12 lucruri despre nunta lui EBA

• Aberația de intelect, Promo •


– La nuntă nu au fost artificii pentru că niciun pirotehnist nu s-a încumetat să apară într-o companie dominată de experți în tunuri

– Doi invitați romi au reușit să intre în aria securizată cu o remorcă în care se aflau doi cai albi, după ce le-au spus sepepiștilor că bolidul  lor are tracțiune pe spate

– Deși sepepiștii s-au prins de miștoul fin, nu i-au lăsat să intre până nu au chemat un veterinar care a confirmat că niciunul dintre cabaline nu e cal troian

– Aceași doi romi au fost dați afară cu puțin timp înaintea miezului nopții pe motiv că intenționau să fure mireasa

– Vasile Blaga a venit la petrecere cu autocarul. Cel mai probabil, liderul PDL a venit direct de la o simulare electorală

– Adrian Videanu a dat cel mai mic dar, în schimb a dat o șpagă pe măsură

– În loc de candelabre, cortul în care s-a desfășurat evenimentul a fost dotat cu Flăcări ale Democrației

– Familia Băsescu și cavalerul de onoare, celebrul Poponeț, au avut mesele situate undeva mai în fund

– Elena Udrea și-a făcut singură o dedicație care a impresionat-o foarte mult

– Emil Boc nu a reușit să o felicite pe EBA, sărutând-o pe obraz, pentru că nu a ajuns din cauza crinolinei

– După ce s-a furat mireasa, DIICOT a intervenit în forță și a recuperat-o într-un timp record. Făptașii riscă până la douăzeci de ani de închisoare

– Nuntașii le-au urat mirilor “Case de piatră”

 

Până când nunta mă va lămuri

• Aberația de intelect, Promo •

Zilele trecute am avut ocazia să particip la nunta unor prieteni, graţie invitaţiei pe care am avut onoarea să o primesc. Petrecută în dulcele stil clasic, evenimentul cu pricina s-a întins destul de mult în noapte şi a dat ocazia unor vechi amici să mai schimbe nişte opinii în jurul unor pahare din ce în ce mai nesătule.

Lăsând la o parte compoziţia artistic-gastronomică a nunţii (oamenii să fie sănătoşi şi să se iubească, hai casă de piatră!), am prins într-unul din drumurile din ce în ce mai dese către staţia de reciclare a băuturii două secvenţe muzicale care mi-au dat un pic ceasurile peste cap în timp ce încercam să nu-mi dau urina peste încălţări. Participanţilor la acest gen de manifestări pline de dragoste poate li se pare cunoscut momentul intonării celebrului „La mulţi ani cu sănătate, să vă dea viaţa tot ce doriţi etc.”, moment în care privirile doamnelor şi domnişoarelor devin atât de blajine încât masculii ar fi tentaţi să pună mâna pe un pripon sau pe o vedră de fân, urmat brusc de „Şi-altă dată, şi-altă dată, o s-o facem şi mai şi mai lată etc”, bucată melodică în care domnii îşi testează la maxim rezistenţa corzilor vocale, uitându-se unii la alţii ca o gloată de cimpanzei care abia aşteaptă să se dărâme gardul grădinii zoologice.

Ce nu înţeleg eu este următorul fapt: când se urează mirilor sănătate, fericire, să le dea viaţa de toate, zile senine, fericire, şi alte minuni din acestea de ce după aceea se cântă „şi-altă dată…”? Care altă dată? Adică deja se ştie că unul din cei doi însurăţei (sau poate amândoi) urmează să facă o altă nuntă? După ce li se urează oamenilor numai de bine, li se zice apoi că mai urmează „o altă dată”? Sau e un fel de urare a invidioşilor care nu au avut parte de o nuntă (aşa frumoasă)?

Pe lângă asta, ce înseamnă „o s-o facem şi mai lată”? Nu vorbim tot de o nuntă? Nu vor fi aceiaşi paşi, aceleaşi momente muzicale şi gastronomice? Sau gloata de nuntaşi scoate la iveală fetişurile legate de nunţi? Adică, ce-or să facă? Or să f#tă mireasa în loc s-o fure? Când vine tortul or să se pişe pe lumânări? Or să dea foc la restaurant? Vor dansa pe muzică de mitralieră, or să pună mine la intrare? Pe bune, nu înţeleg…

Bine, este posibil ca  „altă dată” să însemne o altă nuntă, a altui cuplu. Chiar, acum mi-a venit. Cred că asta este. Să-l sun şi pe amicul meu să-i spun că nu are de ce să fie îngrijorat. Acum poate s-o lase pe nevastă-sa să iasă din casă.

