La sfârşitul conferinţei de presă în care Traian Băsescu a prezentat concluziile experţilor criminalişti cu privire la filmuleţul în care lovea un copil la un miting electoral din 2004, acesta a declarat vizibil emoţionat: “Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!”
Cine ştie, dacă Dinu Patriciu ar fi fost de faţă poate că Traian Băsescu i-ar fi bătut şi obrazul.
„Ce poate fi mai înduioşător decât zâmbetul sau plânsul unui copil? Ce te face să te simţi mai bine? Să priveşti un copil zâmbind sau să ignori plânsul şi suferinţa lui? Noi ne dorim să vedem cât mai multe chipuri zâmbind. Şi pentru că dorinţa nu este suficientă, haideţi să luptăm pentru micuţii mai puţin fericiţi şi mai puţin feriţi de necazuri.
Plânsul unui copil nu poate trece neobservat, el atrăgând atenţia chiar şi celor mai ignorante persoane, iar zâmbetul celor mici luminează şi cele mai întunecate suflete!”
Empatia este primul semn că vrei să devii mai bun. Din fericire, există şi oameni care pot oferi din inimă fără a pretinde nimic în schimb. Iar când mai mulţi asemenea oameni se întâlnesc, se pot naşte lucruri frumoase.
În acest fel s-a născut şi proiectul 3 Dorinţe, un proiect tânăr, care a început anul trecut în decembrie, între prieteni, din dorinţa de a-i ajuta pe copiii fără posibilităţi materiale internaţi la spitalul Fundeni. Hăinuţele, jucăriile, fructele şi dulciurile strânse atunci, punând mână de la mână, au reuşit să aline pentru o seară suferinţele unor copii neajutoraţi, reînviind spiritul Crăciunului de care niciun copil nu ar trebui privat, într-un spaţiu deopotrivă al suferinţei şi al speranţei, spitalul.
Şi pentru că un lucru frumos nu ar trebui să se termine niciodată, anul acesta, aceeaşi oameni şi-au îndreptat atenţia şi către copiii internaţi la spitalul Victor Gomoiu, făcând un apel la orice voluntar doritor să se alăture acestei cauze, contribuind cu medicamente, haine, electrocasnice, jucării şi nu în ultimul rând, cu speranţă. Nici copiii internaţi la spitalul Fundeni nu vor fi uitaţi. Şi lor li se va oferi iarăşi o mână se ajutor, vizând în special problema lipsei medicamentelor.
Cu cât se vor aduna mai multe donaţii, cu atât mai mulţi copii nevoiaşi se vor bucura de ele. În cazul în care se vor strânge mai multe jucării şi hăinuţe atunci pachetele vor fi oferite copiilor din spitalul Fundeni.
După cum ei înşişi susţin, coordonatorii proiectului au gânduri mari. Tot ce trebuie să facem noi, ceilalţi, este să oferim o mână de ajutor.
Cei care vor să afle mai multe despre proiect pot accesa adresa virtuală a acestuia aici. Lista medicamentelor de care copiii au nevoie o puteţi găsi pe site-ul campaniei dând click aici iar pentru modalităţi de strângere a donaţiilor puteţi afla mai multe detalii aici.
O coproducţie PNL-PSD-PDL
De trei zile încoace, întrebarea cine va fi preşedinte? a dispărut de pe buzele românilor. După ce imaginile video din care ar reieşi că Traian Băsescu ar fi lovit în timpul unui miting electoral din 2004 cu dosul palmei un minor, imagini care au făcut turul televiziunilor şi au înţesat tot .ro-ul, noua întrebare care domină peisajul electoral mioritic este a fost sau nu a fost trucaj?
După ce o serie de numeroşi experţi acreditaţi, discreditaţi şi în special creditaţi, şi-au dat cu părerea în privinţa autenticităţii imaginilor animate, Revista Cioburi a apelat la rându-i la o echipă de profesionişti în domeniul analizei şi prelucrării imaginilor video, echipă ce a dorit să-şi păstreze anonimatul din motive lesne de înţeles, pentru a realiza propria expertiză.
Urmăriţi în continuare cinci frameuri definitorii, care scot la iveală noi elemente ce elucidează indiscutabil autenticitatea acestui film atât de controversat.
Mulţumim Microsoft pentru punerea la dispoziţie a platformei de prelucrare a imaginilor Paint şi nu în ultimul rând imaginaţiei care a făcut posibilă realizarea acestei demonstraţii.
A rămas mai puţin de o săptămână până ce se va încheia oficial şi campania electorală pentru turul doi al prezidenţialelor 2009 iar Mircea Geoană, singurul contracandidat al lui Traian Băsescu rămas în cursa electorală, este ca şi inexistent. Apariţiile sale televizate în decursul întregii campanii electorale au fost prompte, având loc doar pentru că se impuneau din punct de vedere tehnic în economia campaniei electorale, apariţii ce ne-au relevat un candidatul pesedist ce şi-a susţinut maşinal discursul, fără a se hazarda prea mult în declaraţii compromiţătoare.
