Stimaţi, locatarii,
O dată cu întîrzierea citiri la timp a apometrelor ASOCIAŢIA NOASTRĂ a rămas restantă.ACUM trebuie, plătite şi gazele. Ex. şanse MARI să fim debranşaţi. Ce-i care, NU, a plătit pînă ACUM sînt rugaţi să plătească, gazele + căldura.
VA RUGAM PLATITI ca să nu fie surprize. E păcat să începem ANUL NOU cu datori. Cine nu plăteşte v-a apărea la panou.
Fi-ţi locatari model!
30:12-2008 ASOCIAŢIA.
Ieri dimineaţă dacă nu mă înşel, când mă uitam sau visam că mă uit la televizor, pe sport.ro mi-a atras atenţia o secvenţă de vreo zece-cinsprezece secunde în care două dudui trăgeau de un microfon. Prima dintre ele, care părea o reporteriţă 4×4, adică de teren, adică una care transmitea în direct din teritoriu, o făcea puţin mai discret deoarece chiar era în toiul unei transmisii în direct (sau cel puţin aşa lăsau impresia imaginile). Cea de-a doua duduie, care se dorea aterizată cumva pe neaşteptate în cadru, trăgea de microfonul ăla cu vigoarea şi încăpăţânarea unui copil dornic să-şi recupereze jucăria înstrăinată.
Dar de ce să îţi doreşti, ca femeie, cu atâta abnegaţie un microfon!? Răspunsul n-a întârziat să apară în josul ecranului, ambalat într-un mesaj de genul: “pentru că bărbaţii iubesc doar sport.ro”. Apoi s-a revenit în studio.
Acuma, dincolo de simbolul falusului subtil strecurat sub husa microfonului ce vibra complice la dorinţele arzătoare ale duduii neglijate de bărbatul devorator de sport, mi-a năvălit în cap – ăla de pe umeri – o erectă nedumerire: cum poţi face sex, bărbat fiind, cu un post de televiziune altfel decât nebăgându-ţi pula în el? Copyrigher-ii ăia şi-or fi pus-o? Problema adică…
Anul 2008 a intrat în ultima turnantă. Ca orice naţiune care îşi respectă trecutul dar care continuă să-şi compromită invariabil viitorul, printre sarabanda cumpărăturilor, tranşarea porcilor sau degustarea murăturilor – preocupări bine impregnate în ADN-ul colectiv – şi printre discuţii referitoare la instalarea crizei mondiale sau la reprezentaţia politică naţională – preocupări conjuncturale – suntem datori să amintim din nou, parcă din ce în ce mai stins, de evenimentele din decembrie ’89.
Analizele retrospective ale faptelor petrecute acum nouăsprezece ani, care rămân în decursul anului sufocate de actualitate, reîncep uşor, uşor a-şi face loc printre titlurile ziarelor sau în spaţiul de emisie al radiourilor şi al televiziunilor. Prind viaţă aceleaşi întrebări pentru a sfârşi din nou în beznă, negăsindu-şi răspunsurile. Revoluţie sau lovitură de stat? Cine a tras în noi? Unde sunt teroriştii? Vor fi condamnaţi vinovaţii? Oare se va face lumină?
Visurile si idealurile ce au mânat oamenii să iasă în stradă şi să strige „Libertate!” chiar cu preţul vieţii s-au stins treptat într-o resemnare tacită. Paradoxal sau nu, ele au fost înăbuşite rând pe rând în timp ce România făcea primii paşi în mult râvnitul tărâm al demorcaţiei. Inerţia celor aproape 50 de ani de comunism a fost mult prea mare pentru ca o mână de oameni să fi putut schimba la momentul decembrie ’89 destinul unei naţiuni. Societatea românească era mult prea bolnavă pentru a nu înghiţi pe nerăsuflate pastilele falşilor ei salvatori. Ce repere asupra democraţiei şi a valorilor acesteia ar fi putut avea un simplu individ, un product al societăţii comuniste, a cărei traiectorie a fost trasată cât mai aproape de linia partidului unic? Ce aspiraţii ar fi putut avea un om izolat într-un cerc de sârmă ghimpată? Respectul şi admiraţia faţă de acei oameni care au avut curajul să iasă în stradă în momentele acelea ar trebui să fie cu atât mai mari cu cât şi ei au fost exponenţii unei societăţi în care drepturile şi libertăţile au fost atrofiate de mecanismul aceluiaşi sistem diabolic de represiune.