Cu nunta la psihiatru

• Frustrări din cartier, Promo •

   Căldură, asfalt, spaţii închise şi nervi aruncaţi pe fereastra cognitivă. O zi ca oricare alta, dintr-un ciclu nesfârşit al existenţei umane. Răsfoiesc pagini electronice în căutare de senzaţional, amăgindu-mi monotonia cu o evadare de câteva minute printre reţele şi coduri binare. Şi sare iepurele…

   Dorel de la Timişoara, şeful clanului Dallas. Pitoresc nume, personaj proiectat din România celor o mie de ani de acum încolo. Părinte bun, îi face băiatului nuntă. Faima nu ţi-o clădeşti oricum.  Teama sădită peste papagali trebuie udată, crescută cu grijă. Cu mii de invitaţi, cu straie din vest, scumpe. 13 000 de euro rochia miresei. Cristale Swarovski, limuzine, cefe groase, pieile roşii. Prostimea stă la geamuri, mestecând invidie. Unii au, alţii n-au. Drumul e blocat. La fel şi reacţiile celor care sunt plătiţi din banii prostimii ca să asigure ordine şi disciplină, conform legii. E greu, sună nemţeşte.

   Ei au vrut să facă ceva frumos. Acolo în stradă, să se bucure toată lumea de fericirea lui Dorel. Au vrut să arate că ei, rromii, pot să fie eleganţi, aranjaţi, la modă. În stradă, că se vede mai bine de sus. Lanţuri de aur, parc auto cât PIB-ul Somaliei şi gălăgie. Sfidare. Ceva frumos, în ciuda capetelor de cretă. Care au venit cu amenzile la final, ca la dar.  0,01% valoarea lor, faţă de suma din tolba mirilor. Dar impozitul, cât e impozitul?

   Unii sfidează, alţii pompează. Unii bălesc, alţii ciordesc. Unii plătesc, alţii primesc.  România, ţara tuturor extremităţilor. Nunţi cu bani neimpozabili şi drumuri blocate. Săraci pe margine, cu ochii după un rest de os. Discriminare, dar în ce sens? Dacă îmi spune cineva că plecatul din ţară nu e soluţia, îl sparg la C.A.S..

Nunta la români

• De-ale lu' Păcală, Editorial •

După naştere şi moarte, singurele două evenimente certe în viaţă, cel mai semnificativ moment al conştiinţei colective este indiscutabil nunta. Momentul mult aşteptat de miresica îmbrăcată în rochia de prinţesă – ce afirmă suspinând că a aşteptat această clipă toată viaţa, mult evitat de mirele care într-un final a cedat presiunilor, la ţanc venit pentru părinţii gata să organizeze evenimentul aşa cum ei n-au fost lăsaţi s-o facă, se profilează ca o adevărată corvoadă pentru însurăţei. Heirupul mirilor, de vineri de la brad şi până duminică la potroace,  statul după invitaţi, că e doar petrecerea invitaţilor, nu a tinerilor proaspăt căsătoriţi , stresul că nu ies socotelile şi multe altele, fac ca nunta să devină din evenimentul dedicat exclusiv celor doi miri, un real chin pentru aceştia.

Situat într-o zonă de confluenţă ca cea a Balcanilor, poporul român a dobândit de-a lungul istoriei un bagaj etnografic extrem de diversificat. Iar când e vorba de nuntă, avem la tradiţii şi la obiceiuri, căcălău, Măria ta. Dar cum era şi firesc, noile vremuri şi-au lăsat adânc amprenta asupra acestor obiceiuri. Unii înţeleg acest lucru, alţii nu. Iar când oamenii ţin cu tot dinadinsul să-şi conserve tradiţiile transmise din moşi-strămoşi, de prin colbul satelor şi al caselor din chirpici, în asfaltul oraşelor şi al blocurilor de beton, se iscă penibilul. Păi una era când alaiul îşi urma traseul, la pas, pe uliţele prăfuite ale satului, în chiote de veselie şi alta e când alaiul îşi parcurge traseul, la bordul unor maşini, în sunetul asurzitor al claxoanelor. Păi una era când se încingea hora miresei în bătătură şi alta e când te apuci să dansezi în parcarea din faţa blocului sau în jurul mesei din sufragerie, dans în varianta zip, stresat să nu dai peste vreun bibelou şi să stârneşi o criză de isterie soacrei mici.