Grangurii din spatele PDS-ului sunt conştienţi că apele sunt mult prea învolburate pentru ca peştişorul lor să fie lăsat să înoate în aceeaşi mare în care marinarul Băsescu, hăituit din toate punctele cardinale de tot felul de moguli şi rechini de presă, se luptă de unul singur pentru a nu se duce la fund.
Pe toată durata campaniei electorale, candidatul pesedist s-a comportat ca un elev sârguincios participant la o olimpiadă alături de numeroşi contracandidaţi, fiind conştient însă că dacă va asculta învăţămintele profesorilor nu are cum să cum să rateze calificarea în faza finală pe ţară, respectiv turul doi al alegerilor. Acum, înainte de începerea probei finale, elevul Geoană aşteaptă cuminte sperând că o parte a electoratului rămas fără candidat îi va sancţiona disciplinar unicul adversar rămas în cursă, lăsându-l astfel pe el învingător, din postura singurului elev disciplinat rămas la examen.
PSD-ul nu este un animal politic de pradă autentic. PSD-ul nu se aruncă într-o luptă directă. Trupul său este mult prea greoi după ce s-a înfruptat cu nesaţ atâta vreme din hrana altora. PSD-ul nu se lansează într-un atac agil către o pradă. PSD-ul stă în expectativă până ce un alt prădător rămâne sleit de puteri în încercarea sa de a răpune acea pradă, pentru ca apoi să îi sfâşie deopotrivă pe amândoi.
Acum, la finele lui 2009, PSD-ul pândeşte funcţia supremă în stat, ce ar trebui să-i asigure confortul guvernării (cu sau fără PNL) pe un termen de cel puţin trei ani, până la următoarele alegeri parlamentare, încercând să triumfe din nou după o bătălie care nu este a sa.
În ’90, FSN-ul, în frunte cu domnul Ion Iliescu, s-a impus fără drept de apel profitând de febra ieşirii de sub dictatura comunistă, după ce a confiscat o revoluţie în care adevărata luptă a fost dată în stradă de către oameni din care mulţi şi-au pierdut şi viaţa.
În 2000, PDSR-ul (PSD-ul de atunci) a câştigat Preşedinţia (cei drept după obţinerea unui procent mai mult decât confortabil la alegerile legislative) după ce a profitat din plin de votul negativ acordat de un electorat alarmat de perspectiva unei victorii a liderului extremist, Corneliu Vadim Tudor.
Anul acesta, regăseşte PSD-ul mizând pe aceeaşi tactică de non-commbat pentru a-şi adjudeca iarăşi Preşedinţia, pe fondul valului de nemulţumire creat în jurul candidatului formaţiunii politice rivale, Traian Băsescu. Dacă va reuşi sau nu, vom afla la finele săptămânii viitoare. Dar despre asta, în emisiunile următoare.
În urma difuzării imaginilor în care Traian Băsescu loveşte un copil, şeful statului a afirmat că nu îşi aminteşte exact dar este posibil ca minorul să-l fi înjurat înainte.
Nu ar fi exclus ca în urma analizelor video să se constate că minorul era de fapt ţigan şi că îl mai şi scuipase în prealabil.
Pentru turul doi al alegerilor prezidenţiale, Crin Antonescu, Mircea Geoană şi Klaus Iohannis se vor afişa în afişe comune.
Sugerăm staff-urilor de campanie ca unul din cei trei trandafiri roşii ai siglei PSD să fie înlocuit cu un crin galben cu pete negre, eventual de petrol.
Primul tur al alegerilor prezidenţiale a trecut. Numărătoarea voturilor s-a finalizat. Fără surprize. Cei doi lideri politici care erau anunţaţi de sondajele electorale cu cele mai mari şanse pentru cel de-al doilea tur au intrat în finală la o diferenţă destul de strânsă. Febra creată artificial în jurul acestor alegeri prezidenţiale a făcut uitat faptul că electoratul este chemat la vot doar pentru alegerea preşedintelui, configuraţia parlamentară fiind deja definită pentru următorii trei ani.
Singura surpriză plăcută, dar nu şi benefică aş adăuga, a fost prezenţa neaşteptat de mare la vot. Cele peste cincizeci de procente date de prezenţa la vot au făcut ca referendumul iniţiat de preşedinte pentru reducerea numărului de parlamentari şi adoptarea unei forme de parlament unicameral să fie validat. Cei 88,84% care au votat pentru reducerea numărului de parlamentari dar şi cei 77,78% care au spus da în chestiunea cu privire la adoptarea unei forme de parlament unicameral (procente stabilite după centralizarea rezultatelor din 99,81% din secţiile de votare), acoperă toată plaja simpatiilor politice. Acest lucru relevă un lucru indiscutabil. Românii nu au încredere în parlamentari şi implicit în Parlament ca instituţie a statului.
