Un veac de complicitate

• Spuse pe fugă •

Prezent la forumul „România în anul 2020 – perspective de viitor”, Traian Băsescu a încadrat domnia lui Neagoe Basarab între anii 1512 – 1521, decalând-o un secol mai înainte.

Iată cum reuşeşte preşedintele să recupereze dintr-un foc cei o sută de ani cu care suntem în urmă.

Pas grăbit spre legalitate

• Editorial, Politica e un pornostar •

În ultima vreme, preşedintele României, Traian Băsescu, este un om politic extrem de ocupat. Alegerile prezidenţiale se apropie cu paşi repezi şi împiedicaţi iar contextul electoral actual este cu totul altul comparativ cu cel de acum cinci ani. Pentru câştigarea celui de-al doilea mandat, va fi mult de muncă. Dar între o baie de mulţime, un şpriţ de vară şi o apariţie televizată, preşedintele ţării îşi face vreme să-şi pună semnătura şi pe câte un raport întocmit de o comisie prezidenţială. Aşa se face că ultimul raport pe care şi-a lăsat semnătura, respectiv cel care printre multe altele aducea în discuţie şi legalizarea prostituţiei şi dezincriminarea consumului de droguri, a ridicat mai toată opinia publică cu curul în sus. Ce i-o fi trebuit comisiei să arunce la înaintare chestiuni aşa sensibile tocmai acum, înainte de alegeri, numai nenea Băse şi ai lui ştiu. Restul, facem calcule şi ne dăm cu presupusul.

La auzul că autorităţile au de gând să-i facă celei mai vechi meserii din lume carte de muncă, parcă nu s-au afişat aşa de mulţi contestatari. În afară de reprezentanţii Bisericii care condamnă vehement această iniţiativă şi alţi câţiva pioşi care n-au învăţat că orice alunecare în păcat, inclusiv preacurvia, se tratează cu succes prin rugăciune şi post, să mai fie cercul select ca nevestelor care nu şi-au înşelat niciodată bărbaţii şi cerul oval al bărbaţilor care afirmă că nu şi-ar înşela niciodată femeia.

Eh, dar când s-a auzit de dezincriminarea consumului de droguri, lumea parcă a luat foc. Până s-a încercat a se lămuri ce presupune de fapt această măsură, marea majoritatea a consumatorului de media a înţeles că Băsescu vrea să legalizeze drogurile cu totul, nene. De fapt, la ce altceva să te aştepţi într-o societate în care dependentul de droguri este departe de a fi perceput ca o victimă?…

Concluzionând, asemenea iniţiative sunt mai mult decât salutare. Dar încă o dată… De ce a fost nevoie ca această problemă să fie pusă pe tapet tocmai acum? Să fie oare o măsură de precauţie pe care şi-o ia preşedintele en titre Băsescu, în situaţia în care va pierde alegerile şi va intra în sevraj în lipsa puterii? Sau pentru a putea slobozi o muie regulamentară, în studio, în cazul în care va afla că le-a câştigat iarăşi?

Mircea Badea şi Minerva

• Brusturi media, Promo •

Debutul săptămânii ăsteia ni l-a oferit pe Mircea Badea într-o postură inedită. Nu c-ar fi ceva nou pentru năstruşnicul prezentator de la Antena 3. De data aceasta, Mircică nu a mai dat foc la nicio flotă din foaie velină şi nici nu a aruncat cu pantoful după vreun operator.  Nu a chemat meseriaşul să-i repare aerul condiţionat din studio în direct, ca să-l oftice pe mogul, şi nici nu a venit în emisiune cu şorţul de bucătărie cu elefănţei în picaj.