Un alt element caracteristic majorităţii nunţilor de la bloc este că nimeni nu se ştie exact care este pasul următor. Şi cât de în temă te-ai afla cu tradiţiile locului, este aproape imposibil ca cineva să nu comenteze şi să nu se mire cu glas tare că la el/ea nu se ţine aşa. În aceste situaţii, cel care are întâietate este, în general, acordeonistul. El este cel care le dictează protagoniştilor, pas cu pas, ce e de făcut, în timp ce aceştia, cuprinşi de emoţia momentului – sanchi,  execută maşinal indicaţiile.

Un alt episod de referinţă este cel desfăşurat în biserică, episod în care însurăţeii îşi pun pirostriile. Moment de maximă importanţă pentru babele din audienţă. O oră de stat în faţa altarului cu ochii geană pe nevastă să nu care-cumva să te calce pe picior că te-ai nenorocit – o să te aibă sub papuc toată căsnicia – în timp ce un preot sau un sobor de preoţi (de la caz la caz) te plictiseşte recitând versete biblice. La sfârşitul slujbei, are loc validarea acesteia.  Dacă ai optat pentru o variantă de slujbă Professional, cu tot pachetul, costul este pe măsură. Dacă vrei să scapi mai repede şi alegi varianta Express, costurile sunt la fel. Întortocheate mai sunt căile Domnului…

Pe parcursul celor trei zile ale evenimentului, bârfele sunt ca la ele acasă. Auzi lumea şuşotind: I-a rupt turna? Eu n-am văzut. Auzi tu, cum să nu-i rupă tura!? sau Uite, fă, că şi-a găsit şi asta bărbat. Ce noroc a avut a dracu’ sau Ia uit-o şi pe soacra mare. Zici că e împăiată.

Ajunşi la salon, tinerii mai au o singură grijă. Să le vină invitaţii. Fără ei,  s-a dus şi avansul la apartament. Tot la salon, cam între peşte şi sarmale, e imposibil ca vreo rubedenie să nu o ia pe ulei şi să nu înceapă să lanseze sistematic, cât o ţin plămânii, urări de bine pentru miri, socri sau naşi, ridicând paharul plin cu vin deasupra unui coc de cucoană special amenajat pentru seara cea mare. Apoi, vrei nu vrei, trebuie să se fure şi mireasa. Cine a mai văzut nuntă fără furatul miresei?! Răscumpărarea ei aduce după sine, pe lângă navetele de bere sau sticlele de whisky cuvenite răpitorilor, şi umilirea lui ginerică care este pus să facă tot felul de lucruri, chipurile trăsnite, de la cântat, dansat, declaraţii de dragoste, toate acestea desfăşurându-se spre deliciul nuntaşilor.

Cel mai emoţionant moment al nunţii rămâne fără doar şi poate dezgătitul miresei. Redat de glasul gâjâit al unui lăutar obosit, de o guristă cu glas duios sau de CD-ul cu însăşi Maria Ciobanu, cântecul de jale Ia-ţi mireasă ziua bună umple babele de lacrimi. Mireasa se aşează pe un scaun, cu gândul că mai e puţin şi a scăpat, şi îşi lasă naşa să îi prindă baticul pe cap, aducând-o astfel în rândul femeilor gata să ia cratiţa în primire. Iar versurile cântecului au un singur scop. S-o facă să sufere. O smulg de la sânul protector al familiei, îi calcă în picioare grădina cu flori, o asmut împotriva mă-sii, lui taică-său, soră-sii şi o pasează fără reţineri soacră-sii. Ce poate fi mai edificator că poporul nostru ştie să sufere?

