şi firesc, dreptul. Dacă vrei să cultivi valori pentru a le putea culege într-un viitor care şi aşa se anunţă destul de sumbru, e nevoie în primul rând de un sistem de învăţământ foarte bine pus la punct. Statul român postdecembrist, indiferent de culorile politice ce l-au dirijat, a avut grijă să dea învăţământului doar cu ţârâita şi numai în situaţii de forţă majoră sau sub formă de pomenii electorale. Nu ştiu în ce măsură se poate pune actualmente problema, pe fondul mult mediatizatei crize economice, de majorări salariale în breasla profesorilor. Restructurarea formelor de învăţământ care încă poartă strălucirea epocii de aur dar şi menţinerea tinerelor cadre didactice cu experienţă în sistem prin stimularea lor pe latura materială, ar fi trebuit în mod normal să-şi arate deja efectele benefice, acum, după aproape douăzeci de ani de tranziţie.
Dacă până acum mai bine de zece ani, sistemul de învăţământ – marcat în mare parte de aceleaşi valori moştenite din era comunistă – avea nişte repere solide, odată cu începerea operaţiunilor de experimentare a noi şi noi forme de admitere şi de evaluare, acesta şi-a pierdut considerabil din eficacitate. Nu susţin sub nicio formă ideea învăţământului românesc de sorginte muncitorească în care elevul era bombardat cu mii de informaţii inutile. Totuşi, formele actuale de învăţământ, sunt destul de departe de acea formulă optimă vizată. Cu cât mai multe experimente cu atât mai multe generaţii sacrificate. Efectele se vor resimţi când aceste generaţii vor ajunge la maturitate şi nu vor şti încotro să apuce. Până atunci, mai e doar puţin…
Tot timpul m-am întrebat care sunt rapoartele cu lumea din exterior a celor care mai tot timpul îşi petrec existenţa prin pieţe. Piaţa ştie mai toată lumea ce este. Locul acela de unde cumpărăm de-ale gurii, unde ne târguim cu vânzătoarea de pătrunjel, unde miroase a legume şi gunoi, unde se află o mare parte din segmentul otv-ist sau al ştirilor de la ora cinci. Piaţa reprezintă o lume în interiorul altei lumi, cu valorile sale, cu regulile sale şi cu eroii mai mult sau mai puţin murdari ai săi.
Lăsând la o parte cele vândute acolo, imaginea „pieţarului” o asociez mereu cu cel aflat de cealaltă parte a tarabei, pe tărâmul său de saci, lădiţe şi hârtii pătate de mâncare. Zi de zi, cel puţin cât este sezonul în toi, vânzătorii din piaţă sunt acolo, la locul lor, făcând acelaşi lucru. Aceleaşi discuţii, aceleaşi invidii, aceleaşi îndeletniciri. Teoretic, nu pot aspira la mai mult, la un alt nivel. Taraba este tot ce au, mai departe nu pot ajunge. Pentru că nu există mai departe. Lumea lor este mică, limitată, fără orizonturi aşa cum, poate, şi le imaginează cei diferiţi de ei. Îşi pot compara morcovii, cartofii, pepenii, ţelina. Pot compara poziţia tarabei. Atât. Ei se retrag în spatele produselor, sperând că şi azi vor avea bani pentru acasă. Şi când pleacă de acolo, nu vor aduce nimic, bun sau rău, din exterior.
Piaţa poate fi o ţară. O ţară unde regulile sunt făcute de oameni, în felul lor, respectate doar dacă li se pare normal. Acolo unde indivizii stau ascunşi în spatele a ceea ce-şi vând, chiar dacă acesta este sufletul. Zi de zi, fără a aspira la o ieşire din transa colectivă, târguindu-se pentru orice şi încercând să-şi submineze vecinul de parcelă. Bârfind fiecare ştire pătată cu sânge sau sclipici şi aruncând cu zâmbete retarde în oricine este din afară. O ţară fără orizonturi legate de progres.
România este o piaţă. Iar pieţarii ei vor atârna tot timpul în spatele tarabei proprii, mulţumiţi de lumea lor dar, paradoxal, privindu-i cu invidie pe cei care vin şi cumpără. Iar când se închide poarta, aşteaptă ziua de mâine, ştiind că vor face la fel.