De data asta, vocea din Gura presei a apărut în faţa telespectatorilor purtând o gutieră. Adică o treabă d-aia de-ţi imobilizează gâtul. Şi cum era şi firesc pentru un prezentator de televiziune care în plină lumină a reflectoarelor, el încă o mai caută cu lumânarea, primul lucru pe care a ţinut să-l clarifice a fost că nu a fost călcat pe cap de nimeni şi că acest accesoriu i-a fost băgat pe gât, la propriu, dar pe exterior, din motive strict medicale. După ce a ţinut să o dea jos de la gât pentru câteva secunde şi să ne arate că nu are nicio urmă de karată sau de pneu pe gât, n-am avut încotro şi l-am crezut. După ce a mai asigurat într-o notă cât se poate de gravă că încă e apt să dea şi lovitura cu piciorul prin întoarcere, n-am stat prea mult pe gânduri şi mi-am mutat cu fotoliul un metru mai în spate şi am început să-l ameninţ cu telecomanda.

Până una alta, cu sănătatea nu te joci. Iar faptul că omul a ales să vină  la muncă şi să se afişeze cu gâtul imobilizat în faţa telespectatorilor, stârnind satisfacţia multora dintre ei, este, până la un anumit punct de audienţă, de apreciat. Oricum, acest episod nu poate fi complet până ce Gâdea, Ciutacu, Capatos şi Stan nu-şi vor lăsa în direct semnăturile pe banda imobilizatoare ce împrejmuieşte gâtul prezentatorului.

Şi fie vorba între noi,  minerva cu pricina este cam singura care îl face pe micuţ să privească înainte.

Subiect, "Poliţist, adjectiv"

• Cronici de film şi teatru, Promo •

Cinematografia românească este pe o pantă ascendentă. Suntem încă departe de a putea vorbi de o şcoală de film românească, dar ce putem afirma cu tărie este că nona generaţia de tineri regizori a scos filmul românesc de sub semnul anonimatului. De la regretatul Cristian Nemescu până la Cristian Mungiu, Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu, noul val cinematografic est european, purtând pecetea românească, a atras după sine, în marea lor parte, o suită de critici pozitive.

Ultimul film românesc care a triumfat la Cannes a fost, aşa cum se ştie, Poliţist, adjectiv-ul lui Corneliu Porumboiu. După scurt metraje precum Pe aripile vinului sau Călătorie la oraş, în care regizorul îşi etalează latura comică, Visul lui Liviu, în care acesta urmăreşte evoluţia unui tânăr prins în perioada de tranziţie post decembristă, sau mult mai cunoscutul A fost sau n-a fost?, în care Porumboiu atinge problematica revoluţiei din ’89 cu polemicile iscate în jurul acesteia, Poliţist, adjectiv relevă o latură cu totul nouă a regizorului român.

Intriga filmului este una simplă şi actuală. Un tânăr poliţist de provincie se află în postura de a lua o decizie în cazul unui puşti, consumator de haşiş, în condiţiile în care intuiţia şi lipsa probelor îl fac să respingă ideea cum că acesta s-ar ocupa şi cu traficul de droguri. Refuzul tânărului poliţist de a descinde şi de a-l nenoroci pe puşti în condiţiile în care acesta era decât un simplu consumator şi ideea că nefericitul îi va bate obrazul când se va întâlni cu el pe stradă, după câţiva ani, atunci când legea va avea să fie deja schimbată, stârnesc nemulţumirea şefului care nu înţelege de ce se cantonează atât de mult într-un caz atât de banal. Mânat de o conştiinţă ce se va dovedi într-un final de prisos, proaspătul om al legii se vede nevoit să amâne până la limită întrevederea cu şeful său, pentru a putea urmări diverse piste, în ideea că va reuşi să nu-l înfunde pe puşti. Lecţia de maieutică ţinută de şeful său, un poliţist versat care aplică legea în litera ei, fie că aceasta e morală sau nu, îl găseşte pe tânărul înţepat de ghimpii conştiinţei nevoit să aleagă între convingerea sa şi slujba de poliţist.