Apoi atmosfera se destinde cu recuperarea jartelei. Ginerică îşi vâră în văzul tuturor capul sub rochia miresei extrăgând în dinţi, cu mâinile la spate, jarteaua. Moment numai bun să-şi ia noapte bună de la ce nu va vedea cu siguranţă în noaptea nunţii, pentru că, nu-i aşa, mireasa, sleită de puteri după atâtea sârbe şi hore, va cădea răpusă de oboseală. Nu are cum să lipsească nici momentul aruncatului buchetului. Acest obicei tradiţional românesc de sorginte americană lasă întotdeauna două, trei tinere domnişoare cu buza umflată şi loc de miştouri pentru răutăcioşii piliţi, puşi pe şotii.

Când totul se sfârşeşte, tinerii căsătoriţi îşi fac socotelile şi îşi acordă o binemeritată lună de miere de o săptămână la Sinaia sau pe însoritele meleaguri ale Greciei, asta depinde, desigur,  în funcţie de anotimp. Apoi, toarnă vreo doi, trei copii, el îşi face o amantă iar ea îşi creşte în linişte odoarele. Şi uite aşa vor trăi româneşte până la adânci bătrâneţi.

Impozit fără număr, fără număr

• Frustrări din cartier, Promo •

Am aflat de curând că statul doreşte să se pună pe impozitat veniturile maneliştilor sau, mă rog, artiştilor care cântă pe la nunţi, botezuri, zile de naştere, înmormântări sau alte ocazii cu antren şi voie bună. Şi care nu cântă oricum, ci călare pe grămezi de bancnote şi înconjuraţi de alţi cetăţeni plătitori de taxe şi care pun umărul la dezvoltarea economiei. Bineînţeles, mulţi dintre ei sunt încasatori de taxe şi sprijină doar economia subterană. Pe lângă aceştia, ar trebui impozitaţi şi domnii sau doamnele cu puternice veleităţi astrologice, buni prieteni cu viitorul ascuns în cărţile de Tarot sau în globurile de sticlă. O măsură, în teorie, de bun simţ şi care ar fi trebuit să fie aplicată de ani buni de zile.

Problema pe care mi-o pun este cum se va întâmpla acest lucru? Adică, cine se va ocupa de colectarea acestor impozite şi în ce mod? Doar să afirmi că acest lucru se va întâmpla dar să nu ştii cum şi în ce fel va fi controlat, înseamnă, de fapt, declaraţii aruncate către alegători şi pumni bătuţi în piept de ochii lumii. Să luăm de exemplu, nunta unui discriminat X cu discriminata Y. Luându-ne după aşa-zisa tradiţie a poporului nomad şi nevinovat, la masa şi dansul de după ceremonia religioasă (sau chiar în timpul acesteia, poate) se consumă destulă hârtie sub formă de bancnote, care zboară înspre artistul sau artiştii care întreţin fondul sonor sub forma unor sunete cu iz oriental şi versuri pline de „duşmani”, „bani”, „din partea”, „să moară”, „să trăieşte”, etc. Fiscul se aşteaptă  ca prestatarii serviciilor de acest fel să vină să declare câştigurile iar apoi să verse birul la stat. Cum? Toţi menestreii implicaţi în fenomen vor avea firme, PFA-uri, societăşi comerciale? La nuntă cum vor face? Or să taie chitanţe fiecărui „donator” de caşcaval şi apoi le vor înregistra în contabilitatea proprie? Nu văd altă posibilitate…

Sunt convins că multă lume se cruceşte urmărind diverse festivităţi de genul celor descrise mai sus, în care grandomania şi prostul gust epatează prin fiecare por al pieilor non-caucaziene (acesta este un exemplu întâmplător, desigur) şi unde diverşi participanţi îndeasă bancnotă după bancnotă în buzunarele, ochii, gurile sau cururile celor care lălăie ceva la un microfon. Bani neimpozitaţi până acum (şi de acum înainte, sunt convins) şi care generează găuri negre într-o economie oricum şubredă. Poate proporţiile acestor pierderi nu sunt atât de mari aşa cum le văd unii dar cu siguranţă ele se găsesc în taxele şi impozitele pe care statul le recuperează de la cetăţenii cu activităţi real folositoare comunităţii.

Din punctul meu de vedere este foarte greu de aplicat o măsură de genul celei amintite mai sus. Şi asta nu pentru că nu există pârghii de control şi de acţiune ci pentru că legăturile între ăştia şi ăia sunt mult mai profunde şi au implicaţii mult mai grave decât vede ţaţa Leana la televizor şi în ziar. Iar în o sută de ani am o presimţire că raportul de forţe se va inversa.