Miercuri, 27.08.2009, o zi fastă, să sperăm că nu şi unică, pentru fotbalul românesc, umbrită puţin doar de un Vaslui înecat în propriile emoţii. Dacă am fi fost la loterie am fi sărit în sus de bucurie la gândul că am luat cinci din şase, Unirea fiind calificată în urna fratelui mai mare al Europe League.
CFR Cluj – FK Sarajevo : 2-1.
Având parte şi de suportul suflării clujene, CFR s-a impus pe teren propriu, calificându-se mai departe în grupe, în dauna unei echipe bosniace bătăuşe, care a impresionat prin organizare şi determinare. Din fericire pentru noi clujenii au dominat partida deschizând scorul, totuşi destul de târziu, în minutul 40 prin Yssouf Kone, probabil cel mai complet atacant din campionat. În repriza a doua pe fondul unei dominări teritoriale, CFR a reuşit să majoreze scorul prin Gabi Mureşan. Pe final Sarajevo a reuşit să reducă din handicap, Advici reuşind „să o bage în aţe” cu ajutorul mâinii, luând lecţii de la Maradona. De remarcat posesia şi calmul clujeniilor plus asul din mânecă, rezerva Mara, o bună soluţie pentru echipa naţională.
St. Patricks – Steaua Bucureşti: 1-2.
O partidă slabă făcută de trupa din Ghencea, doar ultimele douăzeci de minute fiind mai active ofensiv. De cealaltă parte, echipa gazdă s-a zbătut în propriile emoţii, nereuşind să impresioneze decât prin jocul agresiv dus la limita cartonaşului de la pieptul arbitrului. Irlandezii au deschis scorul în repriza a doua după o gafă de maidan a lui Tudose. Graţie unor schimbări excelente ale antrenorului Bergodi, Steaua a egalat prin Nicoliţă, iar pe final Ochiroşi a adus o victorie per total meritată. De remarcat un Nicoliţă pe val, care să sperăm că începe să devină şi fotbalist nu doar un tractor în lanul cu trifoi. De asemenea echipa stelistă a reuşit să revină din nou după ce a fost condusă, un lucru prea rar în ultimii ani.
AEK Atena – F.C. Vaslui: 0-3.
Plecaţi în Grecia cu speranţa unei calificări istorice, mai ales după victoria obţinută acasă, vasluienii s-au dovedit net inferiori elenilor, fiind pur şi simplu o echipă de antrenament pentru AEK. Grecii au dominat partida cap-coadă, reuşind, pe lângă cele trei goluri marcate, să rateze cu seninătate o sumedenie de ocazii la poarta românilor. Vasluiul, fără experienţă fotbalistică în Europa, nu a impresionat deloc, singurul remarcat fiind portarul, Kuciak, care a păstrat proporţiile scorului final.
Slovan Liberec – Dinamo Bucureşti: 0-3 ( 7-8 după loviturile de departajare)
Un meci fabulos, de arătat puştilor care se apucă de fotbal. Un rezultat fenomenal ţinând cont şi de faptul că nimeni nu le dădea nicio şansă. Însă dinamoviştii au crezut. Desigur nu se scuză nici prestaţia total dubioasă şi jalnică a echipei gazde, un joc plin de frică, greşeli şi moliciune. Andrei Cristea a deschis scorul, dinamoviştii intrând la pauză în avantaj. În repriza a doua nu a existat decât echipa românescă, cehii fiind doar simple prezenţe pe gazon. Intrat la pauză Marius Niculae a ridicat pulsul suflării fotbalistice ducând meciul în prelungiri graţie unei duble. În cele două reprize suplimentare cehii s-au trezit profitând şi de oboseala jucătorilor dinamovişti, însă s-au lovit de un portar în zi de graţie, Matache, după a mea părere imparţială cel mai bun jucător de pe teren. A urmat loteria loviturilor de departajare unde Dinamo a avut câştig de cauză, reuşind incredibil să întoarcă rezultatul din tur. De aplaudat prestaţia cu totul surprinzătoare şi plină de încredere a echipei dinamoviste, fiecare jucător punând umărul pentru obţinerea unei victorii, cu riscul să mă repet, incredibilă.