Filmul scoate în evidenţă atât rigiditatea unui sistem poliţienesc depăşit în faţa unor probleme, ca cea a consumului de droguri, problemă ce a început să capete amploare în societatea românească imediat după revoluţie, cât şi facilitatea cu care oamenii legii le privesc şi le tratează. Toamna târzie, străzile pustii, birourile şi holurile roase de vreme din incinta secţiei de poliţie, scările jegoase de bloc sau apartamentul înghesuit al eroului nostru, proaspăt căsătorit, contribuie în egală măsură la crearea unui peisaj dezolant care te apasă pe toată durata celor două ore ale peliculei. Cele câteva momentele comice presărate nu fac decât să îngroaşe tuşa tragică a acestei banale poveşti de provincie.

Lipsa muzicii de pe fundal, cadrele apropiate cu rapoartele scrise de mână, insistenţa dusă la limită asupra cadrelor de filaj sunt doar câteva din elementele neconvenţionale de care face uz regizorul român şi care fac din Poliţist, adjectiv, alături de ritmul scăzut al acţiunii şi monotonia specifică oraşului de provincie, un film nerecomandat cinefililor neînzestraţi cu simţul răbdării sau iubitori de efecte speciale. Nu de alta, dar există un pericol sporit de plictiseală.


O Românie perfectă

• Aberația de intelect, Editorial •

Imaginaţi-vă o Românie perfectă. O Românie relaxată, cu cetăţeni numai un zâmbet de dimineaţă şi până seara, cu muncă puţină şi şefi înţelegători, cu salarii mari şi pensii mai mult decât satisfăcătoare, cu funcţionari suspect de amabili şi vecini negălăgioşi, cu străzi perfect asfaltate şi mii de kilometri de autostradă. În fiecare localitate să dispunem de câte o bază sportivă şi cu toate acestea bunul simţ să fie cel ridicat la rangul de sport naţional.

Oraşele să fie atât de curate încât prafului să-i fie ruşine să se aştearnă peste ele. Intersecţiile să nu cunoască ce-i acela un ambuteiaj iar şoferii să fi uitat la ce foloseşte claxonul. Pietonii să se întoarcă din drum pentru a aduna hârtiile şi pungile ecologice pe care vântul, singurul care mai face pe nebunul, le-a deranjat din coşul de gunoi şi le-a rostogolit pe trotuarul impecabil de curat. Câinii comunitari să nu te mai muşte atunci când le violezi teritoriul, ci să te roage frumos să pleci.

Ideea discriminării să se dilueze atât de mult încât să se rezume doar la situaţii în care un cetăţean străin, pesemne invidios, să pretindă că un om de-al locului a fost mai puţin atent şi bun cu el decât cu alt rătăcit al planetei venit în România să se convingă de perfecta armonia ce ne caracterizează ca naţie. Ungurii să fie mândri că sunt români, ţiganii să fie daţi exemplu de corectitudine, preoţii să participe la parade gay iar Mircea Badea să fie invitat permanent la Cronica Cârcotaşilor.

Să avem o clasă politică imaculată care să te umple de mândrie atunci când îi observi aplombul cu care îţi reprezintă interesele şi să dispunem de un guvern pestriţ în care membrii săi să îşi dea demisia de onoare la cel mai mic derapaj, alegătorii compătimindu-i şi respectându-le în acelaşi timp decizia. O societate fără de cusur în care termeni precum crimă sau infracţionalitate să fie pomeniţi doar în cărţile de istorie sau în buletinele de ştiri externe, o societate în care secţiile de poliţie să fie transformate în mici muzee locale iar funcţiile poliţieneşti să devină pur decorative.

Televiziunile să difuzeze doar emisiuni de top, filme de Oscar şi muzică impecabilă. PROTV-ul să difuzeze în fiecare zi Faptele bune de la ora 5, Taraf TV ne prezinte seară de seară câte un manelist cântând muzică clasică iar Elodia să aibă o rubrică culturală la OTV.

Imaginaţi-vă toate acestea şi apoi răspundeţi-vă sincer. N-ar fi complet de căcat!? S-ar mai putea numi asta România?…

Culisele demiterii lui Bergodi de la Steaua. Harta cronologică a evenimentelor.

