Adusă în Balcani din vistieria culturală a Imperiului Otoman, maneaua se lăsa cântată şi ascultată doar la curţile domneşti sau în grupurile marilor boieri ai vremii. După o lungă perioadă în care a stat ascunsă în negura timpului, ea a fost adoptată, la jumătatea secolului trecut, de către comunităţile ţigăneşti drept o alternativă facilă a muzicii lăutăreşti şi promovată ca şi o altfel de muzică de petrecere, dându-i-se o cu totul nouă faţă. În zilele noastre, maneaua a atins apogeul. Întrebarea care se pune este de ce?

Atracţia românului pentru muzica de petrecere, afinitatea pentru versuri licenţioase sau împărtăşirea ideilor din versurile manelelor, toate acestea au dus, alături de inexistenţa unor repere muzicale şi lipsa unei minime educaţii în acest sens, la crearea şi accentuarea mult controversatului fenomen al manelelor de astăzi.

La sfârşitul anilor 2000, maneaua încă era văzută ca un nou stil de muzică de petrecere. Lumea agrea sau dezavua maneaua în aceeaşi măsură în care tolera sau nu muzica de petrecere. Versurile sterile, opulenţa dizgraţioasă a interpreţilor sau mesajele acestora devenite deja stereotipuri nu deranjau. Vinul şi voia bună le luau faţa. Fenomenul era încă sub control. Imediat ce s-a constatat că maneaua prinde la public şi că se fac bani frumoşi de pe urma ei, noi şi noi ageamii au aderat la acest gen. În 2002-2003, când s-a constatat amploarea fenomenului şi s-a lansat o puternică ofensivă împotriva acestui gen muzical, era prea târziu. Maneaua era deja pe val.

Lumea bună de astăzi urăşte visceral maneaua, omiţând în multe din cazuri să se întrebe şi de ce a fost posibilă o asemenea propagare a acesteia în societatea românească. Astăzi, în plină manelizare – aşa cum multora le place a spune – a devenit ceva de bon-ton, este un mod de a te evidenţia pozitiv, atunci când spui că urăşti maneaua. Dacă urăşti maneaua eşti implicit zece clase peste cel care o ascultă. Un aspect valabil, în genere, ţinând cont de nivelul intelectual al celor ce cochetează cu acest stil muzical. Însă, totuşi, nu te poţi considera mai breaz doar pentru că nu agreezi un stil muzical.

Lăsând la o parte carenţele cultural-artistice şi afinitatea balcanică pentru şpriţ şi petrecere, personal cred că propagarea manelei, în forma ei actuală, a avut o aşa mare aderenţă la publicul român, pentru că modul în care amintesc maneliştii de îmbogăţirea subită de pe urma fraierilor şi excesul de şmecheire pe secundă înregistrată pe bandă, se potrivesc ca o mânuşă pe societatea românească post-decembristă. Românul nu ştie să preţuiască munca sau lucrurile obţinute prin muncă din moment ce în epoca trecută, statul se angaja să-i asigure un loc călduţ atunci când venea vorba de înregimentarea în câmpul muncii. El preferă să îi cadă din cer, nefăcând mare lucru, întocmai cum este amintit obsesiv şi în versurile manelelor. Munca cinstită este apanajul fraierilor. Fraierii munceşte. Şmecherii pă fraieri îi prosteşte este un slogan din ce în ce mai des întâlnit, nemaiavând legătură cu originea etnică sau statutul social al celor care-l susţin sau îl promovează. Dacă mai socotim şi proverbiala trăsătură de descurcăreţi a locuitorilor spaţiului mioritic, caracteristică exploatată la maximum în versurile manelelor, devine şi mai limpede de ce a prins atât de bine maneaua la români.

Maneaua a reuşit să se instaleze în societatea românească, definind noi tipologii sociale ale individului. E suficient să afli despre cineva că ascultă manele şi să ai tendinţa în a-l eticheta incult sau avid de şmecherie.

Problematica manelelor nu a fost creată şi întreţinută de cei care o ascultă sau o promovează; adevăratele cauze ale acestui fenomen stau în spatele motivelor ce au determinat auditoriul să adere la un astfel de curent muzical. Muzica în sine nu este decât o extensie a trăirilor sau a nevoilor persoanei ce o ascultă. Iar pentru a ameliora efectul manelizării, e nevoie să se umble mult mai adânc în măruntaiele problemei şi nu este suficientă doar o marginalizare a fenomenului.

Hegemonia manelelor va intra în regresie atunci când societatea românească va da primele semne de vindecare. Până atunci va fi nevoie de un substitut care să răsune în urechile devoratorilor de gen, luând locul manelelor. Că acest substitut va fi muzica tradiţională românească, muzica lăutărească autentică sau oricare alt tip de muzică neaoşă sau nu, rămâne de văzut. Golul va trebui umplut cu ceva.