Astăzi fiind extragerea pentru grupele Europe League, puteţi arunca şi un ochi să vedeţi cu cine a căzut fiecare echipă românească.
Grupa A : Ajax, Anderlecht, Dinamo Zagreb, Timişoara.
Grupa F : Panathinaikos, Galatasaray, Dinamo Bucureşti, Sturm Graz.
Grupa H : Steaua Bucureşti, Fenerbahce, Twente, Sheriff.
Când o să fiu mare vreau să mă fac poliţist. Cum adică? Adică ignorant, cu un limbaj stereotip, fără să ezit niciun moment să fac abuz în serviciu şi să acţionez în primul rând în slujba mea, apoi a cetăţeanului. Dacă o să învăţ să-mi etalez şi burta ca pe un artifact ce impune respect dar şi ca pe un simbol al prosperităţii, profilul ar fi aproape complet. Apoi, o să fiu deranjat de orice sesizare ce îmi va întrerupe siesta din timpul serviciului şi o să rezolv cazurile şi o să aplanez conflictele ca şi cum ţi-aş face un mare serviciu, ţie, cetăţeanule. Odată ajuns, cu intervenţii, în structuri, tot ce voi face este să aştept pentru ca anii să treacă şi să mă crească de la sine în grad. În tot acest timp, servilismul faţă de superiori va fi permanent în presing. Dacă mă voi lipi şi de o diplomă universitară obţinută în urma susţinerii unor cursuri ale unei forme de învăţământ la distanţă, evoluţia profesională va fi cu atât mai prodigioasă. Apoi o să ies la pensie şi o să-mi crească inima atunci când nepotul îmi va spune plin de înflăcărare că atunci când va fi mare vrea să fie poliţist aşa cum a fost şi bunicul.
Cam acesta ar fi profilul poliţistului modern de România pe care ar trebui să-l respecte orice puşti de grădiniţă dornic să devină om al legii. Bine, aşa s-ar profila modelul poliţistului cu care cetăţeanul interactionează zi de zi. Sunt absolut convins că în spatele acestor produse de serie stau ascunşi adevăraţii trăgători de sfori. Este evident acest lucru când ştim cu toţii că aceleaşi structuri au acţionat constant şi eficient, cu o inteligenţă diabolică, ani la rând împotriva populaţiei. Mai ales că este foarte probabil ca marii granguri aflaţi astăzi în fruntea poliţiei să fi operat cu un foarte mare succes şi o şi mai bună eficienţă în slujba organului de represiune în urma cu mai bine de douăzeci de ani. Dar asta e deja altă poveste.
Revenind la tablagii noştri, aş putea susţine că dacă există un factor determinant pentru degradarea imaginii Poliţiei Române ca instituţie şi implicit a imaginii poliţistului care o reprezintă, acesta este constituit în primul rând de modul în care au văzut factorii decizionali remodelarea acestor structuri în anii petrecuţi sub comunism. Înlăturarea prin diverse metode a cadrelor cu adevărat capabile şi înlocuirea lor cu tot soiul de incompetenţi al căror grad de obedienţă se mula perfect pe cerinţele sistemului, au condus la deformarea pe bună dreptate a imaginii poliţistului autohton. Nici poliţistul rus, de exemplu, nu cred că este departe de o asemenea încadrare. Modelul instrumentului miliţienesc persistă încă şi la ruşi poate într-o şi mai mare măsură.
Dacă în timpul regimului comunist uniforma de poliţist emana frică în rândul cetăţenilor, din simplu motiv că cel ce o purta era un instrument al organului represiv, astăzi poliţistul este perceput ca un personaj fad, neimpozant, lipsit de autoritate şi care inspiră orice altceva în afara de siguranţă şi încredere. Din păcate însă, până la proba contrarie, va fi nevoie ca multe serii de recruţi să îşi tocească coatele pe băncile şcolii.