Privind retrospectiv, există suficient de multe motive care au cauzat această reacţie în masă. Parlamentul este populat şi animat în mare măsură de personaje ce provin din vechea nomenclatură comunistă al căror numitor comun este proliferarea afacerilor proprii şi conservarea statutului ce le facilitează acest avantaj. De la ieşirea din scenă de acum douăzeci de ani a Marii Adunări Naţionale şi apariţia unei instituţii democratice ca cea a Parlamentului, oamenii au auzit şi propagat sistematic aceeaşi propoziţie: toţi parlamentarii sunt nişte hoţi. Ca atare, la referendum majoritatea a pus ştampila de DA fără a sta prea mult pe gânduri.
Întrebarea care se pune este câţi dintre aceşti descumpăniţi politici ştiu exact care este rolul parlamentului într-un stat de drept? Câţi ştiu diferenţele dintre un parlament unicameral şi unul bicameral? Câţi ştiu ce presupune noţiunea de separare a puterilor în stat? Câţi sunt conştienţi de faptul că o concentrare a puterii într-o singură direcţie nu este benefică democraţiei? Câţi şi-au pus problema că un parlament unicameral se poate aplica cu succes într-o societate cu o tradiţie îndelungată a democraţiei şi nu într-o societate încă în plin proces de epurare socio-politică?
Personal nu am nimic împotriva reducerii numărului de parlamentari sau împotriva restructurării Parlamentului. Dar dacă se consideră că se impun astfel de modificări, să se recurgă la un asemenea proces într-un context adecvat şi nu să se facă uz de opţiunea referendumului ca mijloc de campanie electorală. Modificarea Constituţiei e nevoie a fi făcută în deplină cunoştinţă de cauză de câtre oameni calificaţi, cu o asiduă informare a populaţiei şi sub o strictă supraveghere a procesului din partea societăţii civile. Ce programe de informare a populaţiei au fost făcute în acest sens de către televiziunea publică sau de câtre celelalte televiziuni? E drept că referendumul a avut doar un caracter consultativ şi că atenţia mass-mediei s-a canalizat îndeosebi spre alegerile prezidenţiale, însă modul în care majoritatea electoratului activ şi-a exprimat opţiunea cu privire la această chestiune, aproape în necunoştinţă de cauză, nu este deloc unul liniştitor.
Ieri seară, pe când ieşeam din staţia de metrou, mi-a atras atenţia un afiş electoral pe un fundal roşu, cu o poză de grup, ce contura difuz şapte profiluri sub lumina pală a unui stâlp de iluminat public. După ce am parcurs de la stânga la dreapta personajele (Voiculescu, Năstase, Iliescu, Geoană, Vanghelie, Hrebenciuc şi Vântu) am schiţat un zâmbet amar şi mi-am întors capul văzându-mi absent de drum, în timp ce în subsidiar din ce în ce mai multe întrebări îmi survolau prin minte. Ce caută omul din umbră al PSD, Hrebenciuc, într-un afiş electoral? Cum de a acceptat Vântu, un individ atât de scump la vedere, să se expună public tocmai într-un context electoral ca acesta? Cât de inconştient să fii ca lider de campanie încât să asociezi asemenea personaje într-un banner electoral, imediat după încheierea primului tur de scrutin, întocmai în mijlocul unui electorat care ar trebui să treacă mai întâi cu vederea bubele celor expuşi pentru a-i acorda votul candidatului propriu? Toate aceste expuneri paradoxale au convers inevitabil într-o singură direcţie, găsindu-şi un singur răspuns. Afişele sunt o făcătură. De cine şi în ce scop, rămâne la latitudinea cititorului să concluzioneze.
Stau să mă întreb însă până unde se poate ajunge cu astfel de tactici de dezinformare? Cât de jos se mai poate coborî? Câţi dintre cei care au văzut afişul şi-au dat seama că acesta este o ironie fină? Câţi au îmbrăţişat această manevră? Cum s-ar simţi un potenţial alegător, care după ce se lasă purtat de sentimentul stârnit de ansamblul de personaje dintr-un asemenea afiş, realizează că nu a fost decât victima unei meschinării electorale? Până unde poate tolera orgoliul şi inteligenţa alegătorului derapajele oamenilor politici? Câţi sesizează şi condamnă caracterul ilicit al unei mişcări ca aceasta? Care este gradul de obedienţă faţă de un politician sau faţă de o idee politică indusă sau mai puţin indusă? Până unde sunt dispuşi unii susţinători să meargă alături de liderul lor politic? Câţi dintre cei care votează şi-au pus oare întrebări ca acestea, înainte de a acorda votul unui candidat?
Dumitru Prunariu a declarat că până în anul 2030 se va naşte primul copil pe Lună.
Afirmaţia este cu atât mai plauzibilă cu cât constatăm că de două zeci de ani din ce în ce mai mulţi tineri ajung cu capul în nori.
