Bate-o ar norocul

Elena Băsescu a apărut la întâlnirea cu susţinătorii din Arad cu o vânătaie sub ochiul drept.

Întrebată subtil cine a murdărit-o de un dos pe palmă, frageda candidată independentă a răspuns zâmbind, printre buze, că a s-a lovit dormind pe scări.

Daţi drumul oaselor!

În Andorra , un schelet de mamut siberian a fost vândut în cadrul unei licitaţii, contra sumei de 145.000 de euro.

În România, un dinozaur politic poate fi cumpărat în cadrul unei licitaţii, contra aceleaşi sume.

Cum să faci din ţigan-ţânţar, ţigan-armăsar

mosquito1Miercuri seara, Şahtior Doneţk a câştigat Cupa UEFA.
Raţ este în culmea fericirii. Victoria este şi a românilor. Mircea Lucescu confirmă. Mircea Lucescu este un mare antrenor. Lumea îl laudă. Europa vuieşte. Românii sunt mândri că sunt români. Ziarele titrează. Lumea se bucură. Printre altele, Il Giornale scrie: …zingaro romeno della panca… Cum!? Cum e posibil!? După tot ce a făcut Il Luce pentru fotbalul italian? Presa românească ia foc. Lumea odată cu ea. Nu doar Chivu şi Mutu sunt catalogaţi ţigani. Acum şi marele Il Luce. Elementul rasial din fotbalul italian se extinde. Ambasada română de la Roma se sesizează. Xenofobia nu mai are limite. Italienii se răzbună. Italienii nu au uitat nenorocirile ţiganilor români. Românii le arată obrazul italienilor. Acum este şansa ca Europa să vadă cine exagerează. Dar de-odată, şoc! Expresia buclucaşă n-a fost înţeleasă cum trebuie. Mircea Lucescu lămureşte. Nu doar că nu îl jigneşte, ba chiar îl laudă. Presa se depresurizează. Era doar o expresie des folosită în fotbalul italian. Înseamnă un antrenor care a stat pe banca tehnică a mai multor echipe. Lumea nu mai înţelege nimic. Oare Lucescu exagerează?
Nu ştiu exact cine, dar au bătut orele doisprezece; I’m out sau, mai pe înţelesul presei româneşti, sunt pe undeva pe afară.

Jumătatea plină a politicii româneşti

jumplin1Primul impuls la gândul că va trebui să tratez chiar jumătatea plină a politicii româneşti a fost să „predau” articolul gol, acoperit doar de titlu. Cum altfel aş fi putut defini mai bine „nimicul” dacă nu prin el însuşi. Dezamăgirea te face să trăieşti lucrurile mult mai intens, aproape de extreme. Personal, sunt un cetăţean extrem de dezamăgit politic.

Marea partea a cetăţenilor cu drept de vot, cu un minim discernământ politic, atribuie ideea de politică post-decembristă cu o modalitate rapidă şi sigură de îmbogăţire. O reacţie firească ţinând cont de semnalele primite, pe diverse căi media, în decursul ultimilor douăzeci de ani. Partidele îşi promovează cu surle şi trâmbiţe platformele electorale doar în ajunul alegerilor, pentru ca, odată ajunse la putere, să uite adevăratele motive pentru care oamenii le-au dat voturile. Singura doctrină în baza căreia oamenii politici de astăzi funcţionează, creând o simbioză perfectă între coloraturile politice, fie că sunt ele la guvernare ori în opoziţie, este cea a banului.

Şi totuşi, dincolo de demagogia ieftină şi interesele meschine ale majorităţii covârşitoare a politicienilor, dincolo de tot circul ăsta penibil pe care înalţii demnitari ni-l oferă zi de zi, dincolo de ridicolul şi insipiditatea personajelor de pe scena politică, ce-ar putea exista bun în politica de pe malul Dâmboviţei?

În opinia mea, singurul lucru de bine care se poate spune despre politica românească a anilor 2000 este că, deşi încă mai are enorm de multe hibe, ea funcţionează totuşi în parametrii unei democraţii, cu toate că această democraţie este una infantilă, încă. Iar ăsta nu este deloc meritul politicienilor, ci doar al contextului politic al ultimilor ani care nu a ţinut de voinţa nici unuia dintre ei. După căderea lui Ceauşescu şi apoi după disiparea comunismului cu faţă umană instaurat de tovarăşul Ion Iliescu, orientarea înspre Europa a atras de la sine o relaxare politică, şi implicit o cultivare din ce în ce mai pronunţată a valorilor democratice atât la nivel politic cât şi la nivel social. Dacă mai punem la socoteală şi proaspătul statut de membru al Uniunii Europene, putem vorbi, dacă nu de o eradicare, măcar de o estompare a matrapazlâcuri politice. Nu este o viziune fatalistă ci una cât se poate de realistă. Drama ar fi fost dacă politicul nu ar fi permis nici măcar acum educarea societăţii în spiritul democraţiei, aşa cum s-a întâmplat cu noi imediat după ’90 sau cum se întâmplă acum în Republica Moldova, nu că politicienii încă mai fură cu neruşinare. Sigur, dezavuez total ideea de fraudă, în special cea de la nivel politic, dar gândind în perspectivă îndrăznesc să cred că maturizarea societăţii civile, alături de presiunile Europei, vor duce într-un final la stabilirea unei ordini rezonabile în rândul clasei politice.