O stea află în noapte că Soarele va muri, luând cu el toate amintirile Universului său. Pierdut într-un colţ îndepărtat al liniştii celeste, micul astru visă cum sunetele adunate cu atâta grijă se vor topi iar întunericul va răsări peste el, acoperindu-i banal fiecare clipă ce urmează. „Un Univers fără Soare este ca un drum fără peisaje. Anost, plictisitor, ucigător.”, gândi cu un strop de lacrimă steaua. Vorbi cu suratele ei dimprejurul celor mii de ani-lumină presăraţi cu sclipiri albastre, rugându-le să-şi unească fiecare câte o rază, pentru a învia Soarele. Ca o pasăre cu aripi de vânt, alergă printre comete, planete, lumini pierdute, inele, căutând să renască muzica exploziilor solare şi sperând să refacă privirea fierbinte a Astrului Suprem. Şoaptele din trecut i-au prezis că nu-şi va mai găsi colţul său îndepărtat şi mângâiat de linişte până când nu va reuşi acest lucru.
O pasăre cu aripi de stele apăru din neant. Era născută din raze cu speranţă si aştri urmăriţi de întuneric. Adunase sunete, lumini, dorinţe, suficiente cât să ofere Soarelui încă un mileniu de strălucire. Apăruse din dorinţa micilor stele care îşi doreau drumuri cu peisaje, muzică celestă, clipe fără banal. Calea ei se contopise cu un destin melodic , aducând în preajma sa mii şi milioane de alte stele. Soarele va exista.
Teo le-a spus Grimus iar ei şi-au propus să ţină aprinsă lumina astrului ce veghează orânduirea de sunete armonioase şi în legătura directă cu sufletul. Plecaţi pe drumul lor în 2005, născuţi în mare parte din Revers, şase tineri cu dorinţe muzicale, reuniţi sub Grimus, apar între multitudinea de sunete rătăcite ale plaiului mioritic. După câteva repetiţii, aceştia susţin pe 10 martie 2005 primul lor concert. Având un demo cu numai trei piese evoluţia acestora a fost fulminantă, dacă privim realizările după numai un an. Astfel, 2006 debutează pentru ei cu deschiderea concertului Kumm din Cluj. În martie ajung în Bucureşti iar de aici către Stuffstock nu a fost decât un pas. Piesa Solitude ajunge pe prima poziţie a topului anual 2006 de la City FM. În martie 2007, piesa In a glimpse pătrunde în acelaşi clasament, ocupând poziţia a doua în topul anual 2007. Compoziţiile lor ajung până la Insomnia Radio UK dar şi la un post radio din Bruxelles. O realizare, dacă ne gândim la vechimea trupei.
Numeroasele reprezentaţii pe care cei de la Grimus le susţin în ţară (dar şi în afara ei) le sporesc popularitatea, atât prin linia melodică adoptată, cât şi prin atmosfera realizată pe scenă. A urmat şi participarea la Peninsula, Fan Fest, Coke Live, Rock la Mureş, Top T, deschiderea de la Sophie Ellis-Bextor iar marea realizare din 2007 a fost câştigarea trofeului de bronz la Global Battle of the Bands, în finala mondială de la Londra. Grimus era, astfel, „The best new band Romania 2007”, având ocazia unei întâlniri cu presedintele juriului, Glen Matlock (bassist Sex Pistols), acesta solicitându-le un CD cu piesele lor. De remarcat este şi faptul că trupa clujeană este prima trupă din România participantă la acest festival.
Anul 2007 aduce şi formula finală a membrilor trupei, formulă rămasă până în prezent. Astfel, după ce prin formație şi-au lăsat amprenta şi Cristi Boţan, Dorin Ţifrea, Paul Pătraş, Adriana Stan, Cristi Andrieş, Robert Forgacs sau Istvan Kovacs, Grimus pare că a găsit îmbinarea aproape perfectă între instrumente şi cei care le mânuiesc. Aşadar, componenţa trupei este următoarea:
Bogdan Mezofi-vocal,
Valentin Rauca-chitară, versuri, compoziţie (lider al trupei, spune lumea ),
Cristian Csapo-chitară,
Titus Vădan-bass,
Tamas Adorjani-tobe,
Lehel Kiss-clape.
Stilul, în mare, rămâne acelaşi, un rock alternativ elaborat, cu oarece influenţe pop, cu un vocal de excepţie, trupa având prestaţiile live deosebit de spectaculoase şi atent lucrate. În afară de concertele din ţară, Grimus a susţinut reprezentaţii şi în Anglia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Serbia şi Moldova.
