Tocmai ce s-a încheiat partida de fotbal dintre Liverpool şi Arsenal. După 4-4-ul din confruntarea cu Chelsea din Champions League, Liverpool a mai smuls un 4-4 chinuit şi celor de la Arsenal în campionatul intern. Un meci indecis în care dublele lui Torres şi Benayoun au făcut fix cât cele patru reuşite ale lui Arshavin.
După un asemenea meci plictisitor aştept cu înfrigurare meciul de mâine dintre Steaua şi CFR Cluj.
Tot una din dosarul Becali dar puţin mai veche. La momentul arestării lui Zmărăndescu, soţia acestuia a declarat presei că soţul său este o persoană foarte pacifistă. Cred şi eu… Unde dă cu pumnul, domneşte liniştea şi pacea.
Ştire electrizantă! Circuitul AC/DC nu mai trece prin România! Cum era şi de aşteptat, Bucharest Rock Arena, cel mai mare eveniment rock din România ce ar fi trebuit să aibă loc la finele lunii mai şi să găzduiască concertul cu pricina, iese şi el din schemă.
Se pare că firma de apartament care s-a angajat în aducerea australienilor în cadrul festivalului nu a intenţionat decât să se branşeze la o sursă de alimentare a conturilor bancare, iar după încărcarea bateriilor să iasă din montaj. Să mai zică cineva că nu se pot face bani frumoşi de pe urma muzicii…
Pentru a se revanşa, co-organizatorii au promis că până la sfârşitul anului curent vor aduce să concerteze pe stadionul Lia Manoloiu din capitală, alte nume grele ale rockului precum Led Zeppelin, Black Sabbath, Pink Floyd şi, de ce nu, Elvis Presley.
Ministrul Turismului, Elena Udrea, şi-a lansat ieri în cadrul unei emisiuni televizate colecţia de traiste bucovinene.
Cum distinsa doamnă are deja un istoric în înnodarea ochiurilor (vezi ori emisiunea de la Realitatea TV, ori decolteurile la super-ofertă, expuse sub bărbie, ale aceleiaşi dudui), nu m-ar mira ca traistele să fi fost confecţionate manual, la andrea – după formula: una pe faţă, două peste dos, de către cele două mânuşiţe ale domniţei, însele.
Dar dacă dumneaei a fost sau nu cea care a asudat tricotând la aceste desagi bucovinene este mai puţin important. Ce e mai interesant este faptul că activitatea întreprinsă de Elena Udrea în fruntea Ministerului Turismului devine din ce în ce mai mult cusută cu aţă albă. Cro-chet!
A trecut mai bine de o săptămână de când Războinicul Luminii s-a aliniat în serie cu lumina pală a neoanelor din celulele de detenţie. Pac-pac şi i s-a ars siguranţa. Că a călcat pe cine nu trebuie pe bec sau că a umblat la vreun buton mai sensibil, rămâne de văzut.
Cert este că modul haiducesc în care Becali a dorit să-şi facă dreptate, reacţia întârziată a autorităţilor, dar şi modul în care a fost întocmită motivaţia de a-l menţinere în arest preventiv a judecătorilor, vor capta multă vreme atenţia prostimii, şi nu numai, stând la baza a noi dispute şi născând noi şi noi controverse.
Unii spun că punerea în arest a latifundiarului de Pipera este o manevră de distragere a atenţiei în prejma alegerilor; alţii spun că totul este o înscenare, uneltită de comun acord cu acuzatul Becali, pentru a mai pompa puţin în capitalul de imagine, în ultima vreme puternic dezumflat, a liderului penegist; sunt şi persoane care consideră că arestarea lui Becali este un abuz odios, la fel cum sunt şi persoane care susţin că justiţia a procedat absolut corect prin arestarea sa. Ideea e că, indiferent dacă adevărul şerpuieşte printre supoziţiile de mai sus ori se doseşte în cu totul altă parte, justiţia română ne-a confiscat, pentru cel puţin 29 de zile, bufonul. Este ca şi cum, din atâtea perechi de aşi în ale driblării justiţiei, procurorii au tras tocmai Popa Prostu’.
