O cruce de trei metri din lemn sculptat, ce se afla pe proprietatea Bisericii ortodoxe române din Franţa, a fost furată.
Nu ar fi exclus ca hoţii să fi refolosit lemnul pentru confecţionarea ramelor unor icoane.
O cruce de trei metri din lemn sculptat, ce se afla pe proprietatea Bisericii ortodoxe române din Franţa, a fost furată.
Nu ar fi exclus ca hoţii să fi refolosit lemnul pentru confecţionarea ramelor unor icoane.
Doi romi din Timişoara au agresat un poliţist sosit la faţa locului să aplaneze un conflict, sfâşiindu-i cămaşa şi rupându-i epoleţii.
Dacă mascaţii nu ar fi sosit în timp util, poliţistului i s-ar fi scurtat pantalonii, nu înainte de a i se fi făcut şi mustăţi.
La poalele munţilor Făgăraş există un orăşel cu o istorie recentă, cu felurite chipuri şi caractere, mângâiat însă de piscurile mândre ale muntelui. Iniţiat de nemţi cu un scop, fiind doar o colonie la începuturi, continuat de comunişti cu un alt scop, a ajuns într-un final oraşul Victoria. Astăzi, localitatea îşi urmează cursul său, încercând supravieţuirea fiecărei zile.
Prima impresie este a unui oraş murdar, abandonat în mizerie, dacă intrarea se face dinspre DN1, prin Ucea de Jos şi Ucea de Sus (pe DN1 între Făgăraş şi Sibiu). În acel capăt al oraşului se văd reminiscenţele unui comunism închis la minte şi care a pătat vizualul oricărui loc din România cu blocurile muncitoreşti, pătrăţoase şi fără suflet. Trecând de acest pas, se va deschide în faţa călătorului un peisaj urban îngrijit, curat, înverzit, cu spaţii largi printre clădirile joase şi intrate de curând în proces de refacere. Dispunerea străzilor este simplă, facil de păşit. Centrul urbei, înconjurat de singurul hotel din oraş, fostul magazin universal şi clubul cultural (unde, pe vremuri, funcţiona un cinematograf), are deschiderea către bulevardul Mihai Eminescu (fost Lenin), străjuit de castani de o parte şi de alta. În capătul acestuia se află una din bisericile ridicate după 1989, cu un peisaj incredibil pe fundal, modelat de culmile munţilor Făgăraş.
Pe vremea comunismului oraşul Victoria era denumit oraşul fără biserici. Oficial, nu exista niciuna, localitatea fiind gândită ca un grup al noului om visat de comunişti. Nu a fost aşa. În casa unui preot, care îşi asuma un mare risc în acele vremuri, tradiţia creştinească a românilor de acolo a continuat, în ciuda presiunilor făcute de Securitate. Astăzi sunt nu mai puţin de şapte biserici, pentru cele trei culte religioase adoptate de locuitori. Pe linie politică, niciun primar nu a reuşit să atragă resurse pentru dezvoltarea turistică a zonei, deşi potenţial există din plin. În ultimii ani au mai apărut una sau două pensiuni, controlate de doi oameni de afaceri locali, cunoscuţi şi la nivel judeţean. Anul acesta a început refacerea străzilor din oraş şi, cât de cât, s-au mai îndreptat din cele obşteşti.
Aproape jumătate din populaţia prezentă aici în anii ’90 este plecată în Spania şi Italia. O parte din ei s-a întors definitiv în Victoria şi au început să-şi ridice case. Prea puţini, însă, investesc banii în ceva durabil. Este păcat că într-o zonă unde muntele este foarte aproape nicio autoritate nu dă vreun semn. Nu sunt obiective majore de vizitat dar, pentru două-trei zile de odihnă, plimbat printre aleile de castani, lăfăit la soare la celebrul ştrand din Victoria (dotat cu loc de campare pentru corturi, două bazine foarte curate, terenuri de sport) sau dat o fugă prin satele învecinate pentru a descoperi tradiţii şi obiceiuri bine conservate, urbea este ideală. Evident, se pot face drumeţii către munte şi perdut vremea prin pădure. De remarcat faptul că sunt numeroşi turişti străini care tranzitează oraşul, coborâţi de pe crestele Făgăraşului şi nimeni nu încearcă în vreun fel să-i mai reţină măcar o zi sau două pe acolo.
Imediat după 1990, când cei mai mulţi dintre saşi au tăiat-o către Germania, a rămas un gol care nu a putut fi acoperit în totalitate de cei rămaşi. Datorită acestor saşi zona a putut fi cunoscută mai bine peste hotare. Din păcate, nimeni de aici nu a ştiut să profite de acest fapt. Sâmbăta de Sus, aflată la vreo zece kilometri spre munte atrage multă lume, fiind mult mai cunoscută din acest punct de vedere. Şi mult mai murdărită căci turistul român (sau românul, în general) nu ştie să-şi ocrotească bogăţiile.