În 2008 se produce lansarea albumului Panikon, album aşteptat cu deosebit interes de consumatorii genului şi care a reprezentat o primă linie trasă de cei de la Grimus după cei aproape trei ani de activitate. Materialul este excelent lucrat iar calitatea pieselor plasează formaţia pe un binemeritat loc de frunte al trupelor autohtone (şi nu numai), fiind declarat de critica autohtonă cel mai bun album al anului. Anul următor, 2009, le aduce în palmares participarea la B’estfest, la Bucureşti unde, în faţa unui public nu chiar numeros, îşi arată încă o dată potenţialul excelent. Urmează participarea la Szeget, în Ungaria.
În săptămâna ce tocmai s-a încheiat, trupa a terminat filmările celui de-al doilea videoclip (primul este realizat la piesa Backseat Driver) al single-ului In a Glimpse, în regia lui Tudor Giurgiu. Din comunicatul de presă aflăm că „filmările au avut loc la fosta fabrică de pensule din Cluj-Napoca şi că lansarea oficială a videocliplui este prevăzută pentru a doua jumătate a lunii august”. Totodată, mai este precizat faptul că „Tudor Giurgiu este deţinătorul casei Independente de producţie Librafilm şi organizatorul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), deţinând şi funcţia de director al TVR în perioada 2005-2007 iar în anul 2006 a regizat filmul Legături bolnăvicioase, avându-i ca protagonişti pe Maria Popistaşu, Ioana Barbu şi Tudor Chirilă. Colaborarea dintre Tudor Giurgiu şi Grimus nu se opreşte aici. Recent, Tudor Giurgiu a declarat că intenţionează să utilizeze piesa Political Animals, aflată de asemenea pe albumul Panikon, pe coloana sonoră a viitorului său film”. Mai jos puteţi urmări câteva instantanee realizate la filmările videoclipului:
Vali Rauca şi Bogdan Mezofi au fost deosebit de amabili, răspunzând câtorva întrebări puse de Revista Cioburi:
Revista Cioburi: Grimus a pornit ca o idee sau ca un crez?
Vali Rauca: Grimus a pornit dintr-o nevoie alternativă de exprimare, dintr-o tensiune creativă, din nevoia de a schimba ceva la modul de viaţă care îşi urma prea firesc drumul spre o existenţă banală.
Bogdan Mezofi: Grimus e rezultatul dorinţei fiecăruia dintre noi de a-şi proiecta personalitatea prin muzică în faţa tuturor celor care sunt curioşi să asculte.
R.C.: Au existat nori deasupra, atunci când aţi pornit la drum?
Vali R.: Da, au existat, cei mai ameninţători au fost Cumulo Nimbus, care se adunau deasupra noastră cu intenţia clară de a ne speria. De aceea primele repetiţii s-au desfăşurat într-un avion închiriat, deasupra norilor, la zece mii de metri unde cerul e mereu senin.
Bogdan M.: La fel ca toate trupele existente în lume, şi noi ne-am dat seama la început cât de diferiţi suntem unul de altul şi cât de greu e să ajungi la un numitor comun atunci când o piesă urmează a fi creata din 6 puncte de vedere. (Bogdan
R.C.: Ce spuneţi pe portativ?
Vali R.: Pe portativ trecem bobiţele alea negre care în preajma unui instrument se transformă în sunete ca omizile în fluturi. Sub portativ spunem mai multe despre ce iubim, ce ne sperie, ce vrem să se schimbe, ce nu vrem să se schimbe niciodată.
Bogdan M.: Piesele noastre au fost compuse întotdeauna prin prisma a 6 moduri de a privi lumea şi de aceea eu cred că fiecare dintre noi se identifică diferit faţă de ceea ce s-a creat. Eu am privit piesele întotdeauna ca fiind un semnal de alarmă născut din nevoia unei schimbări sau un îndemn la a-ţi trăi viaţa cu ochii larg deschişi.
R.C.: De ce acest stil? Transmite mai bine mesajul vostru?
Vali R.: Toate trupele ar trebui să cânte ceea ce le reprezintă, în acest sens stilul te alege pe tine, nu tu alegi stilul.
R.C.: Este mai pertinent versul în engleză?