• Aberația de intelect, Promo •

Joi, 17 septembrie 2009, Stadionul Ghencea, Bucureşti, România.
21:30 – Jucătorii celor două echipe se încălzesc frenetic. Prezent în loja oficială, George Becali îl felicită telefonic pe Barroso. Tribunele aşteaptă goale începerea jocului.
21:34 – După ce a scăpat o minge printre picioare, Zapata are un schimb de amabilităţi cu jucătorul moldovean Da Costa care îl cataloghează drept ţigan crăcănat. Zapata ripostează şi îl face pe brazilian, rus împuţit.
21:37 – După ce a terminat convorbirea cu Barroso, Gigi Becali îl sună pe Cristiano Bergodi pentru a-i da noi indicaţii tehnice. Telefonul italianului este închis. După mai multe încercări eşuate, Becali îl sună pe Cristi Borcea să-l întrebe scorul din meciul cu Dinamo. Borcea e în culmea fericirii. Invidios, Becali închide.
21:41 – Bănel Nicoliţă a încheiat cea de-a două suta tură de teren. Arbitrul de rezervă le cere oficialilor stelişti să traseze din nou tuşele de margine. Telefonul lui Bergodi rămâne închis.
21:47 – Bergodi îi cheamă pe jucătorii stelişti pentru ultimele indicaţii. Becali agită mâinile şi strigă cât îl ţin plămânii la italian să îşi deschidă telefonul. Bergodi face semne către tribune şi îi dă de înţeles că nu îl aude. Bănel cere permisiunea să mai facă încă şase ture pentru a-şi încheia încălzirea.
21:59 – Cele două echipe aşteaptă ieşirea de la vestiare. Becali trimite un acolit să îi ceară antrenorului să-şi deschidă telefonul mobil că altfel o face de oaie.
22:05 – Arbitrul de centru fluieră debutul partidei. Patronul stelist a sesizat deja hibe în jocul echipei sale. Din cauza crampoanelor tocite de la atâta alergat, Bănel face prima alunecare.
22:11 – Bergodi zbiară de pe marginea terenului dând indicaţii jucătorilor. Becali are senzaţia că ecoul îl vorbeşte pe la spate.
22:19 – Becali ţipă la Sudu cerându-i să fie mai agresiv. Concentrat la joc, Surdu se face că nu îl aude. Becali se pierde cu firea.
22:26 – Italianul le cere jucătorilor mai multă determinare. Pe aripa dreaptă, departe de fază, Bănel Nicoliţă se ia la întrecere cu două care romane, alegorice.
22:31 – Becali primeşte un telefon. Nu, nu este Barroso, este Borcea care radiază de fericire. Îi spune lui Gigi că a început să se simtă mâna unui antrenor italian la echipă. Becali îi comunică hai sictir şi trânteşte nervos telefonul.
22:32 – Becali trânteşte pentru a doua oară telefonul mobil. Aparatul rezistă.
22:42 – Neputincios, Becali apelează la o soluţie de rezervă. Se roagă ca în seara cu bucluc Dumnezeu să fie român. Brusc, realizează aspectul echivoc al cererii şi revine cu o a doua variantă: îl roagă pe Dumnezeu să nu fie moldovean.
22:48 – Becali aşteaptă spumegând intrarea la pauză pentru a putea interveni şi a salva ce se mai poate salva din joc. Arbitrul de centru nu îşi găseşte carneţelul. Se uită suspicios la Bănel Nicoliţă.
22:52 – Becali coboară către vestiare pregătindu-şi în minte discursul incandescent. Încearcă din răsputeri să-şi amintească cum se spune la zdreanţă în latineşte.
22:54 – Becali e faţă în faţă cu uşa vestiarului. Din cameră se aude o voce înfundată. Fără să stea pe gânduri, apasă pe clanţă şi dă buzna înăuntru bolborosind înjurături într-o româno-aromâno-latino-tracă rudimentară.
22:54:34 – Antrenorul italian nu se lasă intimidat şi contraatacă într-o română stricată din care patronul stelist distinge clar mesajul ce cauţi tu aici, zdreanţo!? Brusc, i-a revenit în minte şi traducerea latinească a termenului căutat.
22:54:35:11 – George Becali, oier din tată în fiu de la debutul transhumanţei şi până în zile noastre, rămâne blocat. Într-o fracţiune de secundă, în faţa ochilor i se derulează imagini cu falangele romane stârpind în luptă ultimii daci cu cap de lup în vârf de băţ; vede gladiatori daci umiliţi în arene romane de pretori înfumuraţi ce le cer decapitarea; vede ofiţeri romani sodomizând tineri daci neînfricaţi şi mercenari beţi pângărind dăcoaice rumene în obraji. Simte cum toate umilinţele oamenilor de pe aceste meleaguri, de la Zamolxe până la Ion Iliescu, i se îngrămădesc sub ţeastă.
22:54:35:12 – Epifania ia sfâşit. Becali se gândeşte la ce-ar fi făcut Mihai Viteazul în aceste condiţii. Răspunsul vine de la sine în timp ce se retrage din vestiar cu onoarea sfârtecată.
22: 57 – Revenindu-şi din şoc, Becali face ture pe coridoare convocând toţi sfinţii. Va face şedinţă. Italianul trebuie să plătească. Se gândeşte că nu a mai fost umilit public în asemenea hal de când a aflat maică-sa că el a fost cel care a scăpat tot buzunarul cu căcăreze de oaie pe carpeta din sufragerie.
23:00 – Ceasul cu cuc din palatul latifundiarului bate ora fixă.
23:05 – Cea de-a doua repriză începe. Era cotropitorului Bergodi se stinge. Serialul Becali continuă.