Procedura UPS – regal de imbecilitate în servicii

• Frustrări din cartier, Martor şi tartor, Promo •

Omul vrea să-şi facă nuntă. S-a pregătit cu restaurant, cu organizare, cu aproape tot ce-i trebe’ unui proaspăt decis să-şi pună pirostriile.  A intervenit şi partea cu garderoba, normal. A avut, însă, neobrăzarea să vrea nişte pantofi de peste graniţă. Are omul o pasiune, asta e. Nu-i vina lui că nu-i găseşte în România. Şi atunci, ce face? Dă-i comandă online, cu livrare prin UPS. Companie mare, cu iz de profesionişti. Asta până trece de Nădlac, încoace.  Cum aşa? Uite-aşa:

<< În primul rând vreau să precizez că voi vorbi în cele ce urmează despre UPS România, nu despre UPS global, unde lucrurile presupun că urmează un făgaş normal.

Ehhh…să încep cu începutul. Care va să zică, introducerea. Vreau să-mi cumpăr o pereche de pantofi Dr. Martens. Nu-i găsesc în România. Ca orice om ce se dă actual, pun mâna pe net şi-i găsesc în State. Nu e prima oară când îmi cumpăr ceva online şi până acu’ n-am avut surprize neplăcute, totu’ a mers ceas. Plătesc pantofii, transportu’ şi livrarea. 176 $ în total. Completez şi pe mama şi pe tata formulare online ca să mă asigur că totu’ merge ca focu’. Date de contact, număr fix de telefon, două numere mobile, mailuri, două adrese, să fiu găsit oriunde, oricând. Apoi, liniştit în naivitatea mea inexplicabilă (doar trăiesc în România şi trebuie să fiu în alertă tot timpul), mă pun pe aşteptat.

După două zile, americanii mă informează că pachetu’ a sosit în România şi urmează să-mi fie livrat de către UPS. Drept să spun, până acum nu mi-am încărcat nicodată memoria în mod special cu numele companiilor a căror servicii le plătesc. Dar nu întotdeauna beneficiez, dacă-mi permiteţi să anticipez niţel. Ce, voi reţineţi numele chelnerilor când mergeţi prin cârciumi ? În cazurile anterioare, atunci când mi-a venit vreun pachet comandat online, am găsit banala recomandată în cutia poştală, m-am dus unde trebuie şi mi-am ridicat pachetu’.

Trec vreo trei săptămâni, dacă nu luna, nu mă deranjează nimeni cu nimic. Pun mâna pe telefon, sun la UPS. Bună ziua…alea, alea. Şi începe distracţia, roboţeii cu chip de om cu care încerci să dialoghezi la telefon sunt mirobolanţi. Aflu stupefiat că pachetul a fost returnat în State.

“Aţi trimis copia după buletin?“  sunt întrebat. “Nu”, răspund io, “cum pot să fac ceva ce nu mi s-a cerut vreodată ?“.  Cyborgu’ bionic de la telefon are o atitudine de genul « iote ce imbecil, e la mintea cocoşului că trebuie să trimiţi copie după buletin, numa’ nebunu’ ăsta nu ştie ».  Încep să-i doresc să se scurtcircuiteze. « Aţi fost sunat  pe numărul de telefon fix de nenumărate ori, nu a răspuns nimeni, am returnat coletu ‘ » .

În glas i se simte cu greu mascată acea bucurie tipică funcţionarului de la administraţia financiară sau de la evidenţa populaţiei atunci când te anunţă că ai stat două ore de pomană la coadă pentru că-ţi lipseşte nu ştiu ce hârtie despre care habar nu aveai că-ţi trebuie şi nici nu te informase nimeni. Dar aici e UPS, brand internaţional de renume mondial, îmi spun io cu stupida speranţă în gând.

“Păi, când aţi sunat ?”.  “Păi, în timpul orelor noastre de program.”. “Păi, normal că n-am răspuns, am şi io ore de program în alt loc decât cel de acasă. De ce nu m-aţi contactat şi pe alte căi de comunicare?”,  îi întind eu viclean o capcană. Şi atunci aud prima oară cuvântul care-mi va marca relaţia cu UPS-ul, cuvânt pavăză protectoare împotriva clientului plătitor-agresor.