Vali R.: Ne place foarte mult să cântăm în engleză. Avem şi vreo şapte piese în limba română care ne plac. Am ales ca pe albumul de debut să nu facem eternul ghiveci română-engleză prin care se încearcă să se împace şi capra şi varza. Am ales ca albumul de debut să conţină piesele care ne sunt nouă cele mai dragi. Ca avantaje ale versurilor în limba engleză pot fi privite concertele Grimus susţinute în şase ţări şi difuzări la radiouri din străinătate.
Bogdan M.: Pe mine personal întotdeauna m-a impresionat muzicalitatea versurilor în limba engleză şi atunci din cauza acestui ataşament de natură muzicală faţă de această limbă am simţit că mă pot exprima exact aşa cum mă simt.
R.C.: Ce sunete au modelat stilul Grimus?
Vali R.: Ascultăm foarte multă muzică toţi din trupă. Vreau să mulţumesc pe această cale trupei Radiohead care ne-a făcut cunoştinţă mie şi chitarei. În rest, pot doar să spun ce ascult zilele astea : God is an Astronaut, Archive, She wants Revenge, 65daysofstatic, Bat for Lashes, Thom Yorke live @ Latitude, Porcupine Tree, Placebo, The Dead Weather .
Bogdan M.:Trecutul meu muzical a trecut prin schimbări radicale de stil începând cu hip hop, pop (omniprezent în playlist-urile mele Michael Jackson), muzică clasică şi în prezent cam tot ce înseamnă rock alternativ. Formaţii preferate: Editors, The Killers, Dredg, Cold War Kids, Interpol, Radiohead, Muse, Kings of Leon, Klaxons etc.
R.C.: În ce stadiu al evoluţiei voastre muzicale vă aflaţi acum?
Vali R.: Facem piese noi şi experimentăm, pe scenă ne simţim tot mai bine, observăm că tot mai multă lume ne cunoaşte piesele. Am trecut succesiv de la eclozarea trupei la stadiul de trupă larvă şi trupă nimfă. Consider că acum ne aflăm în stadiul de trupă pupă, ultimul stadiu al metamorfozei pâna la atingerea nivelului de trupă adultă cu potenţial maxim creativ.
Bogdan M.: Daca ar fi să asemănăm evoluţia unei trupe cu viaţa unui om atunci trupa Grimus are frumoasa vârstă de 20 de ani.
R.C.: Care este raportul succes/eşec?
Vali R.: Succes 95 % – eşec 5 %.
R.C.: Care este varianta ideală de comunicare cu oamenii, la un concert?
Vali R.: Varianta ideală de comunicare cu oamenii ar fi ca unul din membrii trupei Grimus să fie Xavier zis şi „Professor X” din X-Men. Dar nu e nevoie de capacităţi telepatice pentru a atrage publicul. Se mai pot folosi mesaje subliminale şi gaz ilariant pentru a fi siguri că nu vor uita niciodata întâlnirea cu noi.
Bogdan M.: Să te prezinţi pe scenă exact aşa cum eşti.
R.C.: B’estfest este o realizare care vă obligă?
Vali R.: B’estfest a fost o realizare, Coke Live Peninsula a fost o realizare, festivalul Szin din Ungaria cu Macy Gray si Guano Apes va fi o realizare. Tot timpul suntem obligaţi să prestăm calitate şi să devenim mai buni, altfel nu ar fi interesantă viaţa de trupă.
Bogdan M.: B’estfest este o realizare care ne aduce cu un pas mai aproape de adevărata noastră identitate muzicală.
R.C.: Ce urmează în următorul an?
Vali R.: În următorul an sigur e ca vrem să înregistrăm un nou album. Pentru alte planuri e cam devreme şi oricum probabil vom mai vorbi până atunci J
R.C.: Pe ce culmi vă doriţi să fie Grimus în zece ani?
Vali R.: În zece ani Grimus va ajunge să umple stadioane. Adică în sensul că vom merge toţi şase la meciurile celor de la CFR Cluj.
R.C.: Ce şanse oferă România trupelor rock?
Vali R.: În România lucrurile se schimbă, publicul începe să aibă educaţia de concerte bune, începe să facă diferenţa între valoare şi papagalism. Sunt optimist azi. Maine probabil ţi-aş răspunde că ar fi bine să fugim toţi din ţara.
