Locuiesc cu chirie într-un bloc cu zece etaje. Sunt unul dintre aceia veniţi de la “ţară” să sufoce capitala. Îmi cunosc majoritatea vecinilor în măsura în care îmi cunosc şi zilnicii companioni de pe RATB şi METROREX: parcă ne ştim dintotdeauna dar ne ignorăm reciproc. În afară de dom’ administrator, oamenii de serviciu, vecinii de etaj cu care mai dau ocazional nas în nas şi alţi doi, trei vecini mai “prietenoşi”, nu prea mă bag în seamă cu nimeni. Chiar dacă în înghesuiala din lift e loc suficient pentru un “bună-ziua”, respectul exprimat în cuvinte se risipeşte imediat ce uşile cutiei paralelipipedice se deschid. Viaţa la bloc s-a schimbat mult după ’89 în Bucureşti. Apar regulat feţe noi şi dispar subit feţe familiare, iar în general oamenii nu mai sunt aşa preocupaţi de cine le este vecin. Istorioara de mai jos scoate în evidenţă exact contrariul.

Cu câteva luni în urmă am fost distras din letargia de sâmbătă seara de o serie de sunete stridente ale soneriei care îşi intrase serios în rol. Nu aşteptam pe nimeni, administratorul nu prea are fetişuri d-astea de weekend, Boboteaza trecuse, Paştele era încă departe, deci popa n-avea cum să fie. Şi totuşi, cin-să fie? Când m-am uitat pe vizor, luneta acestuia mi-a desluşit în ochiul drept o siluetă masculină. Am descuiat şi am ieşit discret. Până să apuc să pun vreo întrebare individul necunoscut cu ochelari pe nas şi mapă la subraţ, acesta m-a abordat regulamentar printr-o frază rostită maşinal: Sunt Pisică de la apartamentul 13, noul şef de scară, bla, bla, bla, bla… După primele cuvinte rostite, primul impuls a fost să-l întrerup şi să-i spun: Sunteţi Pisică, staţi puţin că aţi greşit interlocutorul…. Mitzule, ce-ai mai făcut mă nenorocitule? Ia vino încoa’ că te caută un domn! Dar nu, n-ar fi fost frumos din moment ce motanul meu s-a lăsat de prostii iar eu nu cunoşteam adevăratul scop al vizitei respectivului domn. Bun, am zis atunci, şi cu ce vă pot ajuta? Iar Cat-Man repetă: Pisică sunt, de la apartamentul 13, noul şef de scară, am nevoie de datele tale din buletin. Eşti chiriaş aici, nu? În momentul ăla am simţit cum un val de căldură mă trece din jos în sus, cu retur, răstimp în care piticii au început să mi se înghesuie pe creier, unul câte unul. Puţine lucruri mă scot din sărite, ori abordările „securistice” sunt în topul “preferinţelor” mele.

Am apucat să catapultez printre dinţi un tăios: da’ la ce vă trebuie? Asta până să-mi vină toţi piticii. Şi imediat omul a început să îmi explice că aşa e procedura, că el stă în blocul ăla de treizeci de ani, că ÎNAINTE era o ordine, că se ştia exact cine, cum stă, că ACUM lucrurile nu mai funcţionează cum trebuie, că eu trebuie să-l respect pe el că el are copii de vârsta mea, că eu puteam să-i fiu copil, că dacă e nevoie o să vină şi poliţia şi tot aşa.

Cu nodul în gât şi miile de injurii, ca să nu zic pule, pe vârful limbii, mă străduiam să-mi păstrez răspunsurile la limita decenţei, repetându-i pe un ton mai mult decât iritat: Omule, nu te cunosc, nu-ţi dau nimic. Ce nu-nţelegi? Şi termină cu ameninţările asta că nu mă intimidezi!

A nu se înţelege că am ceva împotriva respectării obligaţiilor ce trebuie să le aibă un locatar model. Ceea ce m-a iritat la culme a fost modul de abordare.

Într-un final a cedat, nu înainte de a încerca a mă face conştient, pe un ton ameninţător, de gravitatea refuzului meu. După ce a plecat nici că l-am mai văzut prin bloc. Habar n-am cine este şi nici nu mă interesează. Şi cu siguranţă nu a fost un personaj fictiv pentru că altfel, Max, prietenul meu imaginar, cu siguranţă mi-ar fi atras atenţia.

Acuma lăsând gluma la o parte, cred că nu e bloc mai vechi de ’89 să nu îşi aibă “securiştii” lui. Odată cu trecerea timpului, unii dintre ei s-au mutat la “ţară”, alţii s-au mutat pe lumea cealaltă, dar au rămas suficienţi bântuind scările blocurilor cu aura epocii de aur în jurul capului. Că au fost băieţi cu ochi albaştri cu acte în regulă sau doar simpatizanţi activi ai fostului regim n-am de unde să ştiu, şi contează mai puţin acum. În schimb mă cuprind toate spumele când ştiu că printre noi trăiesc bestii care au năruit destine, cultivând frica şi teroarea şi, culmea tupeului, mai au nesimţirea să facă uz de aceleaşi metode şi astăzi cu aceeaşi nonşalanţă ca acum douăzeci de ani.

Dacă e vorba să se ia o atitudine împotriva acestor reziduuri sociale, cred că cea mai bună soluţie ar fi contracararea frontală a discursului lor folosind aceleaşi metode de intimidare. Poate aşa vor conştientiza că în spatele lor nu mai e decât zidul, nu şi întreaga structură miliţienească.

‘ţi-ai dracu’ de securişti!