Cu totul alta ar fi fost configuraţia politică de astăzi dacă dosarele securităţii s-ar fi făcut publice imediat după condamnarea lui Ceauşescu. De ce nu a fost posibil acest lucru, să ne spună tovarăşul Iliescu. Odată ratată această şansă, singura modalitate de epurare a clasei politice româneşti stă sub semnul trecerii timpului. Încrengătura a devenit mult prea mare pentru a mai îndrăzni a crede că vor începe să cadă capete.

Peste cincisprezece, douăzeci de ani există şanse să putem vorbi despre o clasă politică mai sănătoasă. Abia atunci poate vom putea spune că circul politic este mai neprihănit ca astăzi sau ieri. Dar până-o fi să fie, jumătatea plină a politicii româneşti nu-mi va ajunge nici măcar să-mi ud buzele uscate de la atâtea înjurături..

Giving life inedit

O rusoaică de un sfert de tonă a reuşit să nască, în ciuda greutăţii sale, un copil perfect sănătos de numai două kilograme.

Nu ştiu ce spun medicii de spre acest caz inedit, dar la o aşa mamă supraponderală ar fi fost de aşteptat ca noul născut să iasă cu tot cu tricicletă.

Playback time!

Presa britanică speculează că Elena Gheorghe, reprezentanta României la Eurovision, ar fi făcut play-back.

Culmea este că Elena chiar are voce. Eu însumi am auzit-o vorbind!

Ţara între-bare

romaniaDe ce au, de exemplu francezii, reţeaua de drumuri aşa de bine pusă la punct? Ca să înainteze nemţii mai repede sau pentru că s-au învăţat mine de când negustorii rămâneau cu căruţele împotmolite în hârtoape de li se împuţea brânza? Sau poate că e nevoie să se asfalteze în fiecare an, în prag de Turului Franţei? De ce ei au un motiv,  iar noi nu? Oare pentru că, deşi suntem prevăzuţi bine-mersi cu picioare, noi încă mergem de-a buşilea?

Şi de unde, mă rog, precizia asta tipic nemţească. E furată cumva de la ceasul elveţian? Ori pur şi simplu neamţul s-a speriat atunci când l-a văzut pe italian muncind? Şi cum reuşesc nemţii să ajungă cu capul aşa limpede la muncă după ce tulbură berile toată noaptea? Şi aşa, în general, de ce la ei lucrurile funcţionează iar la noi nu? Unde greşim noi? De fapt, nu… Unde NU greşim noi?

De ce englezii tot re-inventează muzica de zeci de ani buni? Pentru că se plictisesc stând în casă de la atâta ploaie căzută din cer sau pentru că au stadioane unde îşi pot ţine concertele? Oare dacă ar fi prins şi la ei maneaua, cât de uşor le-ar fi fost apoi să promoveze acest nou gen muzical şi peste ocean? De ce ei scot muzicieni pe bandă iar noi încă mai visăm la şlagărele de altădată? Unde a greşit Mirabela şi unde a punctat decisiv Loredana în cariera muzicală post-decembristă?

Ce? De ce? Unde? De unde? Cât? Cum? Cum, necum, nu mai obosim să ne tot întrebăm: ăia cum pot, iar noi nu? Ideea este că reversul acestor întrebări, în esenţa lor constructive, se evidenţiază imediat ce se constată enorma diferenţa. Atunci, românul se resemnează instant. Pizda mă-sii! Cum să-i ajungi p-aştia din urmă. Ş’apoi, la ce atâta trudă… Ce bine ar fi dacă am avea o baghetă magică care să le rezolve pe toate.

Şi-acu stau să mă întreb: n-ar fi mai benefic ca până la următoarea incantaţie să purcedem şi să luăm lucrurile uşor, aşa cum credem noi că e mai bine!? Că vorba aia: la noi nu-i ca la ei, şi nici invers.

Anulaaaaareea!

Concertul Depeche Mode ce urma să aibă loc sâmbăta aceasta a fost anulat din motiv că solistul vocal s-a stricat la stomac.

Stau să mă întreb cam care ar fi şansele să ratez şi Placebo, pe motiv că vocalul ar fi depistat subit cu hemoroizi?