Revoluţia din ’89 a fost doar o simplă şi necesară etapă pentru restabilirea unei noi ordini. Păcat că a fost nevoie să moară oameni nevinovaţi şi să se nască visuri deşarte pentru aplicarea ei. Sunt aproape douăzeci de ani de când România a simţit din nou izul libertăţii. Însă duhoarea epocii trecute încă persistă. Mai e nevoie de timp…
Evenimentele din decembrie ’89 rămân pentru nostalgici momentul declanşator al căderii în derizoriu, al derivei nesfârşite în apele învolburate ale tranziţiei, în aceeaşi măsură în care tânăra generaţie se raportează la acestea ca la principalul motiv pentru care programele televiziunilor sunt perturbate cu aceleaşi cadre anacronice neinteresante, an de an, în pragul sărbătorilor de iarnă. Pentru cei din stradă, cei care le-au făcut posibile, rămân doar o mare dezamăgire.
Astăzi a fost ziua Orgasmului Global. Mii de milioane de oameni din toate colţurile globului care au vrut să participe singuri sau în cuplu la menţinerea păcii mondiale nu au trebuit decât să îşi dea drumul fix la 14:04 – orele României, consolidând astfel o nouă ediţie a probei mondiale de orgasm sincron.
Nu ştiu exact câţi au văzut în această formă de manifestare un nou motiv de sex sau de autosatisfacere şi câţi au penetrat cu adevărat mesajul acestei acţiuni de amploare, dar eu unul cred că deja se întrevăd noi orizonturi în ce vor avea să însemne acţiunile de protest. Cum ar decurge de exemplu o grevă a profesorilor care, în loc să îngheţe ani şcolari sau să mărşăluiască pe străzi, s-ar închide în cancelarii şi timp de o oră ar protesta făcând dragoste ca la carte. N-ar lua guvernul mult mai repede act de necesitatea majorării salariilor!? Act sexual, desigur.
CNA a decis joi să someze Kiss FM deoarece în timpul emisiunii Cronica Cârcotaşilor a fost difuzată în fm piesa “De ziua ta” a trupei Paraziţii, făcându-se astfel uz de limbaj vulgar într-un interval orar în care copiii pot sta cu urechile pâlnie la difuzor.
Păi înainte era altfel nene. Copiii nu beneficiau de luxul oferit de mijloacele media de astăzi în materie de trivialităţi. Când era vorba de îmbogăţirea repertoriului de cuvinte deocheate, mereu intra pe fir câte-o vecină mai dezgheţată, vecină care avea grijă să se revanşeze cu o bombonică la auzul fiecărui cuvânt urât cu greu smuls din gura chindărului stânjenit de insistenţa ei. Iar când la coadă la pâine micuţul/micuţa întreba în gura mare: mami, ce e aia pula?, femeia reacţiona ca şi cum s-ar fi rostit cel mai abominabil lucru cu putinţă şi intra pe loc în pământ de ruşine. Şi uite aşa generaţii întregi se trezeau în pragul pubertăţii asociind pula sau pizda – după caz, cu nişte cuvinte înfiorătoare. Nu mai vorbim de înţelesul care se ascunde odată cu ele în pantaloni. Ori, nu este chiar aşa.
Oricum, dacă Huidu şi Găinuşa n-au pus pătrăţelul roşu în colţul gurii înainte de difuzarea piesei, pentru ca părinţii să apuce să le pună copiilor mâna la ochi sau să-i trimită să se uite în linişte la wrestling, asta e. Să suporte consecinţele, frate! Cum ar veni asta? Tocmai acum să dea curs desfrâului? Acum când sărbătorile ne dau târcoale? Când spiritul Crăciunului învăluie bradul schelă montat în centrul oraşului?
În preajma Crăciunului, toate posturile de radio ar trebui să fie adevărate transmiţătoare ale iubirii. Ar trebui ca pe toate frecvenţele să se-audă clinchetul clopoţeilor, tropăitul renilor sau flatulaţiile Moşului. Copiii ar trebui să râdă cu gura până la tâmple ascultând radioul iubirii, în drum spre casă şezând pe scaunul din spate al trăsurii părinţilor luată în leasing. Şi astfel, spiriduşii şi îngeraşii iviţi pe calea undelor în eter îşi vor face loc printre pulele înaripate slobozite din gura celorlalţi participanţi la trafic.
Până la modificarea grilelor de programe ale posturilor de radio, vă propun să vă conectaţi direct la fenomen. Cei care suferă de verticalitate morală să aibă mare grijă la spate. E o piesă cu mare greutate. 
SUA este în pericol! Sânii unei românce, ce se numără printre iepuraşii Playboy, fac ravagii peste ocean. După uraganul Katrina, este rândul româncei Cristina Neluţescu să măture cu săracii americani. Parcă-mi şi închipui titlu mare la CNN: fata cu sânii de foc loveşte din nou. Forţele federale nu mai au cu face faţă. X-Men există!
Dacă sunt aşa de fioroşi sânii ăştia ai domnişoarei, să-i ţină dom’le în lesă. Sau să-i ducă la dresor. Să nu-i mai lase să zburde săltăreţi pe la nasul americanilor să se-ajungă să îi stoarcă pe săracii oameni şi de ultima privire. Să îi ţină închişi în cochilii de azbest şi să îi lase să vadă lumina zilei doar noaptea, atunci când sunt doar ei trei singuri, închişi în dormitor. Ei trei, adică Cristina, Sî şi Nî.