Dacă pentru justiţia chioară şi anemică, ce supraveghează litera legii pe plaiurile româneşti, toată tărăşenia asta nu este decât o nouă acţiune de tipul „yes, Sir”, pentru personajul principal al acestei povestiri, George Becali, reculul acţiunilor aţintite împotriva sa, deja a început să-l scoată în evidenţă într-o lumină vizibil favorabilă. E limpede că oamenii fraternizează cu “eroii” ajunşi victime ale autorităţilor, pentru că au avut curajul/tupeul de a-şi face singuri dreptate. Iar, cu fiecare zi ce trece şi-l găseşte în postura de victimă, nimbul lui Becali creşte încet, încet în intensitate. Dacă până acum “spinteca” duşmanii cu sabia precum Mihai Viteazu, după acest episod, Becali se va lua de mustăţi şi cu Iancu Jianu.
Insă, odată ce aura sa capătă iarăşi contur, se intensifică şi gradul de naivitate. Nu mai departe de zilele trecute, când deja se afla în arestul poliţiei, Becali a acceptat să candideze la alegerile europarlamentare pe listele PRM-ului. Altruistul Gigi împarte până şi din capitalul său de imagine închegat în jurul acestui eveniment, precum mămăliga în jurul brânzei din bulzul ciobănesc. Păi dacă actuala coaliţie de guvernare dintre PD-L şi PSD s-a constituit în jurul unui singur numitor comun, care este banul (e normal să poţi avea mai multe specii de şoareci pe aceeaşi bucată de caşcaval), o alianţă dintre PRM si PNG este cu totul şi cu totul inedită. Nu de alta, dar e mult mai greu să ai doi mari lideri la o singură tribună.
Nu peste mult timp (c-or fi zile, luni sau ani, om vedea), Gigi va simţi iarăşi mirosul de bălegar al mioarelor sale. Până atunci, îl Paşte închisoarea. Până atunci, Providenţa l-a pus la încercare. Mai e puţin şi Gigi va părăsi triumfător locul care i-a ţinut prizonier trupul, dar nu şi mintea, pe calul său negru, Maybach, aidoma unui mesager biblic adulat de mulţime, cu sabia dreptăţii strălucindă mai ceva ca nocturna din Ghencea.
Urmărit de propriile-mi temeri personificate în gardieni plini de suspiciune şi căzut victimă unei stranii translucidităţi temporale, nimerisem cu totul arbitrar printr-o uşă a minţii în toiul unei inedite partide de pocher pe deocheatelea. Protagonistele, patru la număr, dispuse fiecare pe câte o latură a dreptunghiului ce încadra masa de joc, urmăreau nemişcate cursul jocului, fără a schiţa măcar o grimasă, lăsând senzaţia că sunt participante cu drepturi depline la un ritual obscur. La sfârşitul fiecărei mâini, câştigătoarea, cu ochii strâns închişi, vânturându-şi mâinile necontrolat în încercarea sa de a stabili o punte energetică cu fiecare dintre perdante – interconectare energetică sau însuşi deochiul – se domolea subit, afişând un aer triumfător, imediat ce procesul era complet, lăsând răgaz aşa-ziselor sale victime să îşi revină, în timp ce sorbea cu sete dintr-o ţigară proaspăt aprinsă. Acestea din urmă se repezeau instantaneu la ceştile pline cu oţet, aşezate în stânga fiecăreia. După ce trăgeau adânc în piept aerul îmbâcsit de vaporii de oţet emanaţi în gura ceştilor, începeau să-şi spună şoptit descântece una alteia, ţinându-se de mâini într-un triunghi al alinării. Apoi, începeau un nou joc, repetând iar şi iar aceiaşi paşi, aceleaşi mişcări.