“Îmi pare rău dar asta e procedura.”. Satisfacţia de a-mi da o veste proastă e concurată doar de plictiseala care-l cuprinde. E clar că e sătul de anormali ca mine care după ce plătesc un serviciu mai au şi pretenţia absurdă de a şi beneficia de acesta.

“Păi, bine, dom’le, asta-i procedura, da’ mi-a adus-o la cunoştinţă cineva ? Am semnat io vreun formular de hârtie sau online că am luat cunoştinţă de procedura asta ? Dacă aveaţi adresa de domiciliu, de ce nu aţi trimis pe cineva să-mi lase ceva, un semn, un petec de hârtie, orice, în cutia poştală? “,  întreb eu urmând un fir ce mi se pare numai mie logic.

“Păi, ce vreţi, ca la fiecare client să trimitem pe cineva la uşă?“ mă întreabă el iritat de enormitatea care-mi trecuse prin cap. “Aceasta este procedura la noi.“.

“Păi, şi ce rezolvare găsim?“, întreb eu cu glas pierdut şi cu rezervele de logică cam pe sponci.

“Luaţi legătura cu americanii să vă trimită pachetu’ înapoi. Asta e procedura.“

Năuc, închid telefonu’, simt că dacă mai aud odată de procedură fac ceva nemaipomenit : atac de panică, de cord, de apoplexie sau de tip kamikaze la sediul UPS.

Americanii iau ei legatura cu mine înainte s-o iau io cu ei şi mă anunţă sec într-un e-mail că pachetul s-a întors şi, scăzând nu-ştiu-ce taxe de shipping şi de altele, îmi vor returna 75$. Nu numai că am rămas fără pantofi, am şi pierdut 101$.

Revin cu telefon la UPS, speranţe aproape că nu mai am da’ vreau să mor eroic cu ei de gât. Cu roboţeii de la telefon însă nu poţi nimic eroic.  Nu ştiu dacă erau într-adevăr foarte ocupaţi sau îşi notaseră numărul meu de telefon dar de trei ori la rând am fost pus pe on hold, după care legătura se întrerupea. A patra oară apuc să spun, nu ştiu cât de ameninţător, că dacă mai sunt pus o dată pe on hold vin direct la sediu să discutăm face-to-face. Roboţelul-telefonic-umanoid mă preferă la telefon. După voce pare altul  dar sigur e din aceeaşi serie cu primul, are aceeaşi bandă, aţi ghicit, cea cu procedura. Discuţia anterioară aproape că se repetă. Rezistă implacabil salvei mele de argumente, şi cele vechi, legate de faptul că nu am cum să respect o procedură dacă nu am fost înştiinţat de ea, precum şi unele noi. Îl întreb că dacă într-o situaţie ipotetică eu aş datora bani UPS-ului, ei m-ar găsi şi-n gaură de şarpe, şi acasă, şi pe fix, şi pe mobil, şi la serviciu, şi la orice oră, nu numa-n cele de program? Admite că da, dar…”îmi pare rău, aceasta este procedura.”.

Un ochi mi se zbate incontrolabil, îmi curg lacrimi din el şi muci din nas. Visez pentru câteva clipe că sunt stăpânul Univesului şi că am puterea de a şterge acest cuvânt infam de peste tot, din toate limbile, din toate cărţile, din toate basoreliefurile şi din tăbliţele de lut, lumea îl va uita, nu-l va mai rosti sau scrie sub ameninţarea pedepsei capitale, precedate de şedinţe de totură medieval-orientală serioase. Îmi revin şi brusc am o epifanie, nu mai vreau să vorbesc cu umanoizii telefonici, vreau să vorbesc cu şefi, cu oameni cu care se poate discuta şi care au putere de decizie, cu care se poate dialoga mai creativ. Îmi exprim această dorinţă şi cer nişte date de contact, telefon sau e-mail ale persoanelor mai sus menţionate. Din nou sunt pus pe on hold. Aştept. “Îmi pare rău, sunt într-o şedinţă.”. Normal, la ce mă aşteptam… În fine…După foarte multe insistenţe primesc cu chiu cu vai un număr de fax unde pot să-mi reclam nemulţumirile.

Le-am scris, aştept să-mi răspundă, însă mi-e groază că acolo, printre rânduri, mă pândeşte, rapace, viclean, calculat, gata să mă eviscereze, cuvântul acela pe care nici nu-l mai pot rosti, de care mă tem, care-mi stăpâneşte coşmarul din fiecare noapte.

Mă fac vinovat că am crezut că pot să fac şi eu ce fac milioane de oameni de pe Pământ în mileniul III, să-mi comad un produs online. Mă fac vinovat că am crezut că-l voi avea, dacă tot l-am plătit. Mă fac vinovat că am crezut că un astfel de lucru banal rămâne, într-adevăr, banal, aşa cum ar trebui, nimic de remarcat, nicidecum o aventură şi un eşec oarecum costisitor. Mă fac vinovat că nu am ştiut procedura acestei companii despre care spuneam ceva mai sus că este un gigant mondial de la care ai anumite aşteptări. Corect şi, poate, că în majoritatea cazurilor aşa şi este dar, aici, în România, UPS se foloseşte, normal, de mâna de lucru autohtonă şi se românizează. Atunci se schimbă toată povestea. Căci lucrătorul român în servicii este legendă vie de rea voinţă, imbecilitate, inflexibilitate.

Ce pot să spun, o pereche de pantofi norocoşi vizitează lumea, se plimbă între două continente, zboară deasupra valurilor înspumate ale Atlanticului (pe care eu nu l-am vazut decât la televizor), fac semne cu şireturile lor mititele, poate spre Big Apple, poate turiştilor de pe vasele de croazieră sau celor de pe plajele din Canare sau Riviera. Tur-retur pe banii mei. >>

Pe om îl ştiţi, face caricaturile de la Revista Cioburi. Acum ştiţi şi dacă veţi folosi serviciile UPS România.

Pe malurile Dunării

• Spuse pe fugă •

Confruntată cu probleme financiare survenite pe fondul crizei economice, Filarmonica din Belgrad a fost transformată în orchestră de nunţi, botezuri şi înmormântări.

Nu este prima oară când filarmonica recurge la o astfel de practică. Nu cu mult timp în urmă, aceasta a putut fi văzută şi ascultată la Nunta lui Figaro.

De ce atâta vrajbă între noi?

• Brusturi media •

    Ştire de senzaţie mediocră: două maimuţe s-au căsătorit într-o ceremonie tradiţională, în India. Stăpânii celor două primate au organizat evenimentul cu mare fast, chemând toţi sătenii la dănţuială, au făcut chiar şi invitaţii pentru nuntă, ne spune sursa media. Şi mai adaugă dumnealor că nu ar fi băgat în toptanul de ştiri şi aceste rânduri, dacă ceremonia nu era realizată pentru maimuţici. Cu alte cuvinte, uau, ce chestie, domnule, uite ce se întâmplă pe la alţii! Îmi permit să nu mă mir.
   Ştirea „beton” de mai sus este un fapt banal pe meleagurile mioritice, populate majoritar de oiţe, de unde şi descrierea. Numai eu am întâlnit în drumul spre cutia de chibrituri tip bloc, unde locuiesc, câteva „ceremonii” de unire a destinelor unor maimuţe. Întocmai ca suratele din India, erau îmbrăcate în haine colorate şi ghirlande de flori, costumaţie tradiţională de altfel. Şi a lor, şi a stăpânilor. Alaiul se plimba prin tot cartierul, îndeosebi între scara de bloc şi pavilioanele din faţa scării iar muzica era auzită de toată jungla urbană din vecinătate. Există şi invitaţii scrise, şi petrecere în toată regula. Singura diferenţă este la numele mirilor, pe care cu siguranţă nu-i cheamă Chambati şi Ramu, ca pe cei doi din India, însă dat fiind obiceiul primatelor româneşti, sunt şanse ca la un moment dat să existe în arborele genealogic şi aceste nume.
   Religia hindu spune că oamenii care îşi manifestă dragostea faţă de animale vor fi răsplătiţi cu aceeaşi monedă de zeităţi. Pe această cale, facem un apel către forurile religioase din România să înceapă o campanie de anulare a legislaţiei care interzice nunta dintre blocuri. Sperăm, astfel, că bărbosul suprem va fi mai atent cu noi, nu?