Pilot de modă veche

• Mondenării, Promo •

Cu siguranţă vă mai amintiţi de Romaniţa şi de Adrian Iovan. Dacă nu cu siguranţă măcar cu o uşoară teamă şi tot ar trebui să o faceţi, ţinând seama de scandalul care a însoţit o bună parte a relaţiei lor. Şi cred că ştiţi la ce mă refer. Nu avem prea des de a face cu situaţii în care un pilot civil zboară creierii unui hoţ atârnând de o ţeavă, presupus infractor pătruns prin efracţie în căminul său conjugal, nu se ştie exact dacă ghidat de mirosul bunurilor materiale sau al chiloţilor de damă, pentru ca mai apoi atacatorul să fie achitat de justiţia română după pronunţarea verdictului de legitimă apărare. Dacă e să considerăm că ambii aveau în mână câte o ţeavă (victima pe cea de gaze iar atacatorul pe cea de puşcă) iar dacă e să presupunem că hoţul ar fi tras primul asupra doamnei (a se citi i-a tras-o), domnul Iovan nu a făcut decât să riposteze la rându-i şi să se descarce asupra armei, iar arma asupra nefericitului atârnat. Se zice că piloţii au mult sânge rece; dar nu mai mult decât victimele lor. În fine, nu asta aş vrea să scot în evidenţă acum.

Cu toate că pe tot parcursul derulării procesului cei doi soţi ideali (ea o femeie sensibilă şi vulnerabilă, el un protector capabil de crimă pentru a o apăra) au pozat ca un cuplu model, odată cu scurgerea timpului şi punerea prafului pe mult mediatizatul caz, fluturii doamnei au prins însă din nou curaj şi culoare, rozând încet şi sigur, precum moliile, la mantia aparenţei trasă peste una din cele mai tumultoase relaţii ale showbiz-ului autohton din ultimii ani.

Ce devine din ce în ce mai evident este că până în momentul de faţă, creatoarea de modă i-a restituit cam toate perechile de papuci neînfricatului pilot. Ba mai mult, cică fosta doamnă Iovan i-ar fi interzis până nu demult pilotului său preferat să mai pătrundă în căminul ei,  apelând la o metodă simplă, schimbarea yalei. Nu cunosc şi sincer nu mă interesează natura disensiunilor care au dus la ruptura dintre cei doi. Am însă un sfat pentru domnul Iovan. Să nu încerce intrarea în casa doamnei pe alte căi, că nu se ştie niciodată…