Tot urmărind să descifrez ce se petrecea în sufrageria în care holul îngust, unde îmi găsisem temporar refugiul, se izbea parcă de opacitatea uşii întredeschise, am zărit, în colţul diametral opus al camerei în care cele patru jucătoare – prizoniere ale senectuţii – decartau în voie, agăţat de perete, un televizor. Masa pe care lâncezea de obicei carcasa din material plastic prevăzută cu un ecran plat, servea în acele momente drept spaţiu de joc duduilor în transă cartoforă. Foarte bizar mi s-a părul mecanismul de prindere al acestuia de peretele îngălbenit de fumul vâscos al tutunului. Barza, care normal ar fi trebuit să-şi găsească în linişte locul pe milieul cu boabe de struguri de pe televizor, era fixată cu soclul său îngust pe perete, concurând parcă noţiunea de perpendicularitate emanată docil de colţurile camerei. Ciocul lunguieţ îi era îndreptat în sus, iar penele îi stăteau înfoiate, susţinând la unison un protest tacit iscat de supliciul alimentat de noua sa funcţie extra-decorativă.
Forţa de gravitaţie cu care acţiona măgăoaia electronică asupra berzei din porţelan era anulată de priza acesteia cu peretele, datorată în bună măsură adezivului întrebuinţat. M-am gândit că nu putea fi altceva decât pelicanol acvatic, o combinaţie onirică obţinută dintr-un amestec de salivă de pelican şi spermă de balenă ucigaşă.
La televizor, cadrele se derulau fulminant într-un caleidoscop de nedesluşit al culorilor. După câteva secunde în care am încercat să focalizez, am început să disting puţin câte puţin personajele ce se derulau într-o goană nebună pe ecran. Primele indicii lăsau să se înţeleagă că era vorba despre un film de desen animat. Când imaginea se limpezi cât de cât, l-am putut identifica pe Pluto, câinele slăbănog, care alerga în zigzaguri în jurul unei ciudăţenii cu o înfăţişare nemaivăzută rămasă inertă, ridicând în urma-i un praf înecăcios ce dădea senzaţia că era principala sursă a fumului din cameră. Brusc, ca şi cum o revelaţie îmi inundase tot corpul, am ştiut că ciudăţenia hăituită de Pluto, câinele slăbănog, nu era altceva decât o drupie!!!
Aseară, în timpul disputei fotbalistice dintre România şi Serbia, când scorul se încăpăţâna să nu treacă de partea echipei condusă din teren de Mutu, o reclamă la Raiffeisen Bank şi-a făcut apariţia pe micul ecran, exact în vecinătatea benzii care reflecta 0-2-ul din teren. Textul era următorul: facem parte din aceeaşi echipă. Şi mesajul tot continua să apară pe tot parcursul meciului, în timp ce tricolorii alergau disperaţi şi neputincioşi după egalare.
Sunt curios care a fost reacţia clienţilor Raiffeisen în acele momente. Ai crede că banca s-a folosit de imaginea echipei naţionale pentru a pune în gardă clienţii pe perioada de criză. Adică, dacă tot facem parte din aceeaşi echipă, pizda ma-sii, mai şi pierdem împreună.
Pentru a mai diminua din mesajul cu pricina, mă gândesc ca miercurea ce urmează, la următoarea partidă pe care echipa naţională de fotbal a României o va susţine în compania naţionalei Austriei, ar fi indicat ca Raiffeisen Bank să promoveze noi sloganuri mult mai optimiste de genul Raiffeisen, banca care dă credit fraierilor sau Califică-te la îndatorare pe viaţă cu programul Buzunarul Bară-Gol.
Pentru a fi în acord cu "realităţile actuale ale Municipiului Bucureşti", Metrorex a anunţat că intenţionează să schimbe numele unor staţii de metrou. Iniţiativa este cu atât mai salutară cu cât Metrorex va organiza o dezbatere publică, fiecare cetăţean al capitalei având posibilitatea să propună alternative în acest sens.