Oraşul Victoria merită vizitat, numai prin prisma faptului că împleteşte vechi cu nou, tradiţional cu modern, o cultură cu alta şi pentru că se află la poalele munţilor. Fiecare străduţă te lasă să descoperi altceva, fiecare anotimp pictează altfel peisajul. Oamenii sunt cumsecade, pregătiţi pentru a spune o poveste celor care îi ascultă. O vacanţă petrecută în acest loc vă poate scăpa de griji, măcar pentru o perioadă. Dacă nu mă credeţi, încercaţi.
Stufstock 2009 debutează, așa cum organizatorii au anunțat deja, pe data de 3 Septembrie, având și anul acesta un program prin care se speră mulțumirea fanilor prezenți la eveniment. Intrarea va fi liberă iar scena principală va fi readusă din nou pe plajă. Scena secundară, de la Goblin&Gulag, va debuta pe data de 4 Septembrie, având reprezentații ale unor trupe care au mai fost prezente la edițiile anterioare pe scena de tinere talente. Selecţia acestora a fost realizată de Mihnea Blidariu, de la Lună Amară, şi de agenţia de management artistic MIAU.
Așadar, programul anunțat de organizatori în conferința de presă de săptămâna aceasta, este următorul:
3 Septembrie:
4 Septembrie:
5 Septembrie:
Pe scena secundară vor cânta următorii:
4 Septembrie:
5 Septembrie:
„Trebuia să se întâmple şi anul acesta. Eu cred că STUFSTOCK şi FOLK YOU reprezintă garanţia că Vama Veche se luptă să rămână LIBERĂ de muzica bazată pe un succes comercial şi să aducă vamaioţilor care vin aici muzică bună, de calitate. Sper ca publicul să vină în număr cât mai mare să susţină această ipoteză.”, spune Valentino Rudolf, producatorul festivalului. Rămâne de văzut cum va înțelege fiecare acest lucru.
Sub soarele puternic îşi îndreaptă spatele şi păşeşte încrezător către orizont. O voce îi dă putere şi îi confirmă că drumul ales este cel pe care şi-l doreşte, cel care îl va împlini. Nu depune nici un efort, totul decurge natural, parcă aude aprobările mute ale celor din jur. Da, face ceea ce este corect. Privirile celorlalţi îi confirmă statutul şi îl asigură că este pe drumul bun. Dar cel mai important este mărimea care o capătă în ochii ei când ştie că face ceea ce este corect. Aprobarea ei este aprobarea unei lumi întregi. Este clătinarea uşoară a capului pe care o caută de atâta timp. Foamea, setea sau oboseala sunt nimicuri învinse cu uşurinţă când ştie că zâmbetul ei îl urmăreşte undeva din spate. Lumea lui devine lumea lor printr-o împletire ciudată de nuanţe şi sunete ce definesc destine şi întâmplări. Nu simte nici asfaltul fierbinte sub picioarele goale, nici gâtul uscat şi aerul care i se prelinge cu limbi de foc în plămâni. Ea îl aprobă şi puţina lume pe care o ţine în palmă este mai importantă decât lumile deţinute de mai marii zilei. Ea îi venerează lumea şi ăsta este cel mai important lucru.
Merge mai departe. Altă dată, oameni şi destine îl abăteau din drumul său, precum planetele abat corpuri cereşti fără importanţă de la o traiectorie numai de ele ştiută. Acum lumea lui este recunoscută şi are sens. Nimic nu îl mai poate abate din drum. Lucrurile doar se întâmplă fără sens în jurul său şi nu pot pătrunde în lumea lui şi a ei. Puţinul care îl are în palmă este catalizatorul vieţii lui şi ea este cea care îi dă viaţă. Lumea, oamenii şi întâmplările sunt acum undeva departe, fără sens. Există prin ochii ei. Este cuprins de fericirea de a avea sens, de a căpăta un sens prin ea.
Însă ca şi în lumea pe care acum nu o mai vede şi care este parcă ireală, puţinul pe care îl ţine în palmă devine, încet, insuficient şi ea – creatorul nedeclarat al lumii lui – îşi trimite demonii perfecţiunii. Nu au înţeles nici unul din ei că nu pot exista doar prin ei. Zidul orb ridicat în jurul lumii lor se dărâmă sub asaltul lumii celorlalţi, sub tentaţia de a perfecta ceva simplu şi naiv. Zgomote şi lumini, mirosuri şi simţuri uitate demult revin şi îi trezesc încet din reverie, din minunea ce au creat-o şi de care nici nu şi-au dat seama. Pumnul se strânge, iar el reclădeşte ca un nebun zidurile ce se dărâmă continuu. Scrâşnete din dinţi, simte tălpile cum îi ard, sudoarea cum îi curge pe faţă şi reclădeşte ziduri ca un lunatic care a uitat cine este şi care îi este drumul. Nebunia îl orbeşte şi nu vede că lumea lui, a lor, nu mai este. Clădeşte ziduri pe care nici ceilalţi, nici ea şi nici el nu le mai pot escalada. Este linişte şi este singur. Vocile pe care le aude acum îi spun că a salvat ceva din el iar lumea este acolo, afară. Nimic nu îl mai poate atinge. Este un nebun amorţit care a uitat cine este. Sudoarea se usucă încet şi o linişte ciudată acoperă lumea. Lumea lui sau a tuturor? Cine ştie… Un cântec ciudat îi sună în mintea amorţită. A auzit-o demult.