Gigi Becali este foarte supărat. Nici de data aceasta nu l-au ajutat urnele. Nici la fotbal şi nici la politică. Şi nici blocajul imobiliar nu-i prieşte la buzunar. Omul însă continuă să creadă în oaia lui norocoasă.
După ce şi-a cerut iertare celor cărora le-a bătut ambi obraji – şi cel întors şi cel neîntors, a decis să iasă din viaţa publică. Latifundiarul a mai declarat că va ieşi probabil la o emisiune televizată o dată la 3-4 luni. Că or fi 3-4 luni sau or fi 3-4 sâmbete, om vedea.
Planurile lui pentru viitor sunt foarte clare: îşi va face o bancă (deci va deveni bancher), îşi va face o televiziune (deci va fi şi patron de presă), se va ocupa de Steaua (deci va fi în continuare patron de fotbal) şi va rămâne la hobby-ul lui oieritul (deci va ramâne Gigi Becali).
Ştiute fiind ambiţiile lui Gigi Becali, n-ar fi deloc surprinzător să aflăm că Războinicul Luminii intenţionează de fapt să pună bazele primei vieţi publice cu circuit închis.
O nouă lovitură de teatru al absurdului pe scena politicii româneşti. La numai o zi după semnarea acordului de renaştere al FSN, cât pe ce investitul în funcţia de premier, Theodor Stolojan a anunţat că se retrage invocând asumări de răspunderi directe ale liderilor care au semnat acordul de guvernare dintre cele două părţi aflate aparent la antipozi dar şi motive care cică ţin de o favorizare a întineririi clasei politice. Vorba aia, motive se găsesc căcălău.
Sanchi, domnule Stolojan… e clar că e de la suprasarcină. Istoria se repetă. Şi precursorul d-voatră, ofiţerul Murphy, a păţit la fel. Cum s-a supraîncărcat puţin, cum nu a mai răspuns la comenzi.
Rămas descoperit, Traian Băsescu l-a desemnat imediat pe yesman-ul Boc, un roboţel dintr-o serie mai veche căruia îi trebuie învârtită mult mai des cheiţa. E de aşteptat ca PSD-ul să replice la propunerea lui Emil Boc în fruntea guvernului cu un model mai avansat de inteligenţă artificială, montat în persoana domnului Mircea Geoană.
În prag de despărţire, Traian a mai vărsat o lacrimă. Lacrima lui Ovidiu.
George W. Bush a fost la un pas de a lua doi panofi în freză. Incidentul s-a petrecut în timpul unei conferinţe de presă pe care preşedintele american o susţinea alături de premierul irakian în biroul acestuia din Bagdad.
Lansatorul de pantofi, made in Irak, a fost un jurnalist al locului care l-a acuzat pe liderul american de moartea a mii de irakieni. George W. Bush a asigurat că gestul nu l-a deranjat şi a informat, cu umoru-i plin de seni(nă/li)tate, că pantofii aveau mărimea 42.
Ce este de apreciat este că atacatorul a fost imobilizat imediat după ce şi-a ratat ţinta şi pentru a doua oară. Altfel, cu siguranţă ar fi apelat la muniţia de rezervă şi nu ar fi ezitat nicio clipă să arunce spre preşedintele american şi cu şosetele. Atunci s-ar fi împuţit într-adevăr treaba…
Edilul Sorin Oprescu a ieşit joia trecută la taclale pe internet, punând de-o discuţie virtuală cu cititorii site-ului HotNews.ro. Printre temele atinse a fost şi cea a construcţiei în Bucureşti a unei autostrăzi suspendate. În acest fel am aflat că domnul primar Oprescu speră ca demararea proiectului să înceapă undeva la sfârşitul anului 2009, estimând durata totală a proiectului la trei ani.
Nu se ştie cât de în serios s-a luat dom’ doctor susţinând cele de mai sus, nu se ştie prin bucătăriile câtor bucureşteni va trece autostrada asta suspendată, pe câţi stâlpi sau pe câte atele se va baza ea sau cine va câştiga deja licitaţia pentru asfaltarea acesteia, dar previziunile majorităţii cetăţenilor cu privire la finalitatea proiectului nu sunt deloc optimiste. Cred şi eu că lumea nu crede. Promisiunile electorale sunt cele mai parşive. Până şi persuasivitatea primarului se clatină cu cât înaintează mai mult în mandat.
În Bucureşti, legile gravitaţiei se votează după interes. N-au reuşit ei, parlamentarii, o operaţie de suspendare în patru ani; de ce ar reuşi doctorul Oprescu să suspende o autostradă în trei?