Pentru început, am avea următoarele propuneri prezentate în ordine strict aleatoare:
1. Pipera > Silicon Vali
2. Aviatorilor > Dorobanţiştilor
3. Piaţa Victoriei > Paiaţa Victoriei
4. Universitate > Piaţa Ion Iliescu
5. Tineretului > Tineretului Depravat
6. Timpuri Noi > Prezentului
7. Apărătorii Patriei > Scorpionii Desertului
8. Politehnica > Fabrica de Ingineri Diplomaţi
9. Armata Poporului > Mollarilor
10. Dristor > Şaormarilor
11. Basarab > Podul Înalt
12. Izvor > Casa Neamului Prost
13. Piaţa Muncii > Piaţa Prostimii
14. Policolor > Rezoluţiilor
15. Mihai Bravu > Traian Scârţaru
În cazul în care o altă idee este pe cale de a fi dejectată, vă rugăm apăsaţi butonul “Comenteaza” de mai jos. Nici un abuz NU se va pedepsi. Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia următoare cu peronul plin.
La alegerile de acum aproape patru ani şi jumătate, Adrian Năstase era băgat cu capul la fund de către cel care avea să devină primul marinar al ţării, un politician umblat îndeajuns de mult prin apele lumii ca să ajungă să candideze „curat” în ochii alegătorului. Cheliosul venea tare din spate iar Năstase tresărea doar la gândul că în curând îi va simţi respiraţia.
La mai bine de patru ani de când a fost dat la fund de iureşul marinarului, lui Adrian Năstase încă îi mai atârnă de coadă dosarele care l-au făcut să acceadă în cercul select al marilor corupţi ce se înfruptă nestingheriţi din brânza puturoasă a Mioriţei.
Aşa se face că instanţa supremă a amânat astăzi pentru a doua oară dosarul în care Adrian Năstase este acuzat de corupţie în legătură cu strângerea mascată de fonduri pentru campania electorală prezidenţială din 2004. Motivele invocate, şi de această dată, sunt de natură procedurală.
E lesne de înţeles că acţionarea în justiţie a unor personaje politice cu anvergura lui Adrian Năstase, va fi nearticulată şi extrem de anevoioasă. În plus prezumţia de nevinovăţie este apanajul oricărui sistem juridic dacă nu imaculat, măcar într-o mare parte independent. Nu că aş crede în nevinovăţia liderului pesedist. Nici pe departe. Dar, ca în orice democraţie funcţională, lucrurile ar trebui să decurgă încet şi sigur.
Dată fiind situaţia de mai sus, întrebarea este de câţi ani mai este nevoie pentru ca Năstase să fie găsit vinovat măcar în unul din dosarele intentate împotriva sa? Adică, dacă a fost nevoie de atâţia ani să i se ridice imunitatea parlamentară, câţi ani mai trebuie să aşteptăm până se va găsi un judecător mai înfipt să-i ridice fusta cu totul?
Oana Zăvoranu a realizat de curând, pentru revista Tabu, un pictorial uşor ieşit din comun. Pozele o prezintă pe diva de la OTV în posturi extrem de fierbinţi alături de un schelet arătos, netatuat, gata să se înfrupte cu senzualitatea ei.
Realizarea acestui pictorial, în esenţă destul de macabru, ar fi avut la bază două idei diferite. Prima, ar fi vrut ca acesta să fie o aşa-zisă formă de protest împotriva vedetelor de carton, după cum spune însăşi protagonista pictorialului. Cea de-a doua, s-ar fi dorit a fi o expunere alegorică a frumuseţii vs posteritate sau ceva de genu’, după cum am auzit pe la televizor că ar fi pretins oamenii cu conceptul din spatele aparatului de fotografiat.
E eu unul m-am liniştit. Iniţial, după ce am văzut pozele, am crezut că partenerul Oanei nu este altul decât Pepe, imediat după ce s-a lepădat de haina de piele. Serios acum, la cât de mult timp a trecut de când Pepe n-a mai apărut pe la tv, m-am gândit că săracul a fost uitat în vreun dulap preţ de câţiva ani şi scos inextremis, special pentru această şedinţă foto.