Bogdan M.: Deşi e posibil ca trupele străine să fie privilegiate din punct de vedere al stadiului în care se află cultura muzicală în ţările lor, până la urmă orice trupă, oriunde s-ar afla, e supusă inevitabil la un fel de ”ritual de iniţiere” sau perioadă de probă. Aşa că oriunde te-ai afla poţi întâmpina greutăţi.
R.C.: Evoluţia o vedeţi realizându-se după un plan sau ar trebui să se întâmple natural?
Vali R.: Tot timpul am fost adeptul neplanificării, a spontaneităţii gesturilor, a libertăţii conştiinţei. Pe de altă parte, o trupă rock trebuie să aibă în spate un mecanism foarte bine reglat, o echipă de oameni devotaţi care fac foarte bine ce fac şi împing trupa din spate. Mă refer la manageri, publisheri, sunetişti, tehnici şi mulţi alţii. E foarte mult mult de lucru până la ceea ce vede publicul pe scenă, interfaţa unui angrenaj. Artistul evoluează natural dacă i se oferă un mediu în care să se întâmple asta.
Bogdan M.: Pentru a evolua în orice domeniu, pe lângă existenţa obligatorie a unor factori indispensabili evoluţiei, e nevoie de foarte multă voinţă şi încredere în propriile tale forţe.
R.C.: Există frustrări adunate până la momentul actual?
Vali R.: Nu se adună frustrările decât între două concerte. Pe scenă le descărcăm pe toate şi facem loc noilor frustrări care la rândul lor vor fi consumate la următorul concert. Frustrarea e un fel de benzină fără plumb. Îţi dă energie dacă ştii prin ce rezervoare să o treci.
R.C.: Cum ar trebui să arate o lume Grimus?
Vali R.: Într-o lume Grimus s-ar restabili contactul cu natura, cu spiritualitatea, s-ar încetini mult ritmul vieţii şi lumea şi-ar îndrepta atenţia spre ceea ce contează cu adevărat, viaţa ca parte dintr-un întreg fragil.
Bogdan M.: Ar fi o lume în care creativitatea ar ajunge pe cele mai înalte culmi.
R.C.: Oamenii chiar sunt altfel în Ardeal? J
Vali R.: Oamenii nu prea contează de unde sunt, contează ce au înăuntru.
R.C.: De ce nu suntem în stare să ne protejăm valorile culturale?
Vali R.: Suntem încă la stadiul în care privim cu gura căscată la ceea ce a fost declarat valoros dincolo, e o boală care va persista încă mult timp.
R.C.: Urmărind direcţia pe care a luat-o România, vedeţi cer senin sau furtună?
Vali R.: Văd cer senin cu ocazionale furtuni de vară soldate cu pagube.
Bogdan M.: Întotdeauna am privit viaţa ca pe o mare furtună întreruptă din când în când de momente cu cer senin. E mai interesantă viaţa aşa.
R.C.: Ce proiecte sociale vi se par ipocrite?
Vali R.: Mi se pare absolut ridicol ca o vedetă să vrea să participe la o acţiune caritabilă de împădurire alături de voluntari doar cu condiţia să aibă în protocol cel mai scump vin de pe piaţă. Mai aud şi eu poveşti de care mă crucesc, iar în general implicarea în proiecte sociale pentru boost de imagine mi se pare un lucru greţos.
Bogdan M.: Superficialitatea mascată în interes şi implicare cu care sunt tratate proiectele sociale la noi în ţară mi se pare cea mai mare ipocrizie.
R.C.: Ce este mai dăunător, pesimismul sau optimismul?
Vali R.: Pesimismul.
R.C.: Ca mesaj pentru fani, ce contează în viaţă?
Vali R.: Contează să fii sănătos la cap şi la trup, să fii liber şi să ai ochii deschişi, să te fereşti de dependenţe de orice natură, pentru a putea să te bucuri de viaţă.
Bogdan M.: Echilibru în tot ceea ce faci.
Managementul trupei ne-a confirmat şi o discuţie filmată, în această toamnă, cu membrii Grimus, discuţie care sperăm să ne dezvăluie mai multe substraturi ale viziunilor lor. Până atunci, aruncaţi un ochi pe www.grimus.ro pentru a vă face o idee despre sound-ul trupei. Mai jos, primul videoclip al băieţilor:
Când o să fiu mare vreau să mă fac poliţist