“There is no pain, you are receding. / A distant ship smoke on the horizon. / You are only coming through in waves. / Your lips move but I cant hear what you`re sayin`“
Îi vine să urle însă pe faţa imobilă apare doar o grimasă, un zâmbet ciudat şi gol. În pumnul lui totul este rece. El este rece şi nici un zâmbet nu îi urmăreşte destinul.
“When I was a child I had a fever. / My hands felt just like two balloons. / Now I got that feeling once again. / I cant explain, you would not understand.”
Gâtul nu îl mai arde şi noduri îl împiedică să înghită. Ar plânge dar nu poate. Tot ce i se întâmplă îi este parcă indiferent. Parcă totul se petrece undeva departe, pe un alt tărâm. Parcă totul a fost un vis.
“This is not how I am. / I have become comfortably numb.”
Vocea se urcă în aer şi sunetul se împrăştie neauzit peste zidurile din întreaga lume. Muzica nebuniei se loveşte şi reverberează straniu peste o lume de faguri cu ziduri ce închid oameni şi destine.
Era o vreme când păşeau încrezători. O voce le dădea putere. Acum nu se mai aude.
Se pare că George Copos şi Hagi sunt afectaţi de criză, dezvăluie presa.
Într-adevăr, la Copos se vede prin lipsa investiţiilor în sport iar la Hagi prin lipsa coerenţei din propoziţii.
Aflăm din presă că un supermarket din Franţa a angajat figuranţi, pentru vizita unui ministru.
Presupunem că acest lucru a fost motivat de faptul că ministrul era deja obişnuit cu prezenţa figuranţilor în minister.
Întâlnirea dintre preşedintele Traian Băsescu şi poliţiştii protestatari a fost anulată.
Bănuim că preşedintele nu putea face faţă, totuşi, să dea noroc de atâtea ori.
Te trezeşti dimineaţa. Bodogăneşti şi înjuri în gând. Este 7 dimineaţa şi trebuie să îţi intri în pielea de uărcăr cuminte. Te speli, te brebeneşti şi pleci la mama naibii într-un cub anost şi uniform. Pe drum te confunzi cu restul dobitocilor cu capete plecate, feţe cârpite de somn şi grimase încremenite din ziua de ieri. Turma merge ceas. În micul infern personal de la job eşti rotiţa care serveşte sistemul şi de care acesta se poate descotorosi oricând. Importanţa ta este iluzorie şi întreţinută ca motivare exterioară. Nu valorezi nici cât o ceapă degerată iar cel care îţi spune altfel fie te pupă în cur fie, dacă ai ţâţe mari, vrea să te cunoască mai bine. Dacă îţi închipui că timbildingurile alea de rahat sunt o răsplată bine-meritată pentru efortul depus înseamnă că eşti bou şi nu înţelegi că sunt doar o altă metodă de manipulare a oligofrenilor corporatişti. Îi poţi spune responsabilizare dar nu este decât felul în care lanţurile se strâng mai tare si biciul sună mai dulce. Oricum ai da-o, căcatul pute la fel indiferent în ce este ambalat. Stai în cubul tău şi te gândeşti că nu îţi mai adie nici o idee prin minte. Vezi tabele, grafice, marketing şi vânzări. Noţiuni de rahat care altădată nu valorau pentru tine nici măcar cât pet-ul de Noroc. Toate astea îţi fac creierii ţăndări şi îţi acoperă încet creierii tâmpi. Sorescu, Hemingway, Eminescu, Steinbeck sau Steinhardt au dispărut într-o mare de rahat care pune stăpânire pe tine. Morisson sau Enescu au fost goniţi de putoare demult.
Lobotomizat, abia aştepţi să părăseşti haznaua cu imbecili pentru a încerca să îţi reaminteşti cine eşti. Limba ceasului arată ora visată şi, parcă pavlovian, toţi încep să mişune în speranţa regăsirii de sine. Cu sinele îngropat în rahat şi mintea funcţionând “corespunzător” nu îţi poţi aminti decât câteva evenimente simple care nu necesită efort în reproducerea lor. Singurele lucruri pe care ţi le reaminteşti ca reprezentându-te sunt condiţionate de presa zilnică şi discuţiile idioate de la muncă: shopping, bere, achitat facturi, pregătit masă, duş, futut programat. Ai uitat de statul în parc, de citit o carte, de mers la concert, teatru sau operă. Pavlov te îndeamnă să bei aceeaşi bere din fiecare seară, să cumperi aceleaşi prostii fără sens, să faci aceleaşi drumuri şi aceleaşi lucruri. Cu privirea tâmpă te întorci acasă. Viaţa ta de roboţel cuminte se revarsă din cubul puturos din clădirea din sticlă peste tot în viaţa ta, în ceea ce faci şi spui. Ai uitat cine eşti şi ce faci